După finalizarea celor cinci ani de Certocrație neobăsistă, dezvoltată creator „pas cu pas” sub auspiciile „lucrului bine făcut”, fostul și actualul (eternul?!) nostru Prezident, neștiind încotroceni s-o apuce, a dat buzna în noul cincinal al tranziției, de la socialismul multilateral dezvoltat la capitalismul multilateral dezolant, în uralele entuziaste ale celor care, prin țipete și promisiuni seducătoare, au „dat jos” alianța de la guvernare, formată în jurul celor care pretindeau că numai lor li se cuvine să le PeSeDe treburile țării și de agenda cetățeanului.
Așadar, răcnetele orchestrate de un jurnalist mediocru, promovat ad-hoc vicepreș al Părții Nepesediste a Lucrătorilor pe ogoarele (neprivatizate, încă!) ale câmpiilor semantice ale lozincilor bine simțite, a adus la Putere un Orbansturbamfurer care, chiar a doua zi după „instalare”, a demis 40 (patruzeci) de Secretari de stat, pentru motivul că ar avea alte culori politice decât cele ale „Guvernului meu”—second head (nu este greșeala de tastare!). Exact așa făceau și staliniștii: sub diversiunea „preschimbării carnetelor de partid”, comuniștii îi exmatriculau pe „tovarășii de drum” care nu dăduseră dovadă de suficientă loialitate față de „indicațiile organelor superioare”… Comentatorii fenomenului numeau operația cu termenul de „epurare”… De data asta, epurarea a avut loc „la vedere”: ori ești penelist, și rămâi în formula guvernamentală, ori ba(n) și părăsești toate instituțiile care au vreo legătură cu cei de la „butoane”! Terțium non datur! (Adică nu există a treia posibilitate: traduc pentru cei care au studiat pe manuale alternative, ca să nu creadă că am spus ceva obscen).
Fără prea multe cuvinte, răcnetocrații, așteptați să vină cu soluții la toate „dezastrele” invocate în campania electorală pentru europarlamentabili, au intrat rapid în corul păguboșilor, mărind nu numai plafonul de îndatorare al țării, ci și deficitul bugetar, precizând că nu pot menține nivelul de 3% , ci vor depăși chiar și 4% din PIB! Aceasta a fost demonstrația de competență etalată de „Ceata lui Pițigoi / Dai într-unul, țipă doi!”. Se vede treaba că guvernarea este o gesticulație care ține de competență, nu de înălțimea timbrului vocii și nici de viclenia plângerilor la „Înalta Poartă” a naivității europene, unde totul pare o varză (de Bruxelles).
Problema renunțării la pensiile speciale, promisă pe vremea când erau în opoziție, a trebuit asumată, spre disperarea magistraților care nu acceptă renunțarea la această (inutilă) discriminare… Coborâți de la peluza politichiei (unde vocalizele chibiților fac atractivă desfășurarea partidei), pe gazon, răcnetocrații au intrat în surdină și-și exersează vechile reflexe de obediență partizană; evident, în numele democrației și al Sfântului său Duh! Cum se va rezolva problema? Numai noii împuterniciți au obligația să ofere soluții, deoarece datoria actorilor decizionali ajunși în intervalul de autoritate al lideranței este simplă: ca la matematică, dacă pui bine problema în ecuație, poți găsi, cu certitudine, soluția. Cu atâția ingineri pe acolo…, care se prezumă că au studiat mai multă matematică decât fizică, este posibil să avem noroc de vreo soluție negociată sau cel puțin acceptabilă.
Dar magistrații au a se îngrijora nu doar de pensiile speciale.
