Romania Sociala logo
Menu

România deleuziană: fragmentul XII, despre comediile lui Caragiale. Lumea lui ,,ca şi cum”.

autor:   11 February 2017  

Stefan Ungurean

Motto:

,,Dar cum poate merge un aşa teatru?

Cu decor! Cu mult decor!

Cu strălucit decor şi tobă mare!”

Caragiale ,,Păreri libere” (1900)

Comediile lui Caragiale pot fi luate drept mărturii-document ale societăţii de la finele secolului al XIX-lea. Analizate, ele pot furniza un model explicativ. Acesta este capabil în a decripta şi prezentul. De aici şi problema: cum se citeşte Caragiale?

În esenţă, lumea din comedii este una închisă, comunitară (preiau aici ideea lui Tönnies: ,, în ciuda tuturor diferenţelor suntem asemănători”) care este supusă procesului de modernizare indusă de lumea sistemului, deci în conformitate cu un model societal, construit pe ideea: ,,în ciuda tuturor asemănărilor, suntem diferiţi”.

Cele două vieţi, cea comunitară şi cea societală au o substanţă comună şi aceasta este politizarea, care înseamnă marcarea relaţiilor sociale de elemente de forţă, de dependenţă şi de limbajele aferente, în care nu ,,adevărul” reprezintă elementul definitoriu, ci impunerea, seducţia (,, Ei, cum le spui dumneata, să tot stai să asculţi, ca dumneata bobocule, mai rar cineva” ), pretenţia legată de deţinerea cuvintelor ,,magice” ale succesului politic:,, Vorbeşte abitir, domnule. Ăsta e bun de dipotat”), iluzia că discursul performativ este acelaşi lucru cu realitatea.

Spaţiul economic este dominat de sistemul clientelar ce se naşte în jurul statului, mijlocit de partidul de guvernământ, existând însă şi o zonă relativ autonomă, cea în care activează burghezia comercială.

Un exemplu al modului de producere a sistemului clientelar este oferta făcută de Tipătescu de a i se da lui Caţavencu, printre altele şi moşia Zăvoiu. Aşa cum domnitorul distribuie ,,bunuri” către supuşi, la fel ,,partidul” distribuie bogăţia publică membrilor lui. Societatea capitalistă nu este anterioară statului, transformarea statului în stat capitalist ar fi o precondiţie a producerii societăţii capitaliste. Partidul reprezintă principiul de regularizare a raţiunii guvernamentale şi acest lucru face posibil, aşa cum se întâmplă într-,,O scrisoare pierdută”, ca în jocul politic al alegerilor să se regăsească unui interes strict privat ,,central”.

De altfel centralizarea puterii reprezintă o caracteristică a sfârşitului secolului al XIX-lea. Absenţa pieţii ca reglator în distribuţia de bunuri indică felul în care ,,adevărul”, fie el economic sau social, este un produs politic, al partidului aflat la guvernare: ,, Noi votăm pentru candidatul pe care-l pune pe tapet partidul întreg… pentru că de la partidul întreg atârnă binele ţării şi de la binele ţării atârnă binele nostru…spune Trahanache.

Cealaltă realitate a vieţii economice este reprezentată de jupân Dumitrache ca exponent al mercantilismului ce deţine puterea economică, are o resursă mediatică (,,Vocea patriotului naţionale”) şi care doreşte să obţină şi puterea politică, moment care ar consfinţi crearea oligarhiei.

Democraţia de la finele secolului al XIX-lea nu are nici o legătură cu dreptul constituţional care pleacă de la principiul suveranităţii poporului. Democraţia nu întruneşte condiţiile impuse de acest drept şi care sunt deduse din principiul autonomiei persoanei (Kant) şi din cel al libertăţii. Orice absență a autonomiei persoanei ( optzeci și cinci la sută din populația rurală a țării nu avea din ce trăi, susține Zeletin în ,,Burghezia română”) face ca libertatea să însemne, cum spune Tocqueville: ,, un fel de libertate coruptă, a cărei practică este comună atât animalelor cât şi oamenilor şi care constă să faci ceea ce doreşti. Această libertate este duşmana oricărei autorităţi; suportă cu iritare orice fel de reguli; cu ea, devenim inferiori nouă înşine; este inamica adevărului şi a păcii.” .

