1. Punctul de plecare

Lectura recentă a trei intervenții publicate în 2023 și 2024 mi-a apărut emblematică.  Este vorba de o serie de texte de analiză politică apărute sub titlul generic România ca proiect geopolitic și interesul național în contextul dezordinii mondiale, sub semnătura analistului politic Adrian Severin. Și de   cartea sociologului academician Cătălin Zamfir, România în criză , precum și de o scrisoare deschisă adresată de Cătălin Zamfir ministrei invățământului (Scrisoare deschisă. Stimată Doamna Ligia Deca, care pune în discuție sistemul de cotare ISI în promovarea academică). 

Cele trei intervenții mi-au apărut emblematice din mai multe motive. Pentru că ele se înscriu în tematica crizelor în România de după anii 1990. Mai apoi pentru că ele recurg la paradigma schimbării prin integrarea sau alinierea la «modele globale». În prelungirea acestor analize, m-am gândit să propun și o altă cheie de lectură posibilă, cea a provincialismului, ca o perspectivă centru-margine în schimbarea politică, socială și academică.Mă explic.

2. Provincialism

Definițiile termenului de provincialism comportă multe ambiguități. Termenul a fost folosit mai ales ca sinonim de regionalism, particularism, localism. Avem și expresia atitudine provincialistă care capătă când virtuți pozitive de atașament la particularisme, când atribute pejorative. Sensurile pejorative ale provincialismului vine cu o serie de conotații devaforabile, conotații ce servesc unui  «centru imaginar» în a deprecia, a critica, a denigra, a pune în evidență dificultăți, probleme și defecte, ale unor localisme. Provincialismul ar fi un soi de marginalitate față de un model socotit global și universalist. În «marele context» de azi, modelul global și universalist ar fi neoliberalismul și globalismul cultural.  

Este interesant de observat că termenul provincialism a fost folosit în Franța ca sinonim de regionalism și culturi regionale. Ceea ce ne interesează pe noi este  modul în care el a fost folosit  de doi intelectuali cehi exilați în Franța, amândoi preocupați de raporturile între politică și cultură din perspectiva miciilor nații.

Vom începe cu Antonin Lhiem, jurnalist, scriitor și figură proeminentă a anului 1968: «Primăvara din Praga». Lhiem evocă provincialismul celor mari. «Provincialismul celor mari» este  provincialismul marilor culturi, marilor limbi, care sucombă iluziei colective că își sunt autosuficiente. Ele se cred investite de un drept divin, de misiunea de a ilumina lumea și a da un exemplu celoralți. «Marile culturi» sunt gata să primească câte ceva de la alții, dar așa, câteva picături, ca un soi de mirodenie exotică,  pentru a pune și mai mult în valoare propria lor bucătărie. Ceva de care nu au neapărat nevoie, ceva de care se pot lipsi, dar care, precum în marile restaurante, este recomandabil, pentru că trebuie să mai gustăm și din ele. Această metaforă gastronomică este inspirantă; ea ne face să înțelegem că «micile nații» sunt asociate  și cu un soi de exotism.  

Kundera este celălalt ceh care evocă provincialismul (Cortina. Eseu în 7 părți. 2023). Și nu credem că este întâmplător că și Kundera și Lhiem, care vin din Europa centrală a cărui destin a fost conturat când de la Est (perioada comunistă), când de la Vest (după căderea Zidului de la Berlin), au evocat problematica provincialismului din perspectiva națiilor.

Pentru Kundera «provincialismul marilor națiuni» este refuzul de a privi propria cultura în marele context. Marile națiuni consideră literatura și cultura lor ca fiind suficient de bogate ca să nu manifeste niciun  interes de ce se scrie în altă parte. Așa se face că studentul francez are lacune mai mari decât studentul polonez în cunoașterea culturii occidentale, pentru că el are sentimentul că propria sa cultură este universalistă. În Franța, s-a spus despre compozitorul ceh Smetana ca ar avea o muzică cu aspect popular, folcloric. Ca și cum muzica lui Haydn sau Brahms nu s-ar inspira tot din cântece și dansuri populare.    

Kundera evocă și «provincialismul micilor națiuni», în sensul de atașament local, regional, național. Micile națiunii, spune Kundera, sunt reticiente la marele context din motive opuse; ele țin la mare preț cultura universală, dar aceasta le apare oarecum străină, un cer aflat deasupra capului, îndepărtat, inaccesibil, o realitate cu care literatura lor națională are prea puțin de-a face (…) Și cum micile națiuni traversează adesea situații în care în joc este supraviețuirea lor, ele reușesc cu ușurință de a prezenta atitudinea lor drept justificată. Miciile nații țin să-și creeze propria lor cultură și să-și promoveze creația națională.

