Preşedintele, mereu,
Zice: vreau guvernul meu;
Iară prim-ministrul vrea
Pentru el, aşijderea.
Ne întrebăm, într-o doară,
Guvernul nu-i pentru ţară?
Ion Bulborea (2019)
Rezultatele alegerilor europarlamentare şi ale referendumului din 26 mai a.c. au însemnat, în primul rând, un vot de blam pentru Liviu Dragnea, fostul prim-ministru de facto al guvernului PSD + ALDE. Din punctul meu de vedere, a fost un vot emoţional nu pentru justiţie, ci pentru Preşedintele Klaus Werner Iohannis. Despre factorii care au condus la înjumătăţirea scorului PSD la europarlamentare faţă de voturile de la alegerile generale din 2016 s-a scris în toate felurile. În cele ce urmează, voi schiţa câteva reflecţii despre referendumul convocat de Preşedintele Klaus Werner Iohannis.
La referendum, cetăţenii cu drept de vot au avut de răspuns cu „DA” sau „NU” la două întrebări: 1) „Sunteţi de acord cu interzicerea amnistiei şi graţierii pentru infracţiuni de corupţie?”; 2) Sunteţi de acord cu interzicerea adoptării de către Guvern a ordonanţelor de urgenţă în domeniul infracţiunilor, pedepselor şi al organizării judiciare şi cu extinderea dreptului de a ataca ordonanţele direct la Curtea Constituţională?”. Peste 6 milioane au votat „DA” la ambele întrebări, care, de fapt au fost trei, cea de-a doua întrebare fiind dublă. Puteai să fii de acord cu interzicerea ordonanţelor de urgenţă…, dar să nu votezi nici cu „DA”, nici cu „NU” propunerea de extindere a dreptului de a ataca… Şi, apoi, până unde să se extindă? Ce alte instituţii sau persoane ar mai dobândi acest drept? Dar astea sunt mai puţin importante: un chiţibuş al metodologiei sondajelor – vor spune, probabil, unii „formatori de opinie” – cum a declarat preşedintele. Aşa a şi fost, mai ales dacă ne gândim la votul din diaspora. Preşedintele Klaus Werner Iohannis, care a declarat solemn că vrea guvernul lui, a cerut plecarea guvernului PSD + ALDE. Liderii partidelor de opoziţie au susţinut această propunere. S-a confundat un sondaj de opinie cu votul la alegerile generale pentru Parlamentul României.
Ca psihosociolog, îmi pun întrebarea dacă toţi cei care au opinat că trebuie să se interzică… şi că trebuie să se extindă… au înţeles pe deplin conţinutul întrebării. Cercetările sociologice din ţările cu democraţie consolidată au relevat că de multe ori persoanele chestionate în anchetele şi sondajele de opinie, în loc de a declara „Nu ştiu”, răspund „DA” sau „NU”. Și opinia astfel exprimată este luată în considerare de către factorii politici, în funcţie de interesele de moment.
Întrebări neînţelese, opinii ferme
Înaintea alegerilor prezidenţiale din 8 noiembriue 2016 din SUA, câştigate de Donald Trump, candidatul Partidului Republican, săptămânalul The National Herald (2-8 ianuarie 2016, p. 18) comenta rezultatele unui sondaj telefonic şi pe internet, dat publicităţii de firma Public Policy Polling la 18 decembrie 2015, în care 1057 de americani cu drept de vot au răspuns la întrebarea: „Sunteţi de acord sau împotriva bombardării Agrabahului?”. În chestionar, anterior acestei întrebări, persoanele selectate în eşantionul aleatoriu, cu marja de eroare de +/-4,3%, erau testate în legătură cu atitudinea lor faţă de religia islamică şi faţă de arabii din SUA. Aproape jumătate din totalul persoanelor chestionate şi-au exprimat opinia în legătură cu bombardarea unui oraş fictiv.