Citind o apreciere făcută de același Tocqueville la adresa democraţiei occidentale de la începutul secolului al XIX-lea, anume că: ,, revoluţia democratică s-a produs în sfera materială a societăţii, fără ca în legi, deprinderi şi moravuri să intervină acea schimbare care ar fi fost necesară pentru a o face utilă”, realizezi că, la noi, ea nu a atins nici măcar sfera materială a lucrurilor, darmite să purifice moravurile, cum găsea de cuviinţă gânditorul francez că ar trebui să se întâmple lucrurile.

Încă de la începuturile sale democraţia a tulburat moravurile prin corupţie şi aşa a funcţionat ea până  în prima parte a secolului al XXI-lea. Ea s-a ilustrat nu doar în forma vulgară, aceea a cumpărării alegătorilor sau a mistificării rezultatelor de la secţiile de votare, ea s-a manifestat prin încălcarea a ceea ce Max Weber numeşte ,,autonomia ariilor jurisdicţionale”. Culmea ironiei este că uneori această încălcare s-a făcut în numele luptei împotriva corupţiei. Şi apoi, nici vorbă ca democraţia să fie asociată ,,ştiinţei treburilor publice”, aşa cum vedea Tocqueville că se întâmpla în America.

În istoria secolului al XX-lea vedem că reacţia la corupţie nu a fost însoţită de o cunoaştere managerială. De la bun început s-a considerat că etica este înlocuitoarea totală a ştiinţei administrării, iar când acestei viziuni i s-au adăugat concepte religioase rupte de context, gen destin, mântuire, ei bine, atunci au fost îndeplinite toate condiţiile extremismului politic pentru care oamenii, grupurile, organizaţiile, legile şi contextele reprezintă obstacole ce ameninţă puritatea ideii, moralitatea, ordinea şi dreptatea socială. Nae Ipingescu, seriosul, informatul, incoruptibilul, capabil să tragă cu pistolul va fi salvatorul patriei, aşteptat de toţi să facă ordine.

Extremismul politic românesc din secolul al XX-lea îşi are originea în profilul democraţiei secolului al XIX-lea. Credinţa absolută a fost aceea că etica convingerilor este suficientă în transformarea socială, neglijându-se în totalitate etica responsabilităţii, și folosim aici o distincţie weberiană. Şi tot de la Weber citire ,, eticianul convingerilor nu suportă iraţionalitatea etică a lumii”. Cauza? Dominaţia spaţiului public de intelectuali umanişti care nu dispuneau de cunoştinte manageriale şi nici de competenţe administrative, dar al căror discurs strălucit dădea iluzia că realitatea se poate schimba doar prin simplă voinţă.

Faptul că modernitatea pulverizează acordurile dintre sistemele de valori şi că uneori le pune în tensiune a fost de neacceptat de către extremismele politice de la mijlocul secolului al XX-lea. Naţiunea şi religia, pe e o parte, raţiunea superioară (partid, conducător), pe de altă parte au fost considerate soluţii la chestiunea dezacordurilor dintre valori. Amândouă solicitau o credinţă absolută. Cei care nu doreau să-şi trăiască iluziile la cinema (recomandarea lui Max Weber faţă de exaltaţii care nu sunt marcaţi de etica responsabilităţii şi care nu ştiu că politica înseamnă a lucra cu forţele diavolului), ci în pieţe publice, în căutarea visului comunitar (,,familia e patria cea mică, precum patria e familia cea mare”), îşi găseau câte un ,,fanatic” precum Rică Venturiano (,,un june tânăr şi nefericit, care sufere peste poate şi iubeşte la nemurire”) care să le strige ,, Ori toţi să muriţi, ori toţi să scăpăm”.

În mod firesc, această etapă a democraţiei constituţionale este sărită în istoria noastră socială şi se ajunge, ,,avant la lettre” la ceea ce susţine Habermas, citându-l pe Schumpeter, în societatea modernă, în care democraţia produce o ,, ordine a instituţiilor în scopul realizării unor decizii politice, în cadrul cărora indivizi obţin mandatul luării unor decizii prin intermediul unei concurenţe pentru voturile poporului”. Democraţia reprezintă astfel mijlocul prin care se legitimează dominaţia şi se justifică decizia. Vorbim deci de prevalenţa administraţiei asupra parlamentului. Aşadar nu participarea politică solicită democraţia, ci democraţia deschide o uşă potenţială pentru participare politică, pentru autodeterminare.

Întregul discurs al lui Rică Venturiano are în vedere noua logică a guvernării, în care accentul cade pe guvernat, pe ceea ce se întâmplă în mintea acestuia. Cu cât numărul numărul celor care vor fi guvernaţi se extinde, prin generalizarea dreptului la vot, cu atât se extinde spaţiul îndatoririlor cetăţeneşti la întreaga populaţie: ,,că nimeni nu trebuie a mânca de la datoriile ce ne impun solemnaminte pactul nostru fundamentale, sfânta Constituţiune”. Altfel spus, nimeni nu poate scăpa controlului exercitat de stat.

