Ieri am fost șocat, nu numai eu, de ceea ce mulți au etichetat ca ”bâlciul” de la Parlament.  În minte mi-a venit o istorie a eforturilor omenirii de a ajunge la adevăr.

Prima fază. În antichitate, grecii au inventat logica, regulile gândirii corecte. Ei au crezut că logica este instrumentul de a ajunge la adevăr. Dacă gândești corect, adică logic, ajungi inevitabil la adevăr. Platon a inițiat o formă de obținere a adevărului: dialogul. Socrate, profesorul lui Platon, este actorul cheie al dialogurilor platonice. Locul de desfășurare a dialogurilor nu este un cadru instituțional, ci un spațiu deschis public, agora. Prin discuții, grecii vor să ajungă la adevăr și, ceea ce este la fel de important, la difuzarea cunoașterii și obținerea consensului, acceptarea publică a adevărului. Prin forța dialogului se ajunge la construcția unei întregi cunoașteri, inclusiv a modelului de cetate ideală. Și azi este o plăcere să citești dialogurile lui Platon. Dialogul a fost o mare descoperire a umanității. 

Grecii antici au ajuns însă și la o concluzie tristă. Prin discuții, în agora, oamenii ajung din aproape în aproape la Adevăr. Dar cum vor reacționa ceilalți la adevărul produs de dialogul socratic? Istoria grecilor antici a oferit o situație devenită clasică. Nu știm anume cât ar fi convins Socrate pe greci, dar este clar că pe mulți i-a enervat. Și aceștia l-au condamnat pe Socrate la moarte. Mesajul? Da, adevărul poate convinge, dar poate și enerva, poate produce reacții violente care nu au nicio legătură cu dialogul filosofic.

A doua fază: latinii. Sper că interpretez corect istoria. Latinii au schimbat complet perspectiva. La Roma antică agora grecilor a fost spartă în două, separărând producerea adevărului de convingere. Instituția stabilirii ”adevărului”, a producerii legilor, politicul, și o instituție care se ocupă de aplicarea legii, justiția. Latinii au realizat însă că producerea adevărului este o chestiune mult mai complicată decât s-a crezut și, în final, au delegat-o unei instituții: împăratul.

Consensul nu mai este realizat prin dialog public. Judecătorul ascultă ”părțile” decide cine are dreptate. Prin dialog, oamenii nu reușesc să se înțeleagă. E nevoie de o instituție care își asumă autoritatea de a stabili consensul. Latinii au adus o contribuție fundamentală la cristalizarea paradigmei legislației și la aplicarea legilor.  

Lumea modernă a înlocuit împăratul cu democrația. Separarea puterilor s-a conservat: parlamentul care produce prin dialog politic adevărul și instituția justiției care rezolvă problema consensului, prin decizie judecătorească. Este drept, nu dialogul, ci justiția ”convinge”.

Ascult șocant și amuzat discuțiile din parlamentul român. Credeam că în Parlament toți comunică logic punctele lor de vedere, cu o înaltă competență. Tot respectul pentru parlamentari. Realizez însă că, pentru a înțelege ce s-a întâmplat, nu mă ajută tratatele juridice, ci am recurs la alt text de paradigmă a politicului: ”O scrisoare pierdută”. Ca să înțelegem cum sunt parlamentarii, trebuie să vedem cine și cum au ajuns ei în Parlament. Lucrările juridice explică întreaga procedură. Legală, dar nu și cea reală. Caragiale oferă o explicație paradigmatică la cum ajunge în parlament celebrul Agamiță Dandanache. La început ni se pare că Dandanache e un idiot. Spre sfârșit aflăm că Dandanache nu e numai idiot, dar și șarlatan: a folosit o scrisoare pentru a șantaja și a obține locul în parlament. Este o simplă glumă? Paradigma Agamiță Dandanache, imaginată de Caragiale la sfârșitul secolului XIX, ne prezintă, desigur caricatural, o procedură credibilă și acum a sistemului politic. Mecanismul politic al Scrisorii pierdute nu are nicio legătură cu adevărul, nici cu calitatea argumentării. Ascultând discuțiile din Parlamentul mă întreb: câți în parlamentul actual sunt Agamiță Dandanache ?

Și justiția e o problemă mult mai complicată decât s-a crezut. Alecsandri a explicat cum se poate exercita justiția. În fața boierului se prezintă cei care nu se înțeleg. Și el judecă: cine a adus gâsca cea mai grasă ? Gluma lui Alecsandri de acum un secol și jumătate sună credibil și acum. Este o vulnerabilitate a sistemului juridic.  Sistemul juridic actual are însă și o prolemă structurală. Credeam, naiv, că nu este o problemă să conving pe judecător de dreptatea mea. Mi s-a spus însă că am nevoie de un avocat care cunoaște legislația. Înțeleg deci că decizia juridică depinde, desigur dacă am sau nu dreptate, dar și dacă avocatul e bun și știe cum să prezinte situația. Marii juriști măsoară performanța lor ca număr de procese câștigate, nu contează dacă a avut sau nu dreptate. Dar atunci justiția mai stabilește dreptatea?  Fapt: în zilele noastre justiția a devenit în România una dintre cele mai puțin credibile instituții.

E mult de făcut pentru a pune ordine în justiție. Cu ce să începem? Prima idee care îmi vine în minte: reforma sistemului de formare a juriștilor. În prezent, studenții au ca bibliografie doar legile și tratatele juridice. Foarte important. Dar formarea lor nu este suficientă. Ca să înțeleagă cum merge sistemul juridic real, e vital să studieze și scriitori cum sunt Alecsandri și neapărat Caragiale. Și sociologia care oferă date despre cum evaluează oamenii sistemul juridic.

Voi putea considera că ciclul s-a încheiat când cineva, citind piesa lui Caragiale, exclamă: ce aiureală; cine a văzut așa ceva? Acel cineva nu știu când va exista.