Romania Sociala logo
Menu

România deleuziană: fragmentul III, despre drama romă (II)

autor:   15 May 2016  

Stefan Ungurean

La gura căminului, un străin are adesea prilejul de a afla de la gazda sa adevăruri însemnate pe care aceasta le-ar tăinui, poate, prietenilor. Destăinuindu-te unui străin te despovărezi de o tăcere obligatorie; şi nu te temi de indiscreţia lui pentru că el este în trecere” spune Tocqueville în „Despre democraţie în America”. Faptul că uneori asemenea *inhibiţii* nu sunt folositoare este demonstrabil prin „Sonata Kreutzer” a lui Tolstoi, care nu ar fi fost posibilă dacă nu ar fi existat o mărturisire făcută noaptea, în tren.

Sunt singur în compartiment, e ora două şi cum locurile de pe banchetă s-au eliberat, mă întind pe canapea şi vreau să adorm. Ghinion. La Oneşti intră doi romi. Prima reacţie este de a o şterge în alt compartiment. Apoi mă răzgâdesc, ,,ce o să păţesc?”. Nu au bilete, tratează direct cu „naşu”. Au chef de vorbă. Nu trece mult timp şi sunt întrebat cu ce mă ocup. Am fost surprins că întrebarea a venit atât de devreme şi atât de direct. Trebuia să iau rapid o decizie, așa că, surprins, am spus adevărul. Nu au părut a fi mirați, ba dimpotrivă. Gura li s-a deschis şi mai tare. În cele din urmă doar unul vorbea. Mi-a spus că merg la bazar, la Suceava, cumpără marfă pe care o vând apoi în zona Oneştiului. Şi că le are cu vioara, că ar vrea să se lipească de un unchi ce cântă pe vapor şi care e milionar, dar nu vrea ăla să-l ia şi pe el şi de aceea a ajuns să facă comerţul ăsta. Dacă ar putea pleca pe vapor, toate s-ar aranja în viaţa lui.

Era însurat. Nu mai ţin minte câţi copii a spus că are, am reţinut că există o fată de cinsprezece ani. Arata foarte tânăr şi informaţia asta m-a dat peste cap. L-am întrebat de vârstă. „Treizeci şi unu”. ,,Cum aşa?”. ,,Păi m-am însurat la paişpe ani, nevastă-mea avea treişpe”. Auzisem că aşa ceva se mai întâmplă la romi, dar nu-mi fusese dat să întâlnesc un asemenea familist. Acum mai bine de o sută de ani, străbunica mea şi-a strigat fiul: ,,Ilarioane, vină să- ţi vezi nevasta cum sare coarda!”. Nu împlinise paisprezece ani. Asta o spun aşa, pentru a arăta că romii nu deţin, istoric vorbind, monopolul asupra fenomenului.

Mi-am stors mintea să găsesc răspunsul la întrebarea: „cum eram eu la paişpe ani?”. Mergeam la şcoală, făceam piaţa, ceva curăţenie şi jucam fotbal. Nu sărutasem nici o fată, iar despre sex ştiam ce vedeam prin manualele de anatomie, iar ăsta era deja soţ. ,,După nuntă am plecat în Germania unde am stat trei ani şi m-am întors cu 40.000 de mărci. Nu mă întreba profesore cum i-am făcut”. Nu l-am întrebat. Eram uluit. Pentru mine banii erau niște hârtiuţe pe care le primeam de la părinţi să fac cumpărături. Nu făcusem din munca mea nici măcar un leu şi aveau să treacă ani buni până să mă laud cu aşa ceva. În pofida a tot şi a toate, cel din faţa mea dispunea de un exerciţiu al vieţii pe care eu, la acel moment, nu-l aveam. Nu sunt foarte sigur că astăzi îl posed.

