Am fost impresionat când am aflat de iniţiativa unor colegi de a aduna gândurile lor despre mine într-o carte.

Acum am cartea în faţă. Este foarte frumoasă. Mărturisesc însă că prima reacţie a fost să pun cartea deoparte. Apreciam gestul, dar mă aşteptam la vorbe frumoase, multe dintre ele convenţionale. Am avut un sentiment de singurătate. Laudele convenţionale accentuează singurătatea şi starea de izolare. E frumos ce se spune în asemenea împrejurări, dar nu simt că eu sunt acela. 

Am deschis cartea să o răsfoiesc din politeţe, dar şi cu o oarecare jenă. Am citit-o însă cu o plăcere imensă. Și mult interes. Cartea este cu totul altceva decât mă aşteptam. Desigur, în asemenea împrejurări se spun şi vorbe mai frumoase decât aş merita. Dar, citind cartea, nu m-am mai simţit singur. Cei care au scris au spus lucruri pe care eu nu le ştiam. Am început să înţeleg cum relaţia dintre mine şi ei a fost o parte a vieţii lor, dar şi a mea. 

Istoria mea nu mai era cea a unui om singuratic, care riscă să vorbească fără să ştie dacă sunt şi oameni care să-l audă. Această carte este o istorie a noastră împreună: cum am fost eu ca o parte a vieţii lor şi ei parte a vieţii mele. 

Doi colegi şi prieteni, unul apropiat de vârsta mea şi altul, la mai puţin de jumătate a vârstei mele, au formulat, în moduri diferite, aceeaşi concluzie la o întrebare gravă: am reuşit eu, ca sociolog, să realizez obiectivul întregului meu efort ? 

Primul, Vladimir Pasti, un prieten de o viaţă, face o paralelă între mine şi Ianus, zeul antic al timpului. Ianus are două feţe: una spre trecut şi alta spre viitor. Viitorul nu doar îl „vede”, dar îl şi „face”: Ianus a salvat Roma de invazie. În ceea ce priveşte ce am făcut eu pentru viitor, Pasti face o estimare dură: „nu am reuşit să salvez România de la subdezvoltare”. Îmi acordă şi o scuză: nu sunt zeu, ci om. Dar mai adaugă un lucru mult mai important: spre deosebire de Ianus, eu am şi cea de a treia faţă, cea mai importantă, cea de sociolog. Nu am reuşit să schimb lumea, dar ca sociolog…

Iulian Stănescu, un prieten pe care îl preţuiesc din toată inima,  formulează, independent de Pasti, aceeaşi dură estimare a şanselor proiectului meu de viaţă. El utilizează chiar estimarea formulată de mine, pe care şi-o însuşeşte. Faust a încercat şi el să schimbe lumea. Miza pariului cu Mefisto era enormă: în joc era chiar sufletul său. În final, Faust crede că a reuşit să realizeze măreţul său proiect de a construi o altă lumea. În realitate însă, Faust, orb, se află într-o groapă mizeră pe care el însuşi a făcut-o. Întrebarea crucială formulată de Goethe: Mefisto a câştigat pariul cu Faust? NU. Dumnezeu îl mântuieşte pe Faust pentru că „neîncetat s-a străduit”. Faust moare fericit, şi Mefisto nu-i poate lua sufletul. Sociologul actual este Fastul lui Goethe.

La sfârşitul acestei cărţi despre mine, nu pot să nu mă întreb: voi, colegii mei, Dumnezeul colectiv al sociologiei, îmi acordaţi „mântuirea de sociolog”?