Romania Sociala logo
Menu

România deleuziană, fragmentul XLIV (44). Romanul „Răscoala” ( Liviu Rebreanu) într-o citire postmodernă (partea a II-a). Lecturi posibile (IX)

autor:   23 November 2021  

Componenta social-umană a dispozitivului. Întreg acest asamblaj economic-juridic funcționează pe baza învoielilor agricole încheiate între deținătorul de pământ și țăran. Sistemul era construit pe ciclul: înfometare – muncă – ameninţarea cu moartea prin înfometare. În condițiile în care, cum spune Leonte Onișor, „ din iarna asta nu-i chip să ieșim”, țăranul  era obligat să accepte toate clauzele impuse de antreprenor în sistemul învoielilor agricole, căci pentru a supraviețui el se împrumuta iarna de cele necesare de la boier, acceptând apoi, cu umilință, condițiile impuse, condiţii care reluau amenințarea în iarna următoare. 

Mecanismul este sesizat chiar de un deținător de pământ, tânărul boier Grigore Iuga:  „ Țăranul lucrează pretutindeni în pagubă, grație sistemului de învoieli ce i s-a impus. După fiecare an, datoria a sporit, până ce azi a ajuns insuportabilă. La noi majoritatea oamenilor sunt atât de îndatorați că, muncind tot anul viitor, nu numai că n-ar lua absolut nimic pe munca lor, dar nici nu și-ar putea plăti trecutul întreg și ar mai rămâne împovărați și pentru viitor. Față de asemenea perspective de ce să ne mirăm că țăranii se agită? E normal și natural!”. Nu rezultă nicăieri din roman dacă învoielile agricole erau modificate în favoarea țăranului, atunci când recolta era bogată sau peste așteptări. Prin comparație cu munca industrială ,,[muncitorul] nu este neapărat în câştig atunci când capitalistul câştigă; dar pierde neapărat odată cu el ” (Marx), situația țăranului pare să nu se modifice, oricât de bună ar fi producția agricolă.   

La asta se adaugă  un necaz  major  în supraviețuire, cel al încălzirii în timpul iernii:  „Gerul ținea de patru săptămâni, dinainte de Crăciun și nici gând să se înmoaie. Satul părea îngropat în zăpadă până-n brâu. Focul în vatră nu se putea stinge. Boierul Miron s-a îndurat de suferința oamenilor și i-a lăsat să-și aducă din pădure crengi, uscături fără parale și fără să-i însemne în catastife. Dar iarna se lungea și uscăturile puține în pădurea boierească. Unii începuseră să-și ardă gardurile, alții să-și taie pomii de prin grădini”. O deteriorare a climei se adaugă la situația grea a țăranului.  Acesta este singurul exemplu de comportament creștin pe care Rebreanu îl include în roman, anume aplecarea celui „superior” la nevoile celui „inferior”. 

Agricultura în totalitate şi, în bună măsură, şi societatea, depindeau de acest proces de

,,bestializare” a ţăranului, de atentatul constant la ,,fiinţa” lui, singura grijă fiind aceea ca ,,bestia” să devină ostatică, să devină ,,o bestie dresată”, incapabilă să iasă din parcul social care i-a fost impus. Istoria se scrie aici altfel: vorbim de o diadă biologie-social, care are rolul nu de a scoate omul din starea de ,,animal”, de depăşire a stării de natură, ci dimpotrivă, de fixare a stării de natură în starea socială, prin ceea ce am numit mai sus a fi un dispozitiv, adică mecanismul economico-social-politic. Prin urmare, nu este câtuși de puțin surprinzător să spunem că acest mecanism fundamentează reprezentările sociale ale celor din elită asupra țăranului, care reprezentări explică comportamentele lor.  

În cadrul acestor reprezentări noțiunea de „persoană” nu se regăsește întrucât lipsește respectul. Toată filosofia kantiană a existenței celuilalt, susține Ricoeur, este conținută în analiza respectului: „ (Kant) neagă faptul că ar exista o problemă a existenței celuilalt înaintea celei a respectului; în respect o voință își fixează limita proprie determinând o altă voință”. Și gânditorul francez continuă: „ fără a stabili într-un fel anume dreptul celuilalt de a exista nu îmi pot limita  dorința prin constrângere de sine; și invers, a-l recunoaște pe celălalt înseamnă să mă constrâng într-un anumit fel; constrângerea și existența celuilalt sunt două poziționări corelative”. Autolimitarea economică ar fi fost urmarea recunoașterii celuilalt ca persoană, adică a respectului. Or întreg dispozitivul funcționa pe baza excluderii valorilor etice din cadrul raporturilor de producere a bogăției. 