Mi-a declarat că acum a găsit o fată care-l iubește. Este fostă colegă de clasă a fiicei. O ştie de mică, că se juca cu fii-sa. Se gândeşte să o lase pe nevastă-sa. Nu mai simte nimic pentru ea. „Eu am fost tatăl ei, ea a fost mama mea, noi pe noi ne-am crescut! Când ea plângea o ogoiam eu, când plângeam eu, ea mă mângâia. Ne-am mai şi cotonogit. La început, dacă o loveam, ea nu se lăsa, dădea şi ea. Dar toate au trecut”. Acum vrea să o ia pe asta mică. Nu cred că decizia ar fi urmarea unei schimbări profunde în modul în care vede viața. Nu întâmplător râde când afirmă: ,,poate o să fac nunta împreună cu fii-mea. Ce zici profesore de asta? ”. Bănuiesc că are ceva remuşcări. Sunt în cazul străinului descris de Simmel: „cel ce vine azi şi pleacă mâine”, apropiere-distanţă, obiectivitate-subiectivitate. Caut un sprijin undeva, mă plasez la înălţimea eticii kantiene şi-mi vine să-i spun: „nu-ţi părăsi soţia, căci dacă aşa ceva ar deveni un principiu unic de conduită universală, valoarea vieţii tuturor va scădea !”. Mă pun apoi în pielea lui şi-mi stă pe limbă să-i zic: „gata, nu mai eşti copil, trăieşte-ţi clipa, ieși din fetișismul prin care nevastă-ta îți apare drept mamă!” Până la urmă aleg să tac. Weber mă salvează: e vorba de întâietatea afectivităţii asupra acţiunii raţionale. Conjectură: nu cumva faptul este o trăsătură a modului lor de viață și el este cauzat de întârzierea intrării romilor în modelul disciplinar impus de modernitate?

Mă gândesc: oare ce ar fi zis Erich Berne şi toţi specialiştii în analiză tranzacţională la toată această poveste, la aceste schimbări atât de rapide ale sufletului, când copil, când părinte. Ce se întâmplă dacă lucrul acesta se petrece de sute de ani, cum arată individul filosofic-juridic care iese din această maşinărie? Nu cumva ceea ce interlocutorul meu vroia să facă reprezenta o ,,linie de fugă”, cum ar spune Deleuze, o încercare de eliberare de schemele pe care le-a dobândit ca să *funcţioneze* ca soţ și ca părinte? Şi nu cumva la romi ,,liniile de fugă” ale unora devin maşini generatoare de captivităţi pentru alţii, într-o proporţie ce nu suferă comparaţie? Romul nu se simte responsabil faţă de trecut, la modul în care Walter Benjamin leagă această responsabilitate de visele neîmplinite ale părinţilor și nici nu are privirea ațintită spre viitor, cu mintea la destinul copilului.

Eu nu cred în *excepţionalismul* rom. Exista în viaţa cotidiană a iobagilor români practica a ceea ce grecii numeau „epimeleia heatou”, a avea grijă de sufletul tău, ca mod de a veghea asupra ceea ce gândim, asupra a ceea ce se petrece în gândire, adică o atitudine faţă de sine legată de capacitatea de autoguvernare ca premisă a capacităţii de a-i guverna pe ceilalţi? Ştim că „epimeleia heatou” reprezintă o practică a subiectivităţii pe care se edifică ideea creştină a mărturisirii şi a vinovăţiei. Aveau iobagii români ideea profeţiei, adică ceva ce ar viza controlul viitorului? Erau ei marcaţi de problema mântuirii şi a vocaţiei mesianice? Absenţa puterii disciplinare atât în ceea ce priveşte controlul mediului, cât şi a subiectivităţii, se regăseşte şi la iobagul român. Ca şi în cazul căsătoriei timpurii, absenţele enumerate mai sus nu reprezintă monopolul exclusivist al romilor.

Una din consecinţele interferenţelor şi suprapuneri de spirit grec, spirit iudaic şi spirit creştin ar fi producerea demnităţii, ca o formă de coerciţie a sinelui. Demnitatea vizează relaţia sinelui cu sinele, mândria, relaţia cu celălalt. Romul îmi pare a avea, cu predilecţie, doar mândrie. Cum să se fundamenteze o conştiinţă morală în afara sentimentului de vinovăţie? Dar cum să ajungă cel din faţa mea la aşa ceva când el are din plin gustul nedreptăţii care i s-a făcut în viaţă, fiind introdus cu forţa într-o maşinărie. Faptul că unchiul nu i-a întins o mână de ajutor îl constrânge nu să caute libertatea, ci să găsească o cale de ieșire să scape de povara de a juca mereu dublu, când părinte, când copil, când terorist, când ostatic, cum ar spune Baudrillard. Iar calea de ieșire găsită este aceea de iubit și părinte impunător și salvator totodată. Teroristul etern, iniţiator al unei noi maşinării ce o va face captivă pe viitoarea parteneră și care va rata astfel şansa de a deveni, la rândul ei, un om adult.