Vom aminti că istoricul Fernand Braudel, care a schimbat gândirea Istoriei, sublinia importanța poziției geografice în Istoria pe termen lung al unui popor. Geografia joacă un mare rol nu doar în geo-politcă, dar și în geo-istorie și geo-antropologie. El evoca trei Europe:  Europa occidentală, Europa centrală și Europa de Est. Pentru Braudel. Europa centrală ar ocupa o poziție mediană și așa se explică practica un soi de cosmopolitism al schimbării. Amintim și formula  intelectualului polonez Adam  Michnik care evoca o variantă a schimbării în Polonia cu ajutorul termenului de cosmopolonez. Europa de Est, aflată sub  influența frontalieră cu Occidentul și Orientul, a avut capacitatea de aș proteja propriul său capital cultural și propria sa cale.

Pentru a plasa lectura provincialismului în context, vom reține și distincția între două contexte. Contextul istoriei nației, asociat cu expresia micul context, și contextul istoriei supranaționale, asociat cu expresia marele context. Plecând de la aceste considerații teoretice, vom prezenta fiecare din intervenții, la care vom adăuga apoi comentarii în cheia de lectura popusă,  provincialismului micilor și marilor nații.  Provincialism plasat în Marele Context de azi.     

3. Interpretarea celor trei intervenții în cheia «provincialism»

3.1 În seria de articole publicate cu titlul România ca proiect geopolitic și interesul național în contextul dezordinii mondiale, Adrian Severin prezintă evoluția etapelor în politica externă a României, după 1990. Subliniereile ne aparțin; ele servesc la urmărirea logicii schimbării și a alinierii. 

Între 1992-1996 a fost resimțită o eliberare de presiune politică.  O politică de tatonare între «vechii prieteni» (din Pactul de la Varșovia și CAER) și «noii prieteni» (occidentali). Fără tutela iritantă, dar și fără umbrela de securitate sovietică, România nu beneficia nici de apărarea «marelui frate», nici de atractivitate față de Occident.

În perioada 1996-1998, s-a practicat o politică multivectorială, anticipativă și ofensivă. Profitând de un statut real de independență și suveranitate, pe când dominația sovietică murise, iar cea americană nu se născuse încă, România a încercat să se afirme ca lider în regiune și să își mențină autonomia strategică. Este perioada în care România și-a câștigat recunoașterea eligibilității pentru statutul de membru cu drepturi depline al NATO și UE, fără a fi obligată să renunțe la interesele sale naționale. În paralel cu apropierea de SUA, s-a reluat dialogul cu Rusia în vederea stabilirii unui model de relație bazată pe încredere, respect și avantaj reciproc. Acestea și încă altele au fost agregate într-o doctrină de politică externă românească.

1997 a marcat începutul alunecării pe panta subordonării la «ordinea mondială și europeeană». Până atunci, deși politica relațiilor cu vecinii constituise nucleul dur al diplomației românești, în 1997 diplomația românească a devenit anexă a geopoliticii puterilor globale, aliniindu-se în special exigențelor germane, în perioada 1998-1999. Între 1998-1999, a fost o politică accentuat rusofobă, moderat americano-sceptică, germanofilă și euro-conformă. România putea cocheta cu toți, se putea logodi cu unul, dar nu ar fi trebuit să se căsătorească niciodată. Ușa către vasalitate se întredeschide când și politica economică română începe să se conformeze cu o accelerată supușenie comenzilor UE, FMI și BM.  

Apoi acțiunea externă a României a început să se subordoneze gradual exigențelor americane în perioada 2000-2004. Mai exact, în perioada 1998-2000 începe procesul marital, respectiv drumul de la statutul de independență la cel de dominion, de la care nu a mai fost decât un pas la cel de colonie. Între 1999-2007, este o politică de «fugă către Vestul colectiv». O agendă națională minimă pe care să o susțină împreună toate partidele: intrarea în NATO și aderarea la UE. Va începe transformarea parteneriatului cu SUA într-un raport de vasalitate.

A urmat etapa 2007-2023, cu o politică de abandon a suveranității și cu efectul auto-privării de orice politică externă. Politica de securitate și apărare a României va intra în agenda geopoliticei americane. Așa a apărut sentimentul că suntem o colonie. Coloniile și protectoratele sunt entități statale care nu au politică externă. Este perioada în care Președintele României se transformă, prin propria voință și împotriva Constituției, din Președinte mediator în Președinte jucător. Este fuga către Vestul colectiv și doctrina «Marelui licurici», care așează România 100% pe Axa Washington-Londra. Politica de securitate și de apărare a României va intra în agenda geopoliticei americane.

