Întrucât pluralul majestății circulă inflaționar deopotrivă în spațiul tipografic, cât și în cel audio și video, prin bunele oficii ale acestei reviste virtuale intenționez să vă adresez unele puncte de vedere strict personale… Deci : nu NOI. Eu, fac uz de virtuțile dialogului, fie el și virtual, dar și cvasiepistolar.
N-aș fi considerat oportun să mă prevalez de dreptul la opinie, dacă n-aș simți ecourile unei păgubitoare neânțelegeri a principiului depolitizării învățământului promovat cu mult zgomot de autoritățile noastre după Decembrie 1989. În speranța unei modeste contribuții la elucidarea confuziilor care i se asociază, vă provoc la acest, ipotetic, dialog.
Ca boboc… pensionar, căruia cadrul normativ în vigoare i-a rezervat mari șanse de a ocupa un loc liber…în tabelul lui Mendeleev, Vă mărturisesc că nu am înțeles nici în Decembrie 1989, și nici acum, pe cei care se pronunțau pentru diminuarea locului și rolului științelor sociale-umaniste în programele învățământului superior ¸ mai ales că la ordinea zilei era (și este, în continuare) imperativul reconstrucției pe o nouă platformă valorică a întregului sistem social. Atunci… inginerii s-au considerat a fi cei mai potriviți actori , care, confundând sistemul tehnic cu sistemul social, au înlocuit în mare grabă persoane competente cu veleitari, ca pe niște piese de schimb, din rațiuni eminamente ideologice ! O astfel de reformă s-a dovedit a fi un eșec indiscutabil, dar nimeni nu și l-a asumat nici după 27 de ani de la Eveniment. În loc să se centreze pe reformarea învățământului tehnologic unde se prezumă că ar fi avut expertiză, s-au focalizat pe lichidarea, pe criterii ideologice, a adversarilor politici cu un fel de ”mânie proletară” în variantă retro ! Dar și pe lichidarea industriei autohtone pe motiv ca este ”un morman de fiare vechi” (inginerul Petre Roman , dixit ). Despre cât de ingineri au fost acei ingineri, nu are rost să mai vorbim, deoarece obiectivul nostru este altul, anume cel al reevaluării celebrului principiu al depolitizării învățământului, prin prisma practicii sale aferente în perioada postdecembristă.
Depolitizarea învățământului necesită (încă) o serie de soluții compatibile în egală măsură cu reconstrucția sistemului social pe baze noi, cât și cu rolul științelor socio-umane în cultura și cunoașterea contemporană. Astfel, ca și în matematică, în științele socio-umane se impune respectarea unor exigențe de ordin epistemologic : a) identificarea cu claritate ( în stil cartezian) a câmpurilor problematice reale ; b) punerea în ecuație managerială a problemelor în ordinea priorităților ; c) operarea cu metode validate eistemologic de rezolvare a problemelor sociale ; deci cu acele metode care au condus, în situații similare, la găsirea unor soluții eficiente nu doar economic, ci și general uman (cultural, social, moral, juridic, politic).
Pentru a fi reală și eficientă, depolitizarea se cuvine să înceapă cu renunțarea la identificarea practicii politice cu științele socio-umane, pentru că numai astfel limitele, sau precaritatea practicii managerial-politice nu vor mai fi reproșate, cronic, teoriei și curriculei științelor sociale în ansamblul lor. Doar un argument în sprijinul aserțiunii anterioare : la americani, Watergat-ul ca afacere, cel puțin jenentă pentru partidul de guvernământ de atunci, a președintelui care a suportat consecințele și a administrației prezidențiale, nu a fost reproșată științelor sociale americane. Nici măcar științelor politice ! Ca să nu mai vorbim că nici o voce autentic culturală nu a cerut eliminarea acestor științe din programele analitice ale învățământului superior american.
După renunțarea la această păgubitoare prejudecată, devine posibilă adevărata chirurgie axiologică pe cordul deschis al transformărilor aflate în desfășurare. Respectiv, înțelegerea faptului că depolitizarea învățământului înseamnă, în fond, emanciparea acestuia de sub servitutea practicii politice nemijlocite, conjuncturale . Concret : dispariția obligativității disciplinelor de studiu – toate !, de a include în demersul lor explicativ hotărârile partidului , sau ale partidelor aliate în diverse formule guvernamentale, aflate în exercițiul efectiv al guvernării. Demontând, piesă cu piesă, întregul mecanism al prejudecății, se observă foarte clar faptul că sistemul social în toată complexitatea sa, pentru o funcționare eficientă, necesită o cunoaștere calificată, rezultată dintr-un studiu competent. Un studiu care este indisociabil de aportul științelor socio-umane , puternic dezvoltate în țările economic dezvoltate ale lumii, unde se alocă sume consistente pentru cercetarea științifică focalizată pe stabilirea unor diagnostice realiste ale tuturor componentelor spațiului social comunitar. Întreaga istorie contemporană demonstrează că o societate nu poate funcționa corespunzător decât raportându-se la o teorie articulată a sistemului social, tot așa cum în tehnică, de exemplu, nu este posibilă realizarea unui sistem tehnologic, fără o foarte competentă stăpânire a teoriei aferente. Păstrând proporțiile analogiei și acceptând faptul că determinismul social nu se poate compara la nici un parametru, cu cauzalitatea mecanică, Vă propun următoarea ”analiză” formulată în registru interogativ : dacă un sistem tehnic, în speță un autoturism, încape pe mâna unui șofer incompetent, în fața eșecului inevitabil, am avea dreptul moral de a pune în discuție cursul de construcții de mașini, ori sistemul tehnologic în speță, sau departamentul industrial respectiv ?