Fig. 1. Afişul original al filmului „Aladdin” (1992)
Agrabah este numele oraşului din filmul muzical de animaţie Aladdin, produs în 1992 de studioul american Walt Disney Pictures, după basmul oriental „Aladin şi lampa fermecată” din antologia de poveşti „O mie şi una de nopţi”. (Fig. 1)
Și alte cercetări foarte recente au relevat că o bună parte dintre cei care răspund la întrebările din anchetele sociologice şi sondajele de opinie nu au cunoştinţele necesare care să le permită să se pronunţe. Iată un exemplu: într-o cercetare experimentală cu scopul de a testa influenţa prejudecăţilor asupra răspunsului la întrebările din chestionar, pe care subiecţii nu le înţeleg, John Dick a obţinut de la un eşantion de 3624 de bărbaţi şi femei cu vârsta de 18 ani şi peste (marja de eroare de +/-3%) următoarele răspunsuri la întrebarea: „Ar trebui ca în şcolile din America să se predea cifrele arabe ca parte a curricumului?”. (Tabelul 2)
Tabelul 2. Distribuţia răspunsurilor la întrebarea „Ar trebui ca în şcolile din America să se predea cifrele arabe ca parte a curricumului?” (după Evon, 2019)
Răspunsurile au fost colectate în perioada 7.05.2019-11.05.2019 şi rezultate au fost făcute publice la 15 mai 2019. John Dick a declarat că rezultatele cercetării lui se datorează bigotismului, necunoaşterii originii sistemului numeric cu care operăm în viaţa de zi cu zi şi repulsiei unei părţi a americanilor faţă de tot ce este asociat cu lumea arabă. Datele cercetării lui John Dick, desfăşurată în cadrul companiei Civic Science din Pittsburgh, au fost difuzate intens pe reţelele de socializare şi au stârnit numeroase reacţii critice. John Dick a reacţionat, arătând că rezultatul cercetării sale este susţinut şi de alte anchete sociologice: de pildă, într-o cercetare din 2015 s-a pus întrebarea: „Ar trebui ca în şcolile din America să se predea teoria creaţiei a preotului catolic George Lemaitre ca parte a curricumului ştiinţific?” (Tabelul 3)
Tabelul 3. Distribuţia răspunsurilor la întrebarea „Ar trebui ca în şcolile din America să se predea teoria creaţiei a preotului catolic George Lemaitre ca parte a curricumului ştiinţific?” (după Evon, 2019)
Notă. S-au înregistrat şi 415 nonrăspunsuri, eliminate din tabel
Și de această dată cei mai mulţi subiecţi din eşantion (3035 de persoane, adică 73% din eşantionul cu marja de eroare de +/-2%) şi-au exprimat o opinie pro sau contra, fără să ştie că teoria creaţiei nu a fost elaborată de preotul şi fizicianul belgian George Lemaitre (1894-1966): acesta a avansat „ipoteza atomului iniţial”, a explicat expansiunea universului, nu creaţia din nimic a lui. Astăzi, explicaţia pe care a dat-o este cunoscută ca „teoria Big Bang”.
Opinia publică: vocea „inocenţilor ideologic” sau vocea raţională a celor „competenţi”?
De la începutul secolului trecut şi până în prezent, relaţia dintre opinia publică şi guvernare este pe agenda cercetătorilor, fie ei psihologi, sociologi, psihosociologi sau teoreticieni ai politicii. Nu s-a ajuns însă la un consens în ce priveşte problema de fond: opinia publică influenţează puterea politică sau liderii politici influenţează opinia publică? S-a spus atât că populaţia este inocentă în ce priveşte ideologia, cât şi că masele au capacitatea de a raţiona corect. Nu este aici locul să facem un istoric al teoriilor referitoare la relaţia dintre opinia publică şi guvernare. Cei interesaţi pot citi excelentul studiu „Lapsed memory? The roots of American Public Opinion Research” al profesorului de ştiinţe politice Michael J. Korzi, de la Towson University (Maryland, SUA). În ce mă priveşte, doresc numai să atrag atenţia asupra câtorva studii semnificative despre valoarea relativă a sondajelor de opinie publică în raport cu actul politic.