România deleuziană în care există copii ce sunt supuşi unui proces rapid de transformare în părinte, (,,devenirea-părinte a copilului”), neajungând niciodată adulți, visând la autoritatea pură a teroristului, adică la dorința de a fi iubit de ostatic.

(Sursă Foto: www. pixabay.com)



Facebook

Familia în destinul european. Un proiect creştin de redefinire a relaţiilor dintre familie şi stat

Papa Francisc a subliniat în enciclica sa „Laudato Si” că societatea actuală are o urgentă nevoie de „un umanism capabil să aducă împreună diferitele căi ale cunoaşterii, incluzând economia, în serviciul unei viziuni integrale” (LS 141). Altfel spus, acţiunea de a săvârşi binele presupune un efort comun şi nu dispersat, pentru că Domnul acţionează ...

Ce fel de democrație promovează Parlamentul european?

Am intrat în Uniunea Europeană. E cazul să ne asumăm responsabilitatea: ea va fi așa cum o vom construi noi cu toții Integrarea României în UE intră într-o nouă fază. Am fot cu toții entuziaști. Din întreaga Europă românii aveau cea mai ridicată încredere în noua alianță. Acum începem să vedem și problemele și ...

Indiferent ce se va întâmpla, să nu uităm că suntem profund datori Sorinei

În 24 iunie, în România socială, concludeam la o scurtă reflecţie asupra scandalului SORINA: ”Poate, în final, Sorina va fi ”luată”. Dar atunci noi românii ne-am simţi înfrânţi de o justiţie care nu mai este a noastră, ci capabilă de orice nedreptăţi în numele independenţei ei. Impactul moral va fi dezastros. Singura speranţă: nu ...

26 IUNIE- ZIUA DRAPELULUI NAȚIONAL.

26 IUNIE- ZIUA DRAPELULUI NAȚIONAL.La mulți ani ROMÂNIA! La mulți ani cetățeni ai României care respectați acest simbol sfânt, oriunde v-ați afla!

Mass-media şi construirea opiniei publice

În prezent, sunt revizuite nu numai teoriile clasice ale comunicării (spirala tăcerii, stabilirea ordinii de zi, paza la intrare, fluxul comunicării în două trepte ş.a) în acord cu tehnologia digitală, ci şi ipotezele despre relaţia dintre mass-media şi opinia publică. Este repusă în discuţie chiar problema de fond: influenţează mass-media construirea opiniei publice? Marco Dohle ...

O justiţie absolut incorectă dar definitivă este mai importantă decât soarta unui copil?

Sorina, o fetiță de 8 ani, este târâtă cu brutalitate în văzul multor martori, de o doamnă procuror și băgată cu forța într-o mașină neagră. Sorina țipă disperată: Mami, nu mă lăsa. Evenimentul este filmat și, la televizor, milioane de români sunt șocați și indignați. Asistăm la un eveniment care probabil ...

Gatekeeping: controlul informaţiilor mass-media

Teoria numită metaforic „Paza la intrare” (Gatekeeping) a fost prefigurată încă din primele decenii ale secolului trecut, a fost extinsă considerabil în numeroase cercetări de teren în a doua jumătate a secolului al XX-lea şi a fost revizuită recent, în acord cu noilemedia. Repere Pentru prima dată, termenul de „gate keeper” a fost folosit ...

De ce România nu are un Proiect de Ţară?

Am citi cu mult interes studiile lui Vladimir Pasti şi Iulian Stănescu[1]. Ei constată că, după întreaga perioadă postcomunistă, nu avem o Agendă socială de dezvoltare. Eu aş spune mai apăsat: România nu are un PROIECT DE ȚARĂ. Sunt şi eu nemulţumit că partidele politice în disputele electorale nu luptă cu programe de dezvoltare social-economică ...