Dacă un sistem social, din motive care exced autorul prezentelor însemnări, încape pe mâna unor practicieni fără cultură în primul rând social-politică și managerial-filosofică, am avea argumente să negăm rolul teoriei , al doctrinelor social-politice ? Dacă nu, atunci nu renunțarea, ci reașezarea științelor social – umaniste pe o nouă platformă valorică, este singura abordare rezolutivă a optimizării teoriei prin resemantizări, dar și inovații/creații conceptuale rezultate din evoluția unor segmente de realitate noi, care nu au fost semantizate.
În concluzie : dacă există un relativ consens asupra faptului că depolitizarea ar fi o problemă majoră a sistemului educativ românesc, atunci se cuvine ca această problemă să fie pusă în ecuație managerială prin recurs la aportul specialiștilor de resort; ideea că miniștri, prin poziția lor politică, ar fi singurii autorizați să exploreze soluții, s-a dovedit contraproductivă în sfertul de secol postdecembrist . Efectele breconajului decizional se amplifică, reclamând să mergem, cum preciza Leonadro da Vinci, ” la izvor, nu la ulcior ” . Așa cum apa de izvor, își pierde calitatea dacă stă prea mult timp în ulcior, tot așa și cu principiile și ideile : dacă trec prin prea multe filtre, împrumută ceva din specificul acelor filtre, și ajungem să punem în practică deformările unor practici care se revendică, arogant, de la teorii celebre. Un exemplu : ”dezvoltările creatoare” ale marxismului degenerate în marxism- leninism, în țările defunctului socialism de tip bolșevic, și aplicarea ideii de socialism în cadrul economiei socialiste de piață, de către chinezi, într-un sistem social original care performează în prezent. In timp ce ”dezvoltările” cu pricina au instituționalizat o disjuncție radicală între socialismul de tip bolșevic care a etatizat exhaustiv spațiul social și libertatea economiei de piață, socialismul de tip chinezesc a liberalizat proprietatea păstrând autoritatea centralizată a actorului decizional unic (partidul Comunist ) și generând un model original al economiei socialiste de piață, respectiv recurgând la teoria marxistă originală în care nu se precizează incompatibilitatea dintre ideea de socialism și economia de piață. Marx nu a precizat, nici măcar în scrierile lui din tinerețe, faptul că societatea socialistă (care va socializa proprietatea) va trebui să lichideze în întregime toate mecanismele economice ale modului capitalist de producere a bunăstării; el a demonstrat doar că polarizarea excesivă a spațiului social generează asimetrii economice și injustiție socială. Dictatura proletariatului este ”inovația” leninisto-stalinistă, un experiment social cu efectele pe care le cunoaștem !
Ce se cuvine a fi reținut în programele analitice de științe sociale ?
Ca specialiști cu pregătire superioară, studenții politehniști, de exemplu, vor lucra în primul rând cu oamenii și vor gestiona structuri social-organizatorice complexe . Pregătirea lor sociologică, filosofică, economică, psihologică, și nu în ultimul rând politologică, face parte integrantă din competența lor de lideri ai grupurilor de muncă, respectiv ca factori de conducere care, ca act (conducerea) definește dimensiunea funcționlă a puterii. Conducerea este o funcție a puterii instituționalizate. Prin urmare, identitatea politehnistului nu poate fi completă, dacă are lacune pe componenta culturii social-umaniste.
Dar nici cu studenții de la universitate lucrurile nu stau altfel : ca viitori profesori, dincolo de specialitățile pe care le vor profesa, la catedră, ei nu pot face abstracție de imensa lor viitoare responsabilitate profesională : eu nu-și pun semnătura pe formularele unor diplome, ci pe destinele unor oameni, respectiv pe destinul colectiv al actorilor care vor gestiona viitorul spațiu social.
Particularizând prezentele considerații la mediul universitar de tip politehnic, în care științelor socio-umane le revine rolul de a face necesara proiecție antropologică a fiecărei specializări în parte, consider deloc retorică întrebarea : marginalizarea, sau chiar excluderea științelor sociale din învățământul superior este de natură a-l face mai competitiv ?!
