Aşa cum am arătat anterior, reducerea fiscalităţii, respectiv majorarea pensiilor și a salariilor din sectorul public implică o creştere a cererii solvabile şi a ofertei agregate, respectiv a produsului intern brut. Dacă acest balon de oxigen sau „magnetou”, aşa cum spunea Keynes, nu generează o creştere a deficitelor fiscale, sustenabilitatea creşterii economice nu este afectată de niciun risc iminent. Dacă, însă, deficitele fiscale depăşesc anumite praguri critice, fezabilitatea acestei politici fiscal-bugetare devine extrem de problematică.
Spre exemplu, dacă analizăm fezabilitatea financiară a statului român, vom constata, conform datelor publicate de Ministrul de Finanțe, că ponderea dobânzilor în veniturile acestuia reprezintă aproximativ 3% în acest moment. Însă, dacă nivelul relativ al datoriei publice (35% din PIB) se dublează, iar ponderea veniturilor publice în produsul intern brut rămâne neschimbată (aproximativ 33% din PIB), atunci costul dobânzilor va creşte la 6% din venituri, ceea ce înseamnă un cost echivalent cu veniturile bugetare alocate în acest an pentru învăţământ şi apărare! Altfel spus, dacă deficitele guvernamentale nu vor fi ţinute sub control şi ponderea datoriei publice în produsul intern brut va depăşi pragul critic de 60%, atunci executivul de la Bucureşti va fi obligat să apeleze la „bunăvoinţa” creditorilor externi, iar suveranitatea politico-economică a ţării noastre va deveni problematică.
Din fericire, probabilitatea scenariului descris anterior este, în opinia mea, relativ scăzută. Pentru că, nivelul actual al creditelor contractate de guvern, de companiile nefinanciare şi de locuitorii României reprezintă doar 85,9% din produsul intern brut, acest nivel fiind cel mai scăzut din UE şi cu mult inferior pragului critic reglementat de oficialii Comisiei Europene: 193% din PIB, conform Eurostat.
Sursa: Eurostat. DCP – datoriile companiilor nefinanciare şi ale populaţiei, DSP – datoriile sectorului public al economiei.
Într-adevăr, dacă analizăm datele anterioare putem înţelege cât de mari sunt riscurile care afectează în acest moment sustenabilitatea creşterii economice în cazurile Marii Britanii, Italiei şi Franţei. Datorită supracreditării, în aceste ţări nu este posibilă nici măcar o reducere moderată a poverii fiscale. Pe de altă parte, o majorare de tip keynesist a cheltuielilor publice în scopul stimulării creşterii consumului şi a investiţiilor ar genera în aceste ţări o creştere nesustenabilă a datoriei publice şi un colaps al consumului şi investiţiilor private datorită creşterii costurilor de rambursare a datoriei publice.
Din fericire, sustenabilitatea creşterii economice nu este grevată de aceste riscuri în cazul României, unde reducerea impozitelor şi taxelor, creşterea semnificativă a pensiilor şi a salariilor din sectorul public, plafonarea strictă a cheltuielilor publice, precum şi contracararea eficientă a supracreditării companiilor şi a populaţiei au generat o creştere fezabilă din punct de vedere fiscal-monetar a consumului şi a investiţiilor din sectorul privat al economiei.