Vorbim deci de transformarea ,,poporului” în ,,populaţie” care presupune un cvasicetăţean, dar care este un actor fiscal, având obligaţii definite prin plata taxelor şi impozitelor, element vital în supravieţuirea şi funcţionarea statului. Astfel se produce şi la noi ,,identitatea de interese între burghezie şi puterea de stat, pe care o descoperim pretutindeni la originea statelor moderne” .

În acest context problema umană se defineşte ca fiind aceea a supravieţuirii.

Temerea legată de supravieţuire este cea care-l marchează pe Pristanda. ,,de-o pildă, conul Fănică: moşia moşie, foncţia foncţie, coana Joiţica coana Joiţica, trai, neneaco, cu banii lui Trahanache, (luându-şi seama) babachii… Da’ eu, unde? Famelia mare, renumeraţie după buget, mică”.

Pentru a uşura înţelegerea celor spuse de Pristanda vom recurge la distincţia pe care o fac grecii între zôê şi bios: ,, zôê, care exprima simplul fapt de a trăi, comun tuturor fiinţelor vii ( animale, oameni, zei) şi bios, care indica forma sau maniera de a trăi proprie unui individ sau unui grup”. Dincolo de zôê nu există decât moartea. Zôê este marcat de dreptul natural, cel care legitimează violenţa.

Pristanda este în zôê. Chestiunea sexului este strâns legată de apariţia copiilor. Pristanda are mari probleme cu procurarea celor necesare vieţii, pentru el şi familia sa. Îi putem nega lui Pristanda sentimentul responsabilităţii atunci când el îşi pune problema salvării copiilor, sentiment care se produce nu în acord cu noţiunile de demnitate şi moralitate, ci prin negarea lor, în condiţiile în care nu are alternativă la chestiunea supravieţuirii? În aceste condiţii, mai are furtul valenţe imorale?

Ipoteza noastră este că modernitatea moşteneşte starea de zôê a feudalităţii româneşti, a insecurităţii, fapt care va continua şi în prima parte a secolului al XX-lea şi, în acest context, încălcarea valorilor morale şi a legilor nu reprezintă o frământare interioară. Corupţia nu este doar o problemă a sistemului politic, corupţia este parte din mecanismul de supravieţuire.

Absenţa capitalului moral ca resursă a dezvoltării nu trebuie căutată la nivelul celor care trăiesc în care zôê, ci la nivelul celor care trăiesc în bios, adică elita societăţii, capabilă de a-şi proiecta stilul de viaţă. Absenţa castei cavalerilor face ca elita noastră feudală să nu fi fost marcată de spiritul acesteia. Ca atare, demnitatea, ca raport al sinelui cu sinele, nu a reprezentat o caracteristică a individului filosofic-juridic care a ieşit din feudalism şi a iniţiat modernizarea societăţii, în contextul în care principiul economic fundamental, cel al acumulării primitive a capitalului, a fost marcat de furt.

Dacă Pristanda își trăieşte viața în zôe, Tipătescu o face în bios. El dispune de altfel, de două tipuri de resurse: unul este derivat din statutul său de funcţionar public, iar cealălalt, din statutul de proprietar al unei moşii. Fără unul din aceste mijloace el ar intra în sfera lui zôê. Asta explică de ce Zoe ( sic!) este îngrozită de gândul că o soluţie la iminentul scandal mediatic ar fi fuga împreună cu iubitul. Dispunând de securitate economică şi având totodată şi libertatea de a face sex, plăcerea pură permisă de absenţa angajamentelor familiale, Tipătescu îşi asigură o viaţă în bios, singura condiţie fiind aceea de a răspunde solicitărilor venite de la ,,centru”, lucru care-i garantează postul. De altfel întregul sistem este orientat spre vârf.

Această chestiune a sexualităţii şi implicit, problema demografică, reprezintă o falie între două lumi, un element ce defineşte stratificarea socială. Dacă iei această idee şi o raportezi la noţiunea de ,,societate” ajungi la o concluzie dramatică, anume că la nivelul de jos, al acelora care au asigurat capitalul demografic al ţării şi care au creat ,,realitatea românescă ”, există un amestec de insecuritate, frică de viitor şi resentiment. Şi cum legea este încălcată de cel care are obligaţia de a o apăra, acest lucru amplifică nesiguranţa generală şi micşorează, prin sistemul de dependenţe, libertatea.

