Două întrebări ies în evidenţă: (1) cât va fi prezenţa vot şi (2) pe cine avantajează sau dezavantajează o prezenţă mai mare ori mai mică?

Prezenţa la vot la cele mai recente două alegeri parlamentare a fost foarte scăzută: 39,2% în 2008 şi 41,8% în 2012. Printre cauze: decalarea alegerilor parlamentare de cele prezidenţiale, experimentul nefericit al uninominalului, încrederea foarte redusă în parlament şi partide politice, rolul şi puterea în creştere a administraţiei locale faţă de cea centrală etc.

Pe de altă parte, prezenţa la vot în România nu este chiar aşa de scăzută pe cât arată datele oficiale. Procentul de prezenţă reiese din raportarea numărului celor prezenţi la urne la numărul total al celor înscrişi în listele electorale. O realitate mai puţin cunoscută a alegerilor din România constă tocmai în următorul paradox: în timp ce populaţia României scade, corpul electoral – numărul total al celor înscrişi în listele electorale – creşte. Diferenţa nu este minoră, ci de ordinul milioanelor de persoane. La cel mai recent recensământ, cel din 2011, au fost înregistrate 16,3 milioane de persoane adulte [1]. În schimb, listele electorale pentru alegerile parlamentare au un total de aproape 19 milioane persoane (vezi tabelul de mai jos). De unde diferenţa? Unde şi cine sunt milioanele de persoane care sunt în listele electorale, dar nu se regăsesc în statistica populaţiei?

O parte a răspunsului este că avem de a face cu două categorii diferite. Pe de o parte, totalul cetăţenilor români cu drept de vot; pe de altă parte, populaţia stabilă a României. Altfel spus, ţara legală versus ţara reală.

În categoria cetăţenilor români cu drept de vot, dar care nu fac parte din populaţia stabilă a României, intră şi cetăţenii străini care au dobândit cetăţenia română. De pildă, cetăţenii Republicii Moldova cu cetăţenie română, probabil de ordinul sutelor de mii. Însă cei mai numeroşi sunt cetăţenii români plecaţi în străinătate. Emigranţii sunt în număr de cel puţin 2,8 milioane de persoane [2].

Sursa datelor: Anuarul Statistic al României 2003-2008, Biroul Electoral Central

Anchetele sociologice şi sondajele de opinie realizate în cadrul ICCV, care au avut drept bază de eşantionare listele electorale, ne-au arătat că circa 15% dintre persoanele din listă fie nu sunt în ţară, fie reprezintă erori în liste – cel mai adesea persoane care nu mai locuiesc la acel domiciliu şi în foarte puţine cazuri decedaţi. După cum au remarcat Mircea Comşa şi Traian Rotariu, problema cauză a disparităţii dintre creşterea corpului electoral şi scăderea populaţiei o reprezintă slaba capacitate administrativă a statului român [3]. Consecinţa: prezenţa la vot în populaţia stabilă este cu minim 10 puncte procentuale peste cea oficială, raportată la populaţia din listele electorale.

Orice proiecţie privind prezenţa la vot trebuie să ţină cont de cele de mai sus. Consecinţa practică este că prezenţa oficială la vot tinde să fie mai redusă decât cea estimată în sondajele de opinie, care acoperă doar populaţia stabilă, rezidentă în România. Având în vedere că prezenţa de 48% de la locale reprezintă o revenire la nivelul din 2008 (49%), apare foarte probabil ca prezenţa la alegerile parlamentare din 2016 să fie apropiată celei din 2008 (39%).

Pe cine avantajează sau dezavantajează o prezenţă mai mare ori mai mică?

Judecata obişnuită este că o prezenţă mai scăzută favorizează PSD, care are un electorat mai disciplinat, preponderent rural şi mai vârstnic, iar una mai ridicată partidele de dreapta, cu un electorat mai tânăr, majoritar urban şi mai dificil de mobilizat.

Însă eu consider că prezenţa la vot în intervalul 35-45% nu reprezintă avantaj sau dezavantaj pentru vreun competitor. Alegerile prezidenţiale, inclusiv cele din 2014, au arătat că abia la o prezenţă de 60% şi peste se poate vorbi de un avantaj pentru dreapta. Să nu uităm că la o prezenţă de 55% la turul 1 din 2014, Victor Ponta (PSD) a obţinut 40,4% din voturi.

[1] Datele definitive ale Recensământului Populaţiei şi Locuinţelor 2011 sunt disponibile la adresa www.recensamantromania.ro/rezultate-2/

[2] Traian Rotariu. Un sfert de secol de declin demografic în Cătălin Zamfir, Iulian Stănescu (coord.), România la răscruce: opţiuni pentru viitor, Bucureşti: Pro Universitaria, 2015, p. 166.

[3] Traian Rotariu şi Mircea Comşa. Alegerile generale 2004: o perspectivă sociologică, Cluj-Napoca: Eikon, 2004, pp. 31-32.