Profesorul de psihologie şi sociologie de la University of California William G. Domhoff scria în Who Rules America? (cartea a cunoscut şase ediţii, între anii 1967 şi 2014) că „Sondajele de opinie publică prezintă doar o idee nerafinată (a rough idea) despre ce cred oamenii în general, pentru că rezultatele sunt foarte sensibile la o mulţime de factori […]. Sondajele pot crea chiar impresia unei opinii publice asupra unor probleme care nici nu există” (Domhoff, 1967/1989, p. 172, apud Manza, Brooks, 2012, p. 91). Pe aceiaşi linie de gândire se înscrie şi sociologul francez Pierre Bourdieu (1930-2002), care a publicat în revista Les Temps Modernes (1973, nr. 318) un articol cu titlul şocant, L’Opinion publique n’existe pas. De ce? Pentru că sondajele de opinie publică se bazează pe trei postulate implicite care ar merita să fie verificate înainte de a le accepta ca adevăruri anterior demonstrate prin cercetări concrete.
1) Orice sondaj de opinie presupune că toată lumea poate avea o opinie sau, altfel spus, că exprimarea unei opinii este la îndemâna tuturor. Cu riscul de a atinge un sentiment naiv democratic, voi contesta acest prim postulat. 2) Se presupune că toate opiniile au valoare: cred că se poate demonstra că nu este aşa şi că faptul de a cumula opinii care nu au deloc aceeaşi forţă reală conduce la o distorsiune foarte profundă. 3) În simplul fapt de a pune aceeaşi chestiune tuturor, se găseşte implicată ipoteza că există un consens asupra problemelor, altfel spus, că există un acord asupra chestiunilor care merită să fie puse. Aceste trei postulate implică, mi se pare, o întreagă serie de distorsiuni care se observă chiar şi atunci când toate condiţiile rigorii metodologice sunt împlinite în recoltarea şi analiza datelor.
Pierre Bourdieu, „L’Opinion publique n’existe pas”,
Les Temps Modernes, 1973, 318, p. 1292.
Poate că aceia care clamează că trebuie ascultată voinţa poporului exprimată cu ajutorul sondajelor de opinie publică ar trebui să nu uite că preferinţele maselor nu constituie o forţă independentă, capabilă să producă o schimbare social, pentru că, aşa cum susţin Larry J. Griffin, Joel Devine, Michael Wallace, „Opinia publică este adesea produsă şi apoi manipulată de conducătorii statului, care doresc să dea o explicaţie raţională problemelor politice.” (Griffin et al., 1985, p. 385). De asemenea, ar fi bine să aibă în vedere că opinia publică nu rezultă din numărarea răspunsurilor „DA” şi „NU” la întrebările chiar corect formulate în sondaje sau la referendumuri. Opinia publică este un proces multifaţetat, creat prin interacţiunea unui număr mare de factori de natură psihologică, sociologică, politică, istorică şi culturală. Ea nu este omogenă, pentru că nu există un singur public, ci mai multe publicuri, diferite ca orientare ideologică; este şi vocea inocenţilor, şi vocea competenţilor în funcţie de problema care o generează. Fiecare individ ştie cel mai bine cât de mulţumit este cu viaţa lui, este competent, dar mă îndoiesc de faptul că poate aprecia raţional, asemenea unui expert, în ce direcţie merg lucrurile în România sau dacă ar trebui ca România să-şi mute Ambasada de la Tel Aviv la Ierusalim.
_______________________________
Bibliografie
Bulborea, Ion (2019). Faţă în faţă cu realitatea. Bucureşti, Universul Academic.
Domhoff, William G. [1967] (1998). Who Rules America? (ediţia a IV-a). New York, McGraw-Hill.
Evon, Dan (2019). „Did 56% of survey respondents say ‘Arabic Numerals’ shouldn’t be taught in school?”, Snopes, 15 mai 2019.
Griffin, Larry J., Devine, Joel, Wallace, Michael (1985). „One more time: militarizing the U.S. budget: reply to Jencks”, American Journal of Sociology, 91, pp. 384–391.
Korzi, Michael J. (2000). „Lapsed memory? The roots of American Public Opinion Research”, Polity, 33, 1, pp. 49-75.
Manza, Jeff, Brooks, Clem (2012). „How sociology lost public opinion: a genealogy of a missing concept in the study of the political”, Sociological Theory, 30, 2, pp. 89–113