Insecuritatea nu este preţul pe care trebuie să-l plătim pentru un plus de libertate, aşa cum se petrece în lumea occidentală, ea este asociată unui minus de libertate. Cele două, insecuritatea şi libertatea nesigură constituie fundamentul traumei în care trăieşte cea mai mare parte a societăţii româneşti.

Distanţa între cei ce trăiesc în bios şi cei ce trăiesc în zôê este, în ciuda vizibilităţii dintre ei, foarte mare şi este marcată de absenţa empatiei manifestându-se sub forma: ,,sătulul nu crede la ăl flămând”. Vorbim de o asimetrie legată de ,,riscul de a trăi”. Ce se poate naşte din absenţa empatiei sociale decât frustrare?

Frustrării sociale i se asociază frustrarea erotico-amoroasă şi frustrarea politică. Cele două sunt strâns legate între ele. În triunghiul amoros soţ-soţie-amant este prezent un actor politic, iar chestiunea infidelităţii se pune simultan în relaţia dintre sexe şi în sfera politicii.

Prima frustrare caracterizează lumea femeilor. Putem presupune că pentru a scăpa de insecuritatea vieţii (aceeaşi problemă a supravieţuirii!), căsătoria cu un bărbat cu stare, deci în afara unei relaţii de iubire, reprezenta o soluţie. Au dreptul aceste femei la autocompătimire, având în vedere situaţia lor?

Există apoi frustrarea politică a conului Leonida care, trăind un eveniment istoric conştientizează că eşecul ,,revuluţiei” înseamnă ratarea salvării, adică a creşterii pensiilor şi a salariilor şi anularea totodată a taxelor şi impozitelor! Visul, testul de puritate a sufletului cum îl defineau anticii, este populat de valori materiale.

Mărturisirea conului Leonida făcută Efimiţei că ar pune de o revoluţie, dacă ar avea cu cine să o facă, exprimă o retorică politico-sexuală, a șansei ratate. Discursul are rostul de a-i legitima bărbăția, bărbăţia legitimează discursul. În ce constă bărbăția conului Leonida? Ea este prezentată ,, ca și cum” ar fi fost revoluționarul care se mișcă repede (,,azi aici, mâine-n Focşani”), este dispus la sacrificii personale semnificative (,, ce-am avut şi ce-am pierdut!”) şi are susţinători fanatici: ,,şi toţi se-nchină la el ca la Cristos; de hatârul lui, sunt în stare, trei zile d-a rândul, să nu mănânce şi să nu bea, dacă n-or avea ce”.

Toate aceste dorinţe au ceva în comun, ele solicită compătimire din partea celuilalt. Când intri însă în această definiţie te îndepărtezi de procesul de evaluare a sinelui de către sine în funcţie de un ,,adevăr”, anulezi orice ar putea duce la conştiinţa vinovăţiei şi implicit a responsabilităţilor şi, prin asta, nevoia de a-ţi proiecta sau de a-ţi reinventa identitatea. Personajele lui Caragiale nu se definesc prin ,,auto-creaţie”, ele rămân, de la început până la sfârşit ,,aceleaşi”, în consonanţă cu lumea închisă în care trăiesc. Autocompătimirea nu dă drept la viaţă verbului ,, a dărui” şi ocupă mentalul cu gândul conspiraţiei şi al trădării, ca în cazul lui Miţei Baston sau al Vetei.

La unele din personaje, locul care ar fi trebuit să fie ocupat de compasiune este luat de violenţa gratuită ce se manifestă sub forma grotescului şi a absurdului. Grotescul lui Caţavencu (,,maximalizarea efectelor puterii plecând de la descalificarea celui care le produce” în expresia lui Foucault) ţine de absenţa conştiinţei interioare şi a demnităţii, de faptul că cel în cauză nu-şi pune problema răului care i l-ar putea face lui Zoe. Această violenţă gratuită consemnează şi lumea absurdului. Jupân Dumitrache caută orice pretext pentru a-l bate pe Spiridon, că îi este somn sau că nu îi este somn, după cum ipistatul din ,,D’ale Carnavalului” nu are nici o problemă de morală în a le întinde o cursă şi a-i băga la închisoare pe Pampon şi Crăcănel. Apariţia în acest spaţiu caragialesc a scriitorilor absurdului, Urmuz, Tzara şi Eugen Ionescu, nu este câtuşi de puţin întâmplătoare.

Pentru un personaj din lumea lui Caragiale, gândurile ,,idiotului” lui Dostoievski, anume că ,, compasiunea este principala, poate chiar unica lege a existenţei pentru întreaga umanitate” ar putea apărea drept o bazaconie, pentru că spiritul religios este absent în totalitate. Ce altceva poate să facă aici un preot decât să joace cărţi? Personajele nu au interioritate, iar frustrările nu sunt altceva decât solicitări de ,,dreptate”, dreptatea fiind, se ştie, un concept politic. Absenţa autoexigenţei este suplinită de supraexigenţa în raport cu lumea exterioară.

În lipsa mijloacelor de supravieţuire şi nebeneficiind de compasiune, cel ameninţat ajunge să fure şi să simuleze: ,,Ghiţă, Ghiţă, pupă-l în bot şi-i papă tot” este învăţat Pristanda chiar de soţia sa. Furtul este, prin natura lui, un act ascuns şi nu poate fi protejat decât prin simulare. Iar ,,simularea e infinit mai periculoasă, pentru că ea lasă întotdeauna să se presupună, dincolo de obiectul ei, că ordinea şi legea ar putea fi, la rândul lor, doar simulare” afirmă Baudrillard. Astfel cercul se închide, pentru că simularea amplifică insecuritatea.

Cum ,,se descurcă” adevărul într-o cultură a simulării?

Identificăm în comediile lui Caragiale cinci tratamente la care este supus adevărul. La o extremitate găsim expresia ,, ei, aş!”, când anulăm spusele celuilalt, la cealaltă extremitate mărturisirea lui Tipătescu ,,De Zaharia nu avem teamă: ştie tot, dar nu crede nimica...”, în care avem proba faptului că, în simulare, nimic şi nimeni nu este credibil şi nu are valoare.

Când Agamiţă Dandanache susţine că Zoe este nevasta lui Tipătescu, el face pe prostul sau chiar aşa crede? Care mai este, în această situaţie, statutul ,,erorii? Între aceste extremităţi i se aplică adevărului diverse tratamente. Valoarea lui este recunoscută ca în ,,nu mă-nnebuni, soro!, dar ea nu poate fi acceptată, pentru că ar solicita eforturi legate de ,,rescrierea identităţii”. Lipsei de claritate a lumii poţi să-i răspunzi prin îndoieli legate de propria persoană?

Există apoi situaţia când adevărul este rostit, dar nu şi de recunoscut – cazul bărbaţilor înşelaţi care pariază tocmai pe onoarea nevestelor lor, ca ultim punct de sprijin al construcţiei lumii, aşa cum procedează jupân Dumitrache (,,să n-am parte de Veta” ) sau conu Zaharia, cu al său ,,să n-am parte de Joiţica”. În sfârşit, când Efimiţa dă o explicaţie de genul ,,Ce să fie? Dumneata nu vezi, ce să fie? Revuluţie, bătălie mare, Leonido!”, ea nu face altceva decât să vadă un adevăr chiar şi acolo unde el nu este, anunţându-ne că vom intra într-o lume în care opinia ţine loc de fapt.

Pe scurt, subiectul poate trăi fără adevăr, fiind chiar recomandabil să facă astfel pentru că, în caz contrar, poţi ajunge la închisoare precum au păţit Pampon şi Crăcănel care au dorit ,,să se desluşească”, adică să afle adevărul.

Această lume trebuie totuşi să funcţioneze şi prin urmare va dezvolta tot felul de dispozitive pentru a răspunde la chestiunea simulării.

Un prim dispozitiv este acela de a căuta oameni de încredere pe care să te poţi sprijini. Formula ,,e de-al nostru” are o conotaţie socială, nicidecum etnică şi exprimă securizarea relaţiei printr-o abordare ce ţine de spiritul comunitar, răspunsul unei lumi închise la ,,Deschisul”ce urmează să vină.

Al doilea tip de dispozitiv este cel al înrudirii, aşa cum crede conu Leonida că făcut Papa în relaţia sa cu Garibaldi: ,,ce-a zis Papa – iezuit, aminter nu-i prost! – când a văzut că nu o scoate la căpătâi cu el? …,, Mă, nene, ăsta nu-i glumă; cu ăsta, cum văz eu, nu merge ca de cu fitecine; ia mai bine să mă iau eu cu politică pe lângă ăsta, să mi-l fac cumătru”. Şi de colea până colea, tura-vura, c-o fi tunsă, c-o fi rasă, l-a pus pe Garibaldi de i-a botezat un copil”. În această lume, nimic nu este imposibil, anume ca papa să aibă copii şi ei să fie botezaţi de mai marii momentului.

Un al treilea tip de dispozitiv ţine de transformarea oricărei relaţii într-un raport social, de tipul ,,terorist-ostatic”, sau, cum spune un personaj, ,,a-l băga în răcori”, care înseamnă a-l face pe celălalt să conştientizeze că viaţa îi este ameninţată, lucru care nici nu este greu de realizat având în vedere precaritatea condiţiei sociale.

În sfârşit, al patrulea tip de dispozitiv este să fii pregătit ca să-l ai pe celălalt cu ceva la mână. Şansa de a scăpa de şantajul publicării scrisorii stă în precauţia conului Zaharia de a fi făcut rost de falsul lui Caţavencu. În plus, trebuie identificate persoanele care pot fi şantajate, cazul lui Ienăchiţă Sipireanu. Nu contează că politicul intervine în justiţie, e nevoie în prezent de votul unui om care apoi e şantajabil apoi toată viaţa. A-l obliga pe cetățean să facă ceva imoral sau ilegal și apoi a-l șantaja nu este o invenție recentă.

Singurul care scapă de ,,control” şi este astfel perceput ca răul absolut, pentru că se prezintă ca fiind ,,teroristul etern”, este Agamiţă Dandanache. De aceea, Zoe îşi va învinge resentimentele şi-l va asigura pe Caţavencu de sprijinul ei în viitor, fără ca acesta să ştie că este controlabil graţie ilegalităţii comise, dar nedezvăluite şi, implicit nesancţionată juridic. Promovarea nu se poate realiza fără ca promovatul să fie şantajabil.

Guvernările în spaţiu occidental mizează, în acţiunea de reducere a costurilor de supraveghere, tocmai pe aprecierea imaginii sinelui și pe demnitate. Acolo ,,suntem siliţi să producem adevărul tocmai de puterea care cere acest adevăr şi care are nevoie de el pentru a funcţiona; trebuie să spunem adevărul, suntem constrânşi, suntem condamnaţi să recunoaştem adevărul sau să-l găsim” susţine Foucault.

În spaţiul nostru, puterea nu se poate sprijini pe producerea de adevăr din cauzele arătate mai sus. Ea trebuie să găsească alte resurse. Una este tocmai imoralitatea. Nae Ipingescu ştie tot ce se întâmplă în casa jupânului Dumitrache. Supravegherea este totală. Dacă Pristanda mai poate fi controlat, Nae Ipingescu, nu. El este supraveghetorul care nu are nici un control. Nu întâmplător, în noaptea în care conu Leonida discută politică cu Efimiţa ,, Nae Ipingescu, ipistatul, beat frânt; chiuia şi trăgea la pistoale”, deşi ştie că nu e voie, o face pentru că ,, aici a fost chiar poliţia în persoană…”. Asta se numeşte ,,starea de excepţie”, actul de suspendare a ordinii juridice realizat chiar de putere, în afara unui act juridic. Ar fi o eroare să spunem că nu exista libertate, ea era însă similară celei din Franța, descrisă de Tocqueville în Vechiul Regim și Revoluția”: ,, o libertate neregulată şi intermitentă, restrânsă mereu în limitele claselor, întotdeauna legată de ideea de excepţie şi privilegiu, care permitea aproape în aceeaşi măsură sfidarea legii şi a arbitrariului şi care nu mergea aproape niciodată până într-acolo încât să ofere tuturor cetăţenilor garanţiile cele mai naturale şi mai generale” .

Teoria susţine că imoralitatea împiedică dezvoltarea. În acest caz absenţa dezvoltării produce creşterea dependenţei întreprinzătorilor faţă de stat, sporind astfel capacitatea acestuia de control, noua formă a puterii.

Comediile lui Caragiale ne oferă răspunsurile care se dau în chestiunea insecurităţii, a autocompătimirii şi a lipsei de compasiune pentru celălalt, a simulării, a actului discreţionar al controlului, a dependenţei de politic, a lipsei ideii metafizice, a limbajului dublu. Suntem în lumea lui ,,ca şi cum”.

În această lume, povestea lui Saul care, pe drumul Damascului şi-a rescris identitatea, ca urmare a unui profund examen de conştiinţă prilejuit de întâlnirea cu Mântuitorul, nu are relevanţă. Căci dacă ,,mărturişeşti un eveniment înseamnă să devii fiul acelui eveniment”, cum spune Badiou, ceea ce nu este cazul aici.