Problematica axiologică nu se oprește însă la această excludere. Citim în Simmel: „valoarea nu se naște din valoarea încă intactă a momentului de plăcere, ci pornind din momentul în care conținutul acestuia, devenit obiect, se detașeasă de subiect, se prezintă în fața lui ca ceea ce este actualmente dorit, a cărui obținere presupune depășirea distanțelor, obstacolelor și dificultăților”. Prin urmare „ deși e dificil să obții lucrurile pentru motivul că sunt prețioase, noi le numim prețioase pe cele care sunt obstacol în fața dorinței noastre de a le obține”.  Astfel un lucru are valoare dacă presupune un sacrificiu. Pornind de la o scală a sacrificiului, pământul apare ca având o valoare foarte mare pentru țărani și o valoare mult mai mică pentru cei care-l primesc drept moștenire și obțin bani prin arendarea, cum este cazul Nadinei. Dar asta nu înseamnă că aceștia din urmă nu vor încerca sa obțină prețul maxim, dacă vor dori să-l vândă. 

Prin urmare, dacă analizăm o relație umană vom spune că autolimitarea este generatoare de „persoană” și „respect”, dar faptul activ al ei îl reprezintă un echilibru al sacrificiilor făcute de fiecare parte și recunoașterea lor reciprocă. În momentul istoric premergător răscoalei, țăranul român nu este văzut ca persoană, nu beneficiază de respect și nu i se recunosc sacrificiile, ba dimpotrivă. Ce preț mai are viață lui? Violența cu care autoritățile au reprimat răscoala are la bază această depreciere totală a vieții țăranului. 

Impasul este total. Deținătorii de pământ nu văd cum ar putea supraviețui odată ce tradiționalul sistem al învoielilor agricole s-ar schimba. O spune boierul Miron Iuga: „ când vor ajunge cele două mii cinci sute de pogoane de la Babaroaga în mâinile țăranilor  aș vrea să te văd ce învoieli ai să mai poți face cu dânșii”. Spaima generală la nivelul proprietarilor de pământ și al arendașilor: „ dacă or avea şi oamenii pământurile lor, cine să mai muncească boierescul?”. Ieșirea din impas prin  mecanizarea activităților agrare, prezentată în carte, nu este agreată din simplul motiv că presupune investiții și amortismente și implicit o rată mai scăzută a profitului. Cât privește expropierea ea este din start refuzată, fiind percepută ca un atentat la proprietate. 

Cum alternativele non-agricole nu există, ţăranul nu poate evada din condiţia de ,,bestie captivă” adică iasă din mecanism și să poată să se angajeze la oraș într-o activitate industrială  şi nici nu poate protesta. Aşa cum era construită maşinăria, ea nu avea soluţii în caz de avarie, ea nu dispunea de elementele care să o facă capabilă să sesizeze disfuncţiile şi să producă schimbări. 

Această maşinărie nu este perfectă. Ea are două supape de depresurizare. Învoielile nu pot cuprinde toate situațiile posibile, vorbim deci de o raționalitate limitată. Este cazul urgenţelor care apar în munca câmpului când, din cauza vremii, de genul cosești trifoiul, el se usucă dar se anunță ploaia, iar dacă nu-l strângi imediat periclitezi hrana animalelor în timpul iernii,  arendașul sau boierul ajung la  mâna ţăranului. Este momentul în care se încearcă rediscutarea a ceea ce azi numim „contractul-cadru”, care înseamnă părăsirea de către țăran a poziției de „ostatic”. În cuvintele lui arendalului Ilie Rogojanu lucrurile stau astfel: „Să te ferească Dumnezeu să ai nevoie de țăran, că țăranul atunci te strânge de gât când te doare mai tare!”. Oportunismul țăranilor poate fi evitat dacă există posibilitatea ca ei să fie substituiți. Răspunsul  pe care-l găseşte antreprenorul la şantajul exercitat de ţărani este importarea de forţă de muncă din Ardeal. Unirea cu Ardealul era văzută, prin libera circulație a persoanei,  drept o soluție la ceea ce teoria numește „oportunism”. 

Cea de-a doua supapă este furtul. Dacă în primul caz avem de-a face cu o expunere publică a poziţiilor şi o renegociere, în cel de-al doilea caz, nu mai există nici un fel de negociere, formal lucrurile rămân așa cum au fost  aranjate, însă redistribuția bogăției se produce în afara controlului celuilalt contractant.   

Furtul însemna salvarea temporală şi astfel actele deviante sunt golite de conţinut lor imoral şi nu pot fi sancţionate în acest plan. Dacă unui contract oneros impus prin plasarea celuilalt în „genunchi” i se răspunde  prin furt, cât de imoral este acest comportament?  Pentru a scăpa de sancțiunile legate de acuzațiile de furt, oamenii mint. Pe scurt suntem într-o situație de anomie. Trifon Guju: ,,d-apoi că tot munca noastră e!”. Cu alte cuvinte, adevărul stă în muncă, nu în drept!  Furtul are o justificare istorică,  „ parcă nu se fură de când lumea”, el este un habitus care se legitimează prin tradiţie, semn al validităţii lui indiscutabile. Un antreprenor imoral, un ţăran adus în incapacitatea de a fi subiect moral şi o societate anomică, cam aşa apar lucrurile la începutul secolului  trecut.  