Personal, vocile care se pronunță pentru renunțarea la aportul educativ al științelor socio-umane (suspectate, — numai ele !– de concubinaj doctrinar cu sistemul socialist de tip bolșevic) în miezul prezentelor controverse de restructurări curriculare ale ofertelor educative, le consider o prelungire malefică a unei duble confuzii, sechelare din orientarea învățământului de până în anul ( de referință ideologică) 1989. Astfel, identificându-se ( abuziv) cunoașterea comună cu cunoașterea științifică, a sistemului social (Prima confuzie ), științelor sociale li s-a cerut să fie mai puțin teorie explicativ-gnoseologică a sistemului social, și mult mai mult propagandă! Însă nici măcar propagandă în sensul adevărat al cuvântului. Căci, dacă propaganda presupune propagarea de mesaje din unghi partinic, științelor socio-umane li s-a cerut să facă în mod nemijlocit propagandă politică, iar aceasta , la rândul sau, a fost redusă (a doua mare confuzie!) de către fărăfrecventiști cu funcții mari care cumulau prerogativele decizionale de fond ale spațiului social românesc, la un fel de publicitate a hotărârilor partidului și statului, de multe ori identificate falacios ca instituții… Scăderea până la proporții îngrijorătoare a standardelor științifico-metodice a științelor sociale a devenit o realitate evidentă chiar și pentru studenți ; ca să nu mai vorbim de un segment remarcabil al corpului profesoral, care s-au desprins ( de această ispită) ca excepții onorante pentru științele sociale românești din toate timpurile, menținând cercetarea socială pe coordonatele standardelor academice ale acelor timpuri.
Reiterăm întrebarea : depolitizarea învățământului trebuie să conducă la excluderea aportului educativ al științelor socio-umane ?
Convingerea mea este fermă : un hotărât NU . În nici o țară, dezvoltată economic, științele sociale nu se confundă cu practica politică, efectivă, din acele țări, desi structura curriculară a ofertelor lor educative nu este lipsită de promovarea superiorității sistemului lor social, ceea ce înseamnă că și mitologia unui Occident, innocent și plasat dincolo de orice interese partizane, se cuvine a fi sever reexaminată[1].
Fiind în perioada unor achiziții culturale, profesionale și comportamentale, tinerii nu arborează, în totalitatea lor și în toate situațiile de viață, un civism care s-ar putea situa în afara razei de acțiune a criticilor, nu neapărat constructive, formulate de diverse segmente de opinie publică. Bravada, mimetismul civic, criza de personalitate, însoțind, uneori, euforia exprimării lipsite de zăbala restrictivă a convențiilor sociale, agresează modelele de comportament standardizate de stereotipii îndelung exersate și asimilate la scară generațională.
În acest sens adulții ( care au și ei dreptul lor să ne atragă atenția că gratuitatea învățământului se face cu munca lor, că se plătește și cu viața lor), chiar unii educatori foarte rigoriști din principiu, invocă pripit, dar cu severitate, mediocritatea… ”Nu omul este mediocru, ci scopul. Dați-i un scop înalt și-l veți smulge din mediocritate!”, spunea marele scriitor român Camil Petrescu între cele două războaie mondiale. Oferă noul capitalism românesc acest scop înalt ?
Investirea sistemului de învățământ cu statutul de instrument al dezvoltării naționale, este o bună practică ce se cere a fi continuată dincolo de vremelnicele alcătuiri ideologice, deoarece acest principiu nu vizează aservirea sistemului de educație sistemului tehnico-economic, ci presupune o mai organică asimilare culturală a noilor componente ale muncii. Decalajele, reale, dintre nivelul de înțelegere și acțiune socială la unii dintre adulți și unii tineri au un diagnostic foarte clar : în timp ce primii au fost orientați în formarea și maturizarea lor cetățenească de deviza luptei de clasă, deviza tinerilor este alta ; lupta pentru caracter. În acest context, problema fundamentală a viitorului imediat este aceea de a ne situa neechivoc pe baricada luptei pentru progres și armonie socială cu armele competenței, exigenței constructive și cu mentalități care înnoiesc fundamental tradițiile noastre purtătoare de etos. Numai o raportare lucidă și cu mare discernământ (aici este marja de implicare calificată a științelor sociale!) la universul informational și la metodologia cercetării științifice contemporane ne mai poate salva de copierea mecanică a unor modele alogene, de cosmopolitism, ori de alte , diferite, complexe de inferioritate care ne-au adus mult rău în trecutul nu prea îndepărtat. Înlăturând idolii baconieni , să nu dăm dreptul confuziilor să-i suplinească și nici să se insinueze în structurile organizatorice care și-au profilat orizonturi funcționale în identitatea europeană a României.
[1] nu putem trece cu vederea logocrația ”Ceslaw Milos) corectitudinii politice, a drepturilor omului,
fundamentalismul neoliberal al diminuării rolului statului în economie etc.etc.