*

Comentarii

Dacă privim evoluția acestor etape în perspectiva paradigmei schimbării, se poate sesiza că schimbarea devine re-aliniere politică. De la o perioadă de tatonare și balans între «vechii prieteni» (lagărul socialist, Europa de Est) și «noii prieteni» (occidentali), politica românească s-a reorientat spre Vest. Dacă ea a debutat printr-o dorită strategie de politică națională (aș cum s-a întâmplat și pe plan economic și social cu strategia Postolache), ea s-a dus spre Occident. Etapele care se succed sunt etape de reconfigurare politică, așa cum o impune marele context. Micul context, contextul național pierde treptat din importanță.  Altfel spus, dinamica de aliniere geopolitică se decide în marile cancelarii ale lumii, acolo unde figuranții (micile națiunii) așteaptă în anticameră, decizia «marilor jucători ai lumii». 

Ni se pare potrivit să îl cităm aici pe Kundera care se exprima astfel despre despre nația mică.

Nația nu este un concept cantitativ. El nu se referă la număr și la populație. El desemnează o situație, un destin. Micile națiuni nu cunosc acea senzație fericită  de a fi dintotdeauna și pentru totdeauna; ele au trecut la un moment sau altul din istoria lor, prin anticamera morții; mereu confruntate cu ignoranța arogantă a celor mari, ele își văd existența amenințată și mereu pusă la îndoială, pentru că existența lor este o întrebare. Existența micilor nații nu este ceva de la sine înțeles, ci un pariu, un risc; ele se află în defensivă în fața Istoriei, acea forță care le depășește, nu le ia în considerare și poate nici măcar nu le observă. 

Astăzi, mulți analiști politici ne spun că România a devenit o colonie a marilor puteri. Că politica națională este scrisă în afară. Că «la noi, e ca la nimeni». Un cunoscut medic psihiatru român, declara de altfel într-un interviu, că în Romania de azi există două profile psihice, psihopații și deprimații. Primii sunt la putere, ceilalți sunt prizonierii puterii.

3.2 În cartea România în criză (2023) Cătălin Zamfir argumentează teza după care tranziția în Romania, ca și în Bulgaria, s-a făcut după un model mondialist-neoliberal, spre deosebire de celelalte țări în tranziţie care au adoptat modelul global-național. Dacă modelul global-național privilegia țara ca entitate independentă și suverană, strategia mondialist-neoliberală privilegia ideologia neoliberală a unor instituții financiare internaționale, FMI și Banca mondială. A urmat instalarea României pe orbita unui capitalism periferic, cu subdezvoltare durabilă, sărăcirea populației, îndatorarea țării. Un capitalism de acoperire. O stare durabilă de subdezvoltare, de agravare a problemelor economice și sociale și a stării de nemulțumire a populației.

Cum s-a ajuns aici?

Existau două alternative de schimbare. Prima gândită și propusă a fost strategia europeană a țărilor occidentale, cea de consolidare națională, preluată în strategia românească propusă de profesorul Postolache în 1990. Ea a fost aprobată de guvern,  dar apoi a dispărut din decor. Și s-a aplicat strategia neoliberală. Dacă prima strategie privilegia centrarea pe sistemele naționale, economice, sociale și culturale, generând necesitatea unui «Stat mare», care să se ocupe de nație, un Stat protector în relațiile cu alte state și protector în raport cu categoriile sociale considerate defavorizate, a doua strategie privilegia mondializarea, generând astfel diminuarea rolului statului, reducerea lui la un «Stat mic».  Dar acest stat mic este destul de mare pentru a întreține o birocrație care consumă bani. El este și un«Stat gras», în sensul în care el are mai mulți angajați decât ar fi nevoie. Uneori se crează instituții pentru oameni care vor să conducă. În unele instituții de stat, unii sunt anagajați pentru competență, alții pe motive de fidelitate, de rețele, nepotism și rudenie.

*

Comentarii

S-a vorbit mult despre această carte, printre sociologi. Nu am să reiau aici intervențiile pe marginea cărții. Ele se găsesc pe platforma romaniasociala@ro. 