Şantajul şi furtul modifică substanța socială în sensul că relaţiile  sociale sunt transformate în  raporturi sociale, adică decuplări şi cuplări între aceeaşi actori, (fundamentate pe logica de moment a ,,forţei” ca și cum viața ar fi un joc de o singură rundă și nu de n runde), care se reiau ca și cum nimic nu s-ar fi întâmplat. Acest fapt va caracteriza chiar răscoala, ca acțiune socială, unde nici autoritățile și nici răsculații nu dețin ceea ce azi numi „planul b”. 

Rezolvarea economică și implicit socială a chestiunii țărănești este văzută de  un boier tradițional, cum este Miron Iuga, prin implicarea statului în sprijinirea proprietarului de pământ, prin care să se obțină mărirea „plăcintei sociale”. Bănuim că ar fi vorba de obținerea de înlesniri la împrumuturile din bănci care ar fi permis modificarea învoielilor și implicit ușurarea poverii puse pe țăran. În același registru al supozițiilor bănuim că bancherii nu ar fi fost de acord cu acest lucru pentru că interesul lor era ca acești boieri tradiționali, care își lucrau pământul, să falimenteze, iar moșiile lor să ajungă în posesia lor, pe care apoi să le arendeze.  Considerând plauzibile conjecturile de mai sus, vom spun năzuințele țăranilor de a avea pământ se loveau nu doar de interesele proprietarilor actuali, ci și de acelea ale proprietarilor posibili, în condițiile în care acești posibili proprietari dictau politica. Altfel spus, țăranii se găseau într-o clară opoziție cu cei care guvernau care erau, simultan jucători în jocul economic și arbitri ai lui, fapt care încalcă unul din principiile fundamentale ale liberalismului. 

Această caracteristică a fenomenului economic are o dublă semnificaţie morală. Prima exprimă ruperea clară între axa economică şi cea etică. Economia funcţiona numai dacă viaţa ţăranilor era continuu ameninţată. În timp ce modernitatea înseamnă „incluziune”  prin multiplicarea agenților participanți la viața economică, în regat lucrurile stau invers, adică ele stau în „excluziune”. Alături de diferențele semnificative în plan economic și social între lumea transilvană și cea de dincoace de Carpați, desconsiderarea țăranului ca fiind o persoană va reprezenta o temă majoră pentru societatea românească ce se naște prin Marea Unire,  în ceea ce am putea numi armonizarea mentalităților, pe temeiul recunoașterii valorii vieții.   

xxx

Ordinea socială și compentența juridico-statală a dispozitivului. Modernitatea de tip occidental funcționează potrivit principiului statuat în „ Despre  Contractul social sau Principiile Dreptului Politic” de către Rousseau:  „ cel mai tare nu este niciodată destul de puternic încât să fie întotdeauna stăpânul, dacă nu-şi transformă puterea în drept şi nu schimbă ascultarea în datorie”. Textul lui Rousseau este foarte clar: guvernarea  nu poate exista doar prin elementul de legalitate, ea are nevoie de legitimitate, adică de acordul celui asupra căruia se exercită. Schimbarea ascultării în datorie se produce prin realizare a două condiții. Prima, ca cel supus să fie subiect politic. A doua, implicită, ca acest subiect politic să aibă încredere în cel care guvernează, în sensul că angajamentele sale publice să reprezinte „fapte de discurs”, adică ajung să fie puse în practică.  Despre acest ultim aspect  vom reveni mai jos când vom face analiza discursurilor. 

Citim apoi  în Hobbes: „Înainte ca numele de ,, drept” sau ,,nedrept” să poată fi aplicate, trebuie să existe o putere coercitivă, care să-i oblige în mod egal pe oameni să-şi îndeplinească convenţiile, prin spaima în faţa unei pedepse mai mari decât beneficiul aşteptat prin încălcarea lor, şi care să valideze acea proprietate pe care oamenii o dobândesc, prin contract reciproc, ca recompensă pentru abandonarea dreptului universal; iar o astfel de putere nu există înaintea întemeierii unei comunităţi civile”

Ca o autoritate să existe, în sensul modern al termenului, trebuie să existe în prealabil o comunitate civilă, acest fapt  presupunând prezența unui contract constituțional între contractori aflați în poziție de libertate și egalitate, în care ambele părți, actori raționali care își cunosc clar interesele, văd beneficiile asumării lui, anume „ acea proprietate pe care oamenii o dobândesc prin contract reciproc”.   Or acest lucru nu se întâmpla în spațiul nostru unde țăranii erau prinși în mecanismul învoielilor agricole care-i aducea în situația disperată a morții prin înfometare și ca atare, ei nu erau nici liberi, nici în poziție de egalitate cu cealaltă parte, devreme ce doar ei trăiau sub spectrul disperării. Vorbim deci de un „ așa-zis contract constituțional”.  