Secția specială pentru protejarea magistraților față de abuzurile procurorilor este următoarea țintă a Ministrului Justiției care nu se predoiu: a comis un Memoriu în care argumentează că numai când judecătorii vor fi subordonați procurorilor care execută ordinele politicienilor de la Putere, se va putea asigura independența Justiției! Iată un nostalgic incurabil care așa a „reformat” legislația românească pe vremea când Primul Vaporean al țării, aflat la timonă, și-a eliminat adversarii politici cu ajutorul procurorilor, „unși” peste noapte magistrați, arestând judecătorii care nu dădeau sentințele dorite de Vaporean și de ceilalți vâslași pe apele tulburi ale „tranziției”; judecătorul Mustață a murit în pușcărie, iar judecătorul Greblă a fost dat afară din CCR pe baza unei înscenări judiciare care s-a dovedit, după ani de umilințe procesuale, a fi fără obiect, iar cei care au comis asemenea grozăvii nu au fost trași la răspundere… Asta ca să amintim numai două abuzuri notorii din practica judiciară de tip Predoiu-Macovei & Comp. Ei bine, Secția asta specială a fost înființată constituțional, tocmai pentru a asigura independența reală a Magistraților și a preveni reeditarea unor astfel de abuzuri.
Răvășit de nostalgii de pe vremea când era Pe De Lături de istorie, autorul Memoriului cu pricina dorește desființarea cadrului normativ care făcea posibilă independența Justiției, dar susținând că numai prin iohanizarea băsismului se poate asigura frecvent invocata independență! Deci: fii cuminte ca-nainte, nu fi prost precum ai fost.
Când personajul la care ne referim era în opoziție, se revolta că adoptarea Legii răspunderii magistraților merge prea încet; acum, asumarea răspunderii acestora nu i se mai pare o prioritate. Iată o probă de consecvență care, ne rugăm Bunului Dumnezeu, să nu ne contamineze.
De sărbătorile Crăciunului 2019, în miezul unei discuții focalizate pe soarta nefericitului patruped, comparat cu alte animale care ne acompaniază existența, mi-am adus aminte de memorabilul gând al lui Winston (Leonard Spencer) Churchill: „Pisicile ne privesc de sus, câinii de jos, iar porcul direct în ochi, ca pe un egal”.
Nu știu de ce, dar m-a invadat memoria și mi-am amintit de inegalabilul nostru orator Barbu Ștefănescu Delavrancea care-i reproșa Demnitarului Lahovary că „de ce face o politică pentru piei roșii?”, la care a primit o replică antologică „pentru că avem în fața noastră piei care nu roșesc niciodată!”.
În aceste zile de vacanță, am studiat (și) statisticile instituțiilor europene referitoare la rezultatele guvernării Alianței PSD-ALDE și am văzut numai performanțe: creșteri economice în toți anii de guvernare, o președinție rotativă unanim apreciată, mărirea salariilor, mărirea pensiilor ș.a.m.d., în contradicție cu foștii portocalii, acum galbeni, care au răgușit răcnind că guvernanții „de stânga” „dau foc la țară”, că „guvernul a eșuat”, că „Tanti Europa”… bla, bla, bla… și alte formule sado-masochiste de acest gen, fapt pentru care cei gălbejiții au venit la guvernare, dar fără să roșească de rușinea diversiunilor mediatizate fără încetare de peste doi ani și jumătate.
Ca ins născut ceva mai devreme, pe vremea când pe la cursuri se susținea că în Europa interbelică franceza și germana erau limbi favorite ale firavei aristocrații românești, deci ca unul rămas mai atașat francofoniei, decât romglezei de astăzi, am rememorat un pasaj din viața marelui poet francez Paul Valéry care, în plin război și sub ocupație germană, a fost întrebat din ce cauză îl preocupă mai mult Bucolicele lui Vergiliu, din care tocmai traducea, decât evenimentele razboiului în care se zbătea Europa în timpul aventurii naziste, iar acesta a răspuns relaxat: „evenimentele prezentului sunt ca valurile. Pe mine, ceea ce mă interesează este marea”.
Va reuși actuala formulă guvernamentală să depășească nivelul de simplă întâmplare și să se ridice la ecartul axiologic de eveniment?