Saul este o persoană frământată de chestiunea salvării. Apariţia Mântuitorului coincide cu existenţa unui subiect marcat de o problemă interioară. Aşa devine evenimentul unul crucial, acest lucru produce transformarea lui Saul în apostolul Pavel şi asta permite evenimentului să producă ,,deschidere a unei epoci, schimbarea raporturilor între posibil şi imposibil”, după expresia lui Badiou .

Eşecul mişcării lui Candiano Popescu stă în absenţa subiectului istoric capabil să o realizeze.,,Revuluţia”? ,, să te ferească Dumnezeu de furia poporului!… Ce să vezi, domnule? Steaguri, muzici, chiote, tămbălău, lucru mare, şi lume, lume… de-ţi venea ameţeală nu altceva”. Problema conştiinţei  se reduce la a purta o ţinută corespunzătoare:  ,,ne îmbrăcăm, domnule, frumos, şi o luăm repede pe jos pân’ la teatru”.

Dacă stai să-l asculţi pe Trahanache: ,,Bine zice fiu-meu de la facultate alaltăieri în scrisoare: vezi, tânăr tânăr, dar copt, serios băiat! zice: „Tatiţo, unde nu e moral, acolo e corupţie, şi o soţietate fără prinţipuri, va să zică că nu le are!…” şi corelezi această declaraţie cu modul în care tratează cazul ,,Sipireanu” atunci ajungi la vorbele lui Zizek ,,ei ştiu, şi totuşi o fac”. Limbajul dublu este un fapt curent. Nu e nimic ciudat de a te plânge de imoralitate şi a o produce.

Interioritatea a absentat în permanenţă. Şi asta pentru că am refuzat ,,spiritualitatea”, adică ,,căutarea, practica, experienţa prin care subiectul operează asupra lui însuşi transformările necesare pentru a putea accede la adevăr”, pentru că foarte puțini sunt dispuși să plătească preţul pentru accedere la adevăr, anume ,, purificările, ascezele, renunţările, convertirile privirii, modificările existenţei etc.”, și folosim aici perspectiva foucauldiană asupra problemei. Din rațiuni ce țin istoria unei lungi și dureroase probleme a supraviețuirii, ,,examenul de conștiință” nu a putut fi inclus în programa educațională a națiunii.

Cei care trăiesc în zôê nu au avut cum și nu au cum să-şi facă azi acest examen , iar cei care trăiesc în bios nu au vrut și nu vor să-l facă. Pentru primii realitatea înseamnă ameninţare, pentru ceilalţi înseamnă consum şi spectacol.

Istoric vorbind, modernitatea românească descrisă de Caragiale ,,s-a exprimat” sub forma unei societăţi materialiste, în care nu a existat examen de conştiinţă, absenţă care a permis tot felul de ,,inovaţii” ce au condus la perturbarea sistemelor de ierarhizare a valorilor. Tema dreptății sociale a fost pusă în temeiul și într-un acord profund cu tema libertății corupte, de care am amintit mai sus, adică sub formă politică, anume în termenii relației prieten-dușman (Carl Schmitt), cu toate consecințele ce derivă din politizarea relațiilor sociale, fenomen care afectează ființa. De aceea Caragiale susține: ,, în adevăr, poate că nici într’un Stat, din Europa cel puţin, nu există atâta extravagantă deosebire între realitate şi aparenţă, între fiinţă şi mască”.

Afectată de corupţie, văzând dreptatea în paradigmă politică şi nicidecum metafizică, societatea nu va fi preocupată de acea libertate pe care Tocqueville o numește ,,libertatea de a făptui fără teamă tot ceea ce este drept şi bun, ci de aceea prin care se poate îmbunătăți stare materială, iar pasiunea pentru confort este o ,,pasiune blândă şi totuşi tenace şi inalterabilă, care reprezintă originea însăşi a servituţii”, ne previne Tocqueville.

Ce ne-a lipsit ca să ieşim din acest cerc vicios? Ce au avut alții și noi nu am avut? Răspunsul: spiritul religios, cel exprimat de ideea profetică a Mântuitorului, nu de ideea ritualică. Totalitarismele locuiesc bine în ideea ritualică, pentru că ambele stau pe un mecanism disciplinar. Cu alte cuvinte, atunci când spuneam ,,Tatăl nostru” să nu fi folosit varianta ,,fereşte-ne de cel rău”, nici varianta ,,fereşte-ne de cel viclean”, adică de cel care este în preajma noastră, ci varianta ,, izbăveşte-ne de cel viclean”, de vicleanul din noi, adică diavolul, care este ,,tatăl minciunii” ( Ioan, 8/44).

Or asta ar fi presupus mărturisirea care ,,este un act verbal prin care subiectul, printr-o afirmaţie despre ce este el însuşi, se leagă de acest adevăr, se plasează într-o relaţie de dependenţă faţă de altul şi îşi modifică totodată propriul raport pe care îl are cu sine” (Foucault). Absența acesteia a făcut ca tot ce s-a întâmplat semnificativ în spațiul nostru public în ultimii douăzeci și șapte de ani, ca să ne oprim doar la istoria recentă, s-a petrecut sub steagul ,,directoratului de conștiință”.

Revenind la întrebarea de la început legată de cum trebuie citit Caragiale, răspunsul este: Caragiale trebuie citit aşa cum doreşte el să fie citit, anume în spirit religios, ca profet de un fel special, pentru că are îndoieli: ,,suntem aşa cum am fost, dar tare mie teamă că aşa vom rămâne”.



Facebook

In memoriam profesor Achim Mihu

A plecat dintre noi profesorul Achim Mihu (n.1931), sociolog, antropolog, dar și filozof. Prin cărțile sale, Sociometrie (1965), Sociologia americană a grupurilor mici (1970) și ABC-ul investigației sociologice (1971) Achim Mihu a deschis relansarea sociologiei românească în condițiile dificile ale comunismului, având un efect liberator asupra tinerei generații de sociologie de atunci. A continuat publicarea unor cărți și studii valoroase în sociologie ...

Concluzia şedinţei Parlamentului European: Europa trebuie să înveţe de la România ce înseamnă democraţia

Nu sunt doar şocat, ci, mult mai mult, profund îngrijorat. Ce s-a întâmplat astăzi în Parlamentul European (PE) impune o reformă profundă a acestei instituţii. În primul rând, din câte ştiam, în Parlamentul European se exprimă opinii politice şi, eventual, se adoptă legi pentru funcţionarea UE. Un parlamentar european, cred eu, ...

Despre capitalism, numai de bine. Fragmentul V: De la CAER la UE

Refuzul sovieticilor de a accepta Acordul de la Bretton Woods reprezintă principala cauză care a determinat izbucnirea războiului rece în 1946. (17) Iar după aceea au apărut NATO, CAER şi Tratatului de la Varşovia. Această confruntare fără menajamente dintre capitalism şi socialism a durat până în 1990, atunci când CAER ...

Ca sociolog, voi răspunde DA la referendum

Mulți colegi m-au întrebat ce voi vota la actualul referendum. Spre surprinderea multora am răspuns DA. E nevoie de o explicație. Ca sociolog sunt convins că în viitor, cu siguranță, se vor schimba multe lucruri pe care acum nici nu ni le putem imagina. Într-un secol, două sau trei familia ar ...

România deleuziană: fragmentul XXVI, despre cum ajung oamenii să sfârșească în stradă

Câteva precizări tehnice: despre cărțile funciare și numerele top. La mijlocul secolului al XIX-lea (în Imperiul Habsburgic), orașul Brașov se parcelează, iar parcelele capătă numere topografice. Se constituie astfel câteva hărți topografice ale orașului Brașov în diferite perioade. Cele mai vechi, cu valoare istorică, sunt la Arhivele Naționale-Serviciul Județean Brașov. ...

Statul paralel: care stat va câștiga?

În ultimul timp, opinia publică a fost dominată de tema statului paralel. Termenul este complet nou, dar problema este nouă ?  Eu cred că da. Dar nu este încă clar ce este de fapt statul paralel. E vital să ne clarificăm aici pentru că satul paralel pare să fie o ...

DESPRE ÎMPĂRAȚI, REPUBLICI ȘI ICEBERGURI

Acest articol[1] a fost provocat de lectura eseului acad. Cătălin Zamfir intitulat “De ce împărații nu sunt aleși de popor?”, publicat pe 22 iulie de revista România Socială. Apreciez foarte mult politica editorială a revistei de a prezenta simplu, clar și pe înțelesul tuturor esențialul realităților sociale și politice românești. ...

Prof.Univ.Dr.Emerit, Eugen BLAGA: “Cel din urmă genial. Gheorghe Zamfir”, Editura Europrint

Cu puțin timp înainte de marele concert din Piața Constituției (21 septembrie), unul din cele mai mari concerte ale artistului din toate timpurile, am reușit, după mai multe luni, să finalizez cea mai recentă carte a noastră. (Eugen, Blaga „ Cel din urmă genial. Gheorghe Zamfir”, Editura Europrint, Oradea, 2018, ...