În consecință proprietatea de care vorbește Hobbes și care ar apare în urma contractului constituțional și care ar fi statul ce s-ar prezenta ca entitate autonomă ce apără interesele tuturor este o iluzie căci în realitatea românească, „statul suntem tot noi”, adică cei ce dețin supremația în societate. Tărani nu dețin statutul de cetățeni, adică de subiecți politici.   „Excluziunea” economică face imposibilă „incluziunea” lor politică. În acest cadru speranța că reprezentanții statului ar putea rezolva doleanțele țăranilor este o iluzie, de care aceștia își dau repede seama. 

Ar fi  sistemul de alegeri existent încă din partea a doua a secolului al XIX-lea  acel mecanism de transformare a puterii în drept și a supunerii în ascultare? Transformarea ascultării în datorie este posibilă doar pentru beneficiarii votului censitar și nicidecum la nivelul întregii societăți.  Votul censitar existent în 1907 fusese stabilit în 1864 și a durat până în noiembrie 1919, când s-a trecut la vot universal. Abia atunci se va consemna ,, intrarea lui zôê în sfera polis-ului, politizarea vieţii nude ca atare constituie evenimentul decisiv al modernităţii, care marchează o transformare  radicală a categoriilor politico-filosofice ale gândirii clasice” și vom putea vorbi de bioputere sau biopolitică, ca formă de guvernare. 

Censul după avere era mare, iar corpul electoral era împărțit în colegii, după avere și proprietăți. Guvernarea reprezenta o fracțiune a populației și, prin urmare, grupurile ce alcătuiau societatea, în proporție copleșitoare nu dispuneau de o formă de reprezentare a intereselor lor în plan politic. Pe scurt, sistemul politic românesc de la acea vreme nu funcționa pe baza unui pilon important care este democrația. În România începutului de secol XX nu e vorba de inerenta „incompletitudine” a sistemului politic, ci de deplina „excludere” pe care se întemeia el.  

Și apoi întrebarea: poți construi democrație cu o populație analfabetă? La recensământul din 1899  doar douăzeci și două la sută din populația de peste șapte ani  din Vechiul Regat era știutoare de carte. Cercetările au arătat că acolo unde au predominat latifundiile știința de carte era în proporție mică. La ce ar folosi oameni alfabetizați, dacă ei nu dispun de o proprietate care să le permită să supraviețuiască și poate chiar mai mult, să se asocieze, fapt care i-ar obliga să citească contractele și să știe minima contabilitate necesare administrării?  Modernizarea societății românești de la începutul secolului al XX-lea se produce în cadrul unui capitalism ce conține în interiorul său o puternică structură feudală, devreme ce două cerințe fundamentale ale capitalismului enumerate de Max Weber,  e vorba de  ,, desprinderea întreprinderii de gospodărie, desprindere ce domină întreaga viaţă economică din zilele noastre şi, strâns legată de aceasta, de  contabilitatea raţională nu se regăsesc la   nouăzeci la sută din populația din mediul rural?

Această realitate este recunoscută chiar și de unii dintre proprietarii de pământ, e vorba de tânărul boier Grigore Iuga: „Mi se pare monstruos ca un om care trăiește și se îmbogățește din exploatarea țăranului să afirme totuși cu atâta insistență că țăranul e leneș. Dar chiar presupunând că ar fi cum zici d-ta, imputarea sau ocara d-tale n-ar privi pe țăranul nostru, ci pe cei care l-au emancipat numai de formă și l-au lăsat, în fapt, mai încătușat ca pe vremea robiei. În loc să-i fi dat învățătură și educație cetățenească, a fost menținut cu sila în întunerec. Nu ne-a trebuit țăran cetățean, ci țăran animal. Și acum, culmea batjocurii, îl mai și insultăm că e rău și trândav…”. Societatea românească nu era alcătuită din cetățeni, ea era dominată în mod copleșitor de prezența „țăranului-animal”. 

În planul exercițiului puterii, lucrurile se prezintă sub forma oligarhiei, adică a unui grup care ocupă poziția cea mai înaltă în dimensiunea politică, care deține cea mai mare parte a bogăției ( dimensiunea economică) și care controlează și presa și, prin aceasta, sfera simbolică. Altfel spus, prestigiul, bogăția și puterea simbolică aparțin aceluiași grup. O societate definită prin oligarhie este una a distanței mari de putere între baza socială și cei de la vârful ei, pe scurt a unei puternice inegalități sociale.  O societate caracterizată cu distanță mare de putere nu are nevoie, în actul de guvernare, de  vreo legitimare din partea celor de la baza societăți, susține Hofstede. Oamenii simt asta. „ Legile sunt pentru noi, cei mici și umili..-zise învățătorul Dragoș, cu tristețe. Pentru încătușarea noastră..”. În acest cadru dominat de oligarhie, sistemul politic, producător de autoritate, nu reprezintă decât un mijloc prin care un grup social își impune voința asupra întregii societăți, acel grup fiind cel al deținătorilor de pământ. În plus, existența unei distanțe mari de putere oferă cheia în cazul oricărei crize sociale: cei de jos sunt automat învinuiți pentru orice disfuncționalitate a sistemului. 