Vom menționa că pentru Cătălin Zamfir, criza presupune analiza schimbării de structură a sistemului: Ce și cum s-a schimbat ? Modelul de tranziție adoptat nu a ținut cont de prioritățile naționale, ci a privilegiat integrarea; integrarea în normele Uniunii europeene, integrarea în sistemul regional Nord-Atlantic, integrarea în sistemul global neoliberal. O integrare printr-o poziție periferică. Vom spune că integrarea s-a decis în marile cancelarii, acolo unde micile nații așteaptă  pe hol pentru a primi deciziile marilor nații.

Și ieșirea din criză? Analiza indicatorilor obiectivi și subiectivi al efectelor tranziției, printr-o poziție periferică, demonstrează nemulțumirea populației. De aceea autorul propune trecerea de la etapa de analiză a schimbării la etapa identificării unor alternative de dezvoltare economică și socială, adaptată intereselor naționale. Deci necesitatea unei perspective de schimbare proiectată.

3. 3  În Scrisoare deschisă. Stimată Doamna Ligia Deca, Cătălin Zamfir pune în discuție o lege în pregătire la Ministerul Învățământului. Și o necesare consultare cu Academia, instituția legitimă în a judeca valoarea unor cercetări și publicații științifice. Este vorba de sistemul de cotare ISI în procesul de promovare și obținere a unor titluri științifice în domeniul de cercetare. Pentru care Ministerul consideră necesară în promovarea cadrelor de cercetare în sociologie publicarea a 1-2 texte în limba engleză, pentru a intra în baze de indexare internațională a revistelor ISI. Ceea ce ar presupune o reorganizare a sistemului național de evaluare a cercetării în sociologie.

Funcționarul în Minister, expert CNATDCU, dă o lecție de legitimitate instituțională în evaluarea unor texte de cercetare sociologică. Funcționarul din Minister consideră că un cercetător în sociologie trebuie să contribuie la «teoria universală, la concepte și metodologii cu valoare universală». La care Cătălin Zamfir răspunde:

Dacă ați citi studiile mele, am demonstrat că în sociologie partea de teorie universală, concepte și metodologie nu depășește 10% din totalul producției sociologice, marea masă de cunoștințe au ca obiect realitățile locale. 90% din producția sociologia românească este despre realitatea României (…) Sociologia ca o știință a prezentului și a societății în care trăim.

*

Comentarii

Pornind de la acest caz de confruntare între logica științifică a Academiei și logica administrativă a Ministerului înățământului, ne punem o serie de întrebări.

Este sociologia o știință universală ? Valoarea științifică a unui text de cercetare sociologică, produs în România crește dacă este publicat în engleză, noua lingua franca? Sunt revistele ISE mai academice ca revista Sociologia românească ? (Revistă înfiinţată în 1936 de reputatul sociolog romăn Dimitrie Gusti, desfiinţată în 1946 de regimul comunist și reînfiinţată în 1990 de Asociaţia Română de Sociologie).Sunt academicii noștrii mai puțin academici decât cei care se exprimă în limbă engleză? Cine garantează obiectivitatea evaluatorilor străini?

Și încă o întrebare. A devenit textul academic o «marfă» care se comercializează pe «piața academică mondială»? Există «o logică de piață academică,  globalizată»? Cine face distincția între valoarea de circulație și valoarea științifică a unui text academic?

Și iată-ne iarăși în fața unei logici de centru și marginalitate. Logica provincialismului marilor nații.

Câteva concluzii

Desigur, termenul de provincialism trebuie precizat pentru că el comportă ambiguități. Sub «forma sa pură» provincialismul sună ca o promisiune, o revendicare. Sub «forma sa caricaturală» provincialismul este asociat cu marginalitatea pe care o imaginează Centru, Marele context. Perspectiva provincialism ne conduce la marea problematică contemporană a raporturilor  dintre centru și margine, global și local, universal și național, mondializare și suveranitate națională.

Cele trei intervenții evocă o serie de tendințe ale schimbării. Dar  schimbarea apare ca aliniere la marele context, la «Marele Licurici», precum se exprima Președintele Băsescu; recunoaștem că avem aici o metaforă luminoasă în obscuritatea politică în care avansăm.

Întrebări și întrebarea care ne așteaptă ?

Suntem în fața unei singure alternative posibile? Alinierea la Marele context ? Națiile și statele puternice evocă alternativa protecționismului național. De ce intelectualii mediatici români nu își pun problemă protecționismului culturii românești? De ce impresia generală de sindrom al întârzierii democratice și culturale, și sentimentul de inferioritate față de Occident?

Oare schimbarea proiectată, căutarea și alegerea unei alternative profitabile nației, este posibilă ?  În politica externă, în programele de schimbare socială, în politica cercetării ?