Controverselor dintre suveranişti şi globalişti, care au invadat spaţiul public la nivel internaţional, le-au urmat, pe planul învăţământului naţional, regional şi local, controversele dintre modernişti şi tradiţionalişti.

Moderniştii susţin triumfal că doar online-ul poate moderniza învăţământul românesc – la limită, susţin aceştia, chiar că dispariţia profesorului este posibilă prin apariţia unor instanţe educaţionale sofisticate de transmitere a informaţiilor.

Tradiţionaliştii se pronunţă pentru menţinerea sistemului de educaţie pe paradigma metodei „faţă în faţă” ca singură modalitate de formare nu doar a unor deţinători de informaţie, ci şi de educabili cu criterii de discernământ, de oameni cu gândire critică, de caractere etc., pe motiv că învăţământul nu se reduce la transmiterea de informaţii, ci are ca obiectiv şi transmiterea de modele de comportament, respectiv de menţinere a profilului identitar al mentalului colectiv specific unei comunităţi anume.

Recurs la istorie

Frenezia inventării argumentelor de o parte şi de alta a baricadei mi-a adus aminte de un episod important din istoria culturii europene generat de olteanul nostru isteţ – ca, de altfel toţi românii noştri, parol! – Petrache Poenaru. Acesta, în calitatea lui de secretar al Marelui Pandur, Tudor Vladimirescu, după înăbuşirea Mişcării Revoluţionare de la 1821, căutat fiind de otomani cu scopul de a-i lichida pe pandurii apropiaţi lui Tudor, pentru a scăpa cu viaţă, s-a refugiat la Paris.

 Acolo, fără complexele „ghiaurului” venit dintr-o ţară săracă, s-a afirmat prin multe tipuri de activităţi, chiar în domeniul tehnic; bineînţeles, în sensul a ceea ce se putea înţelege prin tehnică în acele vremuri. În acel context, românaşul nostru a revoluţionat modalitatea de a aşterne pe hârtie cuvintele – a inventat stiloul!

Că scrisul cu stiloul a dominat planeta până la inventarea maşinii de scris nu mai este necesar să mai adăugăm alte amănunte, ci doar să amintim disperarea vânzătorilor de pene de scris, acestea fiind instrumentele care erau, de secole, asociate scrisului, învăţării de carte şi culturii, în general. Aceştia, disperaţi că unica lor sursă foarte profitabilă de câştig era în cădere liberă, au lansat o diversiune de proporţii istorice: „Va muri cultura!” În realitate, a murit doar ocupaţia lor de vânzători de pene, iar cultura a mers mai departe, dar a rămas confuzia dintre conţinut şi ambalaj, să înfrunte timpurile.

Sistemul de învăţământ şi vulnerabilizarea corpului profesoral

Astfel, în România, sistemul de învăţământ, care a funcţionat în calitate de instrument al dezvoltării naţionale a fost transformat, după schimbarea de paradigmă ideologică din Decembrie 1989, în „sistem de servicii educative”, printre alte servicii de utilitate publică.

Păstrând proporţiile analogiei, evoluţia neîntreruptă a mijloacelor de comunicare nu trebuie să ne facă să trecem pe planul secund conţinutul intrinsec al informaţiilor, deoarece în accepţiunea actuală a serviciilor, când achiziţionăm un serviciu, îl facem pentru conţinut, nu pentru ambalajul acestuia.

În prezent, nu avem nici un motiv să susţinem că actualul nivel al tehnicilor de comunicare ar fi unul de nedepăşit, dar nici un argument pentru a ne asocia celor care susţin că actualele conţinuturi de învăţare s-ar cuveni să le trecem pe planul secund al preocupărilor formării viitorilor profesori pentru a prevala preocupările de formare a competenţelor digitale, pe motiv că „în era internetului comunicarea online este mai rapidă şi mai modernă”! Această teză, deja excesiv susţinută chiar şi de către unii indivizi cu funcţii de decizie, trebuie foarte sever examinată şi supusă dezbaterii publice.

Faptul că, din necesităţi sanitare/medicale, chiar susţinerea publică a tezelor de doctorat s-a căzut de acord să se facă online, nu este un argument convingător pentru a accepta aprecierea că ar putea fi, neapărat, vorba de o nouă calitate academică a respectivelor teze! Se poate accepta că, în această situaţie de criză, s-a găsit o modalitate, de avarie, de a continua gestionarea ofertelor educative ale universităţilor.

Dar să se susţină că este nu doar o metodă modernă, ci şi una profitabilă, deoarece economiseşte banii pentru drumurile, cazarea şi diurna profesorilor din Comisia de susţinere publică, este foarte greu de acceptat. Că profesorii care vin alte două Universităţi decât cea în care are loc susţinerea, comunică pe platforme online, este adevărat; asta se poate contabiliza, economii, la raţionalitate economică. Dar raţionalitatea economică nu este congruentă cu raţionalitatea pedagogică: iată unde ne poate conduce supraaprecierea „ambalajului”, în raport cu „conţinutul” serviciului educativ!

Mustrarea profesorilor că nu au suficiente competenţe digitale, precum cei din domeniul IT, este o falsă problemă, deoarece rolul profesorilor este altul, anume acela de a explora noi metode pedagogice şi de a contribui la crearea unor noi conţinuturi de învăţare; softurile educaţionale sunt şi vor trebui să rămână de importanţă secundară.

Comutarea accentului de pe conţinuturi pe mijloacele de transmitere a informaţiei este cea mai periculoasă metodă de vulnerabilizare a corpului profesoral, aflat, în prezent în cea mai severă monitorizare din istorie: forurile supraordonate din sistemul educativ, cu obiectivele lor psihopedagogice, pe de o parte, iar, pe de altă parte, părinţii si societatea care formulează obiective greu de atins în condiţiile date! Rezultatul: o permanentă nefericire a bietului profesor, care nu primeşte decât reproşuri indiferent câtă loialitate profesională ar etala în prestaţia sa de principal actor al procesului educativ.

O simplă propunere…

Întrucât autorităţile de profil ne atrag, tot mereu, atenţia că după Pandemie nu va mai fi totul aşa cum a fost până acum, îmi permit o simplă propunere.

După cum se ştie, doctoratul este cea mai înaltă calificare pe care o poate acorda oferta educativă a unei universităţi, anume aceea de expert al domeniului în speţă. Din această cauză, susţinerea publică a tezei presupune un moment în care doctorandul, prin rezultatele cercetării sale, provoacă comunitatea experţilor de profil şi vine cu o teză originală. Despre calitatea acesteia se pronunţă membrii Comisei, dar la prezentare se cuvine să participe şi experţii de profil existenţi la nivel local/ragional, precum şi actori decizionali ai domeniului care, prin participare de dezbateri, pot crea cadrul necesar confirmării sau infirmării diagnosticului social propus de doctorand, în calitatea sa de viitor expert al domeniului. Dincolo de faptul că prezentarea în şedinţă publică a Tezei de doctorat se poate transforma într-un eveniment la scara comunităţii, rămâne şansa doctorandului de a-şi apăra ideile şi noutăţile generate de cercetările sale, asigurându-se o mai eficientă deschidere comunitară a universităţii.

Măsurile recente, de înregistrare a susţinerilor online, nu pot evalua decât concordanţa dintre textul scris al rapoartelor de evaluare ştiinţifică asupra tezei – cunoscute sub numele de „referate” – şi prezentarea (citirea) lor de către autori. Este, deci, un control şi nimic mai mult, care nu ştiu cui îi foloseşte!? Acesta este celebra schimbare invocată ca formulă nouă, postpandemie?

Prezentarea Tezei doctorale în şedinţă publică are alt obiectiv: realizarea unei dezbateri între experţii din domeniu şi viitorul expert, doctorandul, care şi-a finalizat cercetarea şi are avizul intern al Şcolii doctorale şi pe cel al coordonatorului său ştiinţific. În plus, factori decidenţi se pot pronunţa şi asupra realismului şi aplicabilităţii rezultatelor cercetării în chestiune. În acest fel ar dispărea Comisia ministerială de validare a doctoratelor, deoarece validarea de către Comisia de susţinere ar deveni suficientă. Din experienţa mea personală de coordonator în cotutelă, am înţeles că, dacă universitatea acordă titlul ştiinţific de doctor în ştiinţe, are toată legitimitatea să decidă prin forurile sale interne şi să-şi asume responsabilitatea în acest sens. Altfel, persistă întrebarea: dacă este necesar ca fiecare Comisie locală să fie verificată de Comisia de la Minister, pe Comisia ministerială cine o mai verifică?! Această problemă a fost ridicată şi acum 2000 de ani în Senatul roman: „Cine îi păzeşte pe cei care păzesc respectarea legilor?”.

Formula actuală, prin care un cerc restrâns de autorităţi ştiinţifice ale domeniului se pronunţă exclusiv asupra calităţii cercetării ştiinţifice, continuă tradiţia „păstrării distanţei” între realitatea cercetării ştiinţifice şi realitatea spaţiului social, aplicabilitatea rezultatelor fiind una sporadică şi supusă hazardului…

Vorbind doar despre reducerea costurilor cu cheltuielile transportului, a cazării şi a diurnei membrilor de Comisia de susţinere publică, în condiţiile în care doctoranzii nu primesc finanţare pentru cercetările aferente, nu au dreptul la sponsorizări etc., nu facem altceva decât să ne referim la „ambalaj”, nu la „conţinutul” serviciului educativ în speţă.

Aştept criticile Domniilor Voastre, pe oricare dintre platformele online care vă sunt la dispoziţie…