Mecanismul oligarhic se manifestă și la nivelul vieții cotidiene: „Acum câteva luni Miron Iuga s-a plâns comandantului companiei, venit în inspecție și poftit la masă la conac, că jandarmii sunt slabi și șeful cam molcuț și de aceea iar au început să se înmulțească răutățile țăranilor. Căpitanul, firește, a tăbărât asupra plutonierului, l-a făcut albie de porci și i-a pus în vedere că-l zvârle tocmai în fundul Dobrogei dacă va mai da motive de nemulțumire d-lui Iuga care așa și pe dincolo…”. Marea supărare i-a făcut boierul Miron Iuga învățătorul Dragoș care a îndrăznit să-i spună cum arată realitatea și pe care-l caracterizează, din acest motiv, ca fiind „slugă nerecunoscătoare”. Așa se face că la un moment dat „ Iuga a cerut revizorului școlar să-i caute un om cu care să se poată înțelege și care să nu-i mai bage zânzanie între țărani, ca Ion Dragoș. Revizorul îl cunoaște, îl prețuiește și n-ar vrea să-l sacrifice; de aceea șovăie și mai încearcă să temporizeze, sperând ca bătrânul se va înmuia. Miron Iuga însă nu o fire care să-și schimbe gândurile și când va observa tărăgăneala revizorului, se va adresa chiar ministrului, prieten de-al lui, sau va pune pe cuscrul său, deputatul Gogu Ionescu, să-i măture pe amândoi”. Bătrânul boier nu se va liniști și va trimite jandarmii și astfel ajunge învățătorul la închisoare, doar pe baza unui denunț, dovadă că nu doar distanța de putere este mare, ci și că informația venită de jos este blocată în mod voit. Autoritarismul are o deficiență majoră, nu permite celui ce deține puterea de a dobândi capacitatea lăuntrică de a face față realității, adică a informațiilor care nu-i convin. De aceea prezența oricărei informații care nu este cea așteptată este resimțită ca o șubrezire a suportului interior al autorității, cel existent la nivelul persoanei. 

Cum arată această oligarhie o vedem în câteva rânduri scrise de Caragiale : ,,oligarhia care stăpânește țara românească Nu este o oligarhie măcar statornică, de tradiție istorică, de bravură, de obligațiuni morale, de nobilitate, ori de merite; este o oligarhie mutabilă, de perpetuă premeneală, accesibilă oricui prin nimereală, prin loterie, prin aventură. Îndrăzneală multă, lipsă de orice scrupuluri, renunțare la demnitate personală, la onoarea familiei, infamie chiar, dacă trebuie, și puțintel noroc — și cariera strălucită e gata”. Lipsa de respect a celor ce aparțin clasei dominante față de cei dominați, de care am făcut vorbire mai sus, își găsește reversul în lipsa de respect a celor guvernați față de cei ce îi guvernează, întrucât fundamentele morale dominației sunt nule.  

Citim în Weber: „ Supunerea la o ordine este întotdeauna determinată de o varietate de interese şi printr-un amestec de aderenţă la tradiţie şi credinţa în legalitate”. Credința în legalitate nu înseamnă „credința în dreptatea legilor” ci, cum spune Derrida, apelând la Montaigne „ legile nu sunt drepte ca urmare a faptului că sunt legi. Nu pentru că sunt drepte ne supunem lor, ci pentru că au autoritate”. Legile nu mai sunt acceptate la un moment dat  nu pentru că ar fi nedrepte, ci pentru că autoritatea pe care ele o reprezintă s-a erodat. 

Faptul vine să arate încă o dată de ce ordinea socială la începutul secolului al XX-lea se întemeiază  doar pe tradiție, aceea a supunerii. Numai că tradiția în actul de supunere este furnizoare de suferință, și astfel, folosind limbajul lui Weber, vom spune că nu mai este considerat valid „ ceea ce a fost dintotdeauna”, adică considerarea Autorității ca exprimând relația dintre Stăpân și Sclav ( perspectiva hegeliană a autorității, cum o definește  Kojève) care nu mai funcționează, întrucât Sclavul refuză supunerea, chiar cu prețul morții.  

Tradiționala amenințare cu violența nu mai produce efectul scontat, fenomen pe care sociologii îl atribuie limitelor puterii coercitive. La bază stă aceeași diluare a autorității. La ideea anchetei propuse de Miron Iuga pentru identificarea hoților „ să-mi trimiteți încoace pe primar și pe șeful postului de jandarmi! De unde o fi să-mi găsească imediat hoții! Pe urmă o mai vorbi…Dar și pândarii tăi, faini bărbați, n-am ce zice! Întâi ei ar trebui bătuți până vor mărturisi cine-s hoții”, arendașul Cosma Buruiană, care venise la boier să i să plângă de furt, este de-a dreptul speriat de idee: „Vai de mine, cucoane Miroane, vreți să-mi dea foc să mă nenorocească de tot? Eu umblu cu dânșii cum umbli cu buba coaptă și vedeți ce am pățit. Darmite dacă i-aș lua cu răul! Să mă ferească Maica Precista…”. În același registru al disoluției autorității, bătaia nu mai putea provoca teamă, nu mai putea influența, ea era generatoare de consecințe nedorite chiar pentru cel care o înfăptuia.  

Aflată în afara oricărui control exercitat de cei de jos, autoritatea nu este interesată de a produce „ fapte de discurs”, întrucât ea nu este nevoită în a da socoteală în fața celor asupra cărora se exercită și nici nu trebuie să se justifice prin ceea ce  Kojève, pe urmele lui Aristotel, numește „ Autoritatea prin Înțelepciune, Știință, posibilitatea de a prevedea, de a transcende prezentul imediat”. În timp ce în țară tulburările își făceau apariția, în parlament se puse în discuție un proiect de lege pentru „ scutirea de taxe a benzinei întrebuințată de automobile”. Acesta este „răspunsul ” care ilustrează incapacitatea de a formula un răspuns la o problemă majoră și el dezvăluie absența, în formarea și în exercițiul elitei noastre, a unui moment istoric, cel al Iluminismului care ar fi pus în discuție, în interpretarea foucauldiană a textului lui Kant dedicat  acestui moment al istoriei, faptul că „ oamenii caută să se doteze cu o conștiință politică care să fie de așa natură încât să evite, prin înseși principiile ei, orice război ofensiv”. 

Este puțin probabil ca Rebreanu să nu fi citit analiza evenimentului pe care Caragiale o realizează în „1907 din primăvară până’n toamnă”, articol publicat prima dată în „ Die Zeit” (Germania), și aprecierea pe care dramaturgul o face:  „ În adevăr, poate că nici într-un Stat, din Europa cel puțin, nu există atâta extravagantă deosebire între realitate și aparență, între ființă și mască…”. Caragiale ne reamintește ce s-a petrecut cu o jumătate de an înainte, anume faptul că acest tânăr regat și-a serbat „ patruzeci de ani de domnie pacinică şi glorioasă a înţeleptului său suveran; ca o încoronare a operei de progres săvârşit în acest timp, el a făcut o frumoasă expoziţie jubiliară, care a repurtat atâta succes faţă de reprezentanţii Europei civilizate. A fost un adevărat triumf al muncii şi al păcii; Regele a avut de ce să fie mândru şi fericit”. Răscoala este definită de dramaturg drept aproape un „ crunt răsboiu civil ” care a produs în Europa „ emoțiune și uimire” și întrebarea nu este cum de s-a produs ea, ci „ cum de n-a izbucnit acest enorm scandal public cu mult mai nainte”.

xxx

Rorty ne sugerează că există două semnificații ale noțiunii de dreptate: ,, o viaţă umană auto-creată, autonomă” versus ,, efortul de a face instituţiile şi practicile noastre mai drepte şi mai puţin crude”. Romanul lui Rebreanu începe prin a arăta imposibilitatea existenței dreptății pentru țărani ca „ viață umană autocreată, autonomă” și termină prin a sublinia cât de crude au fost instituțiile, înainte de răscoală și, mai ales, în reprimarea răscoalei. Remarcă învățătorul Dragoș: „ De sute de ani așteptăm dreptatea, domnule, și nu mai vine. Poate că în realitate nici nu există. O fi numai un basm pentru oamenii necăjiți”. 

Apariția conflictului  social dintre ţărani  şi antreprenori și transformarea lui într-un conflict dintre țărani și stat nu este un fapt întâmplător. În mod inevitabil, se intră astfel în tematica ,,suveranităţii”, iar de-aici şi până la uciderea celui care atentează la suveranitate nu mai este decât un pas. Cum ţăranii nu pot fi acuzaţi de ruperea contractului constituțional, pentru că în fapt ei nu sunt subiecți politici, lor le este rezervată ,,doar” postura de ,,inamici ai statului”, inamici care  au statutul ,,bestii” scăpate de sub control, „bestii”  care nu au avut inițial nici dreptul la ritualul înmormântarii. 

Pe scurt, situația societății românești este, și ne folosim aici de un concept a lui Habermas, una a crizei sociale, când „ integrarea socială, adică baza de consens a structurilor normative este atât de lezată încât societatea devine anomică”. Consensul social nu se poate realiza, din rațiuni economice, din rațiuni sociale, din rațiuni umane. Dorința celor care trăiesc în  zôê ține de ceea ce am putea numi „minimalizarea suferinței”, iar a celor care trăiesc în bios de „maximizarea bucuriei”. Solidaritatea socială nu se poate realiza în cadrul acestei rupturi, căci ceea le lipsește unora din membrii elitei este absența sensibilității la suferința țăranului. „ Solidaritatea nu este descoperită prin reflecţie, ci ea este creată. E creată prin creşterea sensibilităţii noastre faţă de anumite detalii ale durerii şi suferinţei altora, ale unor oameni ce nu ne sunt apropiaţi” după cum susține Rorty.

La aceasta se adaugă și criza de integrare în sistem, de tip managerial, când există, cum spune Habermas  „ mai puţine posibilităţi de soluţionare decât ar reclama menţinerea stabilităţii sistemului”. Soluția managerială, în forma în care exista statul la acea vreme, nu exista. Necesara reformă agrară impunea nu doar producerea unor noi subiecți economici, nu doar rezolvarea chestiunii supraviețuirii unei mase uriașe de oameni, ci și nașterea unor subiecți politici care să susțină statul și pentru care și prin care acesta să funcționeze. 

xxx

Chestiunea discursului. Foucault face o constatare: ,, la poeţii greci din secolul al VI-lea, discursul adevărat- în sensul tare şi valorizat- discursul adevărat care inspira respect şi teroare, cel căruia trebuia să i te supui pentru că era atotputernic, era încă discursul pronunţat după un ritual impus, de către cineva în drept să o facă; era discursul care făcea dreptate şi dădea fiecăruia partea sa; era discursul care, profetizând viitorul, nu doar anunţa ce urma să se petreacă, ci şi contribuia la realizarea acestui viitor, aducea cu sine adeziunea oamenilor şi astfel se întreţesea cu destinul. Or, iată că un secol mai târziu adevărul cel mai înalt deja nu mai rezida în ceea ce era discursul şi în ceea ce făcea el, ci în ceea ce spunea: venise vremea când adevărul se deplasa dinspre actul ritualizat, eficace şi just de enunţare, către raportul cu propria lui referinţă”. 

Aceste două tipuri de discursuri se regăsesc în lumea politicului. La ședința care premerge anunțarea noului guvern un ziarist remarcă: „ noul guvern, dacă ar fi democrat și într-adevăr iubitor de țărani cum s-a lăudat în opoziție, ar putea acum să decreteze și exproprierea moșiilor sau măcar s-o anunțe, iar ăștia de jos, cât sunt de îngroziți de răscoala țăranilor, ar aplauda cu frenezie” afirmație întărită de un confrate: „ eu am vorbit cu mulți deputați și senatori care declară că ei primesc orice reforme, oricât de radicale, chiar exproprierea, căci altfel nu mai este chip să se întoarcă la  țară, nici după potolirea tulburărilor”. 

Celălalt tip de discurs exprimă chiar ceea ce spune, adică puterea fără limite, ilustrat de Rebreanu  prin modul în care un director din Ministerul Domeniilor le vorbește țăranilor: „ Ministerul n-are dreptul și calitatea să intervie în tranzacțiile dintre vânzătorul unei proprietăți agricole și amatorii de a cumpăra, afară de anumite cazuri, prevăzute de lege, iar aici nu este cazul. V-ați învățat să umblați cu jalbe nedrepte în loc să vă învoiți cu boierii voștri și să fiți oameni de omenie. Ba acuma, v-a mai intrat în cap să cereți și pământurile boierilor pe prețuri de batjocură ori chiar de pomană. Ați ajuns să nu vă mai cunoașteți lungul nasului…Potoliți-vă oameni buni, ascultați de boieri și munciți! Fiți harnici și nu vă luați dupa îndemnuri rele! Voi sunteți talpa țării, voi….”. Și cum țăranul Luca Talabă încercă să închege un dialog, respectivul funcționar replica: „ Taci din gură, obraznicule! Să taci că imediat te trimit la poliție să-ți înmoaie oasele, nemernicule! …Eu îmi sfarm pieptul și-mi pierd vremea să-i învăț și să-i luminez, iar el necuviincios!..( Se reculese și continuă mai calm.). Ați apucat pe căi rele, nenorociților! Nu vă mai mulțumiți cu ce v-a dat Dumnezeu și vă lăcomiți la averea altora! Duceți-vă acasă și vedeți de munca voastră cinstită care-i bogăția țării noastre iubite! Și dacă aveți poftă să cumpărați cu adevărat proprietatea cucoanei, rugați-o pe dumneaei și pe ceilalți boieri! Vorba dulce mult aduce, ați înțeles?”. 

Acest limbaj dublu ascunde o spaimă, anume că autoritatea nu mai este recunoscută și că nu se poate impune de la sine. Recurgerea la amenințarea cu violența consemnează sfârșitul autorității, după cum o indică Kojève: „ faptul că ești silit să faci uz de forță ( violență) dovedește că nu există Autoritate”. Precum  arendașii și boierii, și acest reprezentant al statului descoperă că țăranul nu mai este un lucru, așa cum îl considera în fapt, adică un obiect al dorinței sale, ci că este o persoană, care are propriile sale trebuințe. Cităm din același Ricoeur: „ opoziția dintre persoană și lucru este existențială pentru că este etică, și nu invers”. Cu alte cuvinte, raportarea la țăran ar fi trebuit să fie ca scop și nu ca mjiloc și nefiind astfel, legătura socială este marcată de absența eticului. Din această perspectivă, putem citi „Răscoala” drept o acțiune socială radicală de considerare a țăranilor ca fiind „persoane”, o acțiune inițiată chiar de cei în cauză, împotriva unui aranjament juridico-politic care le anula acest drept. 

Același limbaj dublu care va face istorie în spațiul nostru politic îl regăsim și la avocatul Baloleanu, de altfel deținător de pământ ( „Problema țărănească nu se poate rezolva fără sacrificii din partea celor care stăpânesc pământul” ) și care va justifica apoi, în calitate de prefect represiunea: „ legal și drept este orice contribuție la menținerea și întărirea statului!”. Nu întâmplător Titu Herdelea îl consideră un farsor care „ caută să justifice mai dinainte uciderea acelorași țărani dacă nu se vor mulțumi cu reformele în care nici pomeneală nu mai este de împărțirea pământurilor”, în timp ce cel în cauză se victimizează:  „ vă închipuiți ce-ar fi pentru  sufletul meu dacă ar trebui să ordon o represiune sângeroasă”. 

De fapt lucrurile chiar așa s-au întâmplat. Celebrul tablou al lui Octav Bancilă „1907” a pornit,  și-l cităm aici pe Petru Comarnescu,  tocmai de la un caz real, ,, .. o grămadă de țărani, încercuită într-o vale, și bombardată mișelește de artileria de după dealuri”. 

Tot de discursul dominant ţine şi o altă definiţie dată ţăranului, dedusă din situaţia în care acesta apărea ca ,,terorist”şi potrivit căreia el este, în esenţă un duplicitar, o persoană imorală. Toți implicați în represiune „își dădură multă silință să explice tânărului ardelean că țăranul îndeobște e așa de ticălos și de încăpățânat în răutăți că numai forța brută poate să-l înfrâneze de la crimele cele mai oribile”. Aceste două teme, a legalismului  pe de o parte şi a imoralităţii ţăranului, pe de altă parte se completează şi se susţin reciproc în fundamentarea dreptului la folosirea violenţei împotriva lui, adică să întemeieze cât de cât autoritatea, dar care nederivând din noțiunea de „Justiție” sau „echitate” ,  nu este decât o pseudoautoritate, cum  definește Kojève acest fapt politic,  „ în realitate  nefiind altceva decât forța ( mai mult sau mai puțin „brută”)”.  

În raport cu această realitate a limbajului definit prin relaţia dominator-dominat, Rebreanu inserează în roman discursul celui ce poate fi liber, adică  al oprimatului și pe cel al minoritarului. 

Când țăranii discută situația agricolă cu bătrânul arendaș, colonelul de armată Ștefănescu,  lucrurile sunt spuse direct, de o parte și alta. Analiza conversațională surprinde două perspective conflictuale. Prima perspectivă, a țăranilor, pentru care ce a fost „ drept” nu mai are valoare, pentru că acest „drept” se întemeiază pe exploatare: „ vrem să vedem și noi cum o mai fi și altfel, că ce a fost am văzut și n-a fost bine”. Cealaltă perspectivă, a colonelului arendaș, fundamentează noțiunea de drept pe temeiul  comportamentului corect dovedit în cadrul regulilor sociale prestabilite anterior: „ eu nu v-am bătut, nu v-am înșelat, nu v-am năpăstuit, v-am ajutat, v-am ocrotit, v-am învățat. Acu puteți să-mi trageți cu parul. Așa-i? ”. Dialogul s-a încheiat când unul dintre țărani a concluzionat: „De!”. 

Semnificația acestei prepoziții exprimă simultan o acceptare și o respingere în același timp, tot ce spusese colonelul era adevărat în structura de relații care au existat, dar nu mai are validitate, în condițiile în care această structură ar urma să se schimbe. Cicourel numește asta  sensul retrospectiv-prospectiv al discursului: ,,expresiile vagi, ambigue sau trunchiate sunt identificate de actori care le conferă semnificaţii contextuale şi transcontextuale, graţie caracterului retrospectiv-prospectiv ale evenimentelor pe care aceste expresii le descriu. Enunţurile prezente ale faptelor descrise, ce comportă nuanţe ambigue sau previzibile, pot fi examinate prospectiv de locutor-auditor în sensul viitorului potenţial, presupunând astfel că completitudinea semnificaţiilor şi a intenţiilor prezente se va manifesta mai târziu”. 

În cadrul discursului minoritarului am menționa,  pentru început, pe acela al ardeleanului Titu Herdelea, căruia i se deschid uşile pentru că poartă însemnele idealului  naţional, pentru că nu are interese în situaţie, fiind deopotrivă în interior şi în afară, liber şi oprimat, străin şi ,,de-al nostru”.  El are inocența să vadă ceea ce se vede și să-l întrebe pe boierul Grigore Iuga ceea ce nu se vede:  „mi-ai arătat atâtea moșii boierești, moșii peste moșii, mari și frumoase. Dar pământurile oamenilor unde sunt?”. Tot în calitatea sa de ardelean are curajul se denunțe lipsa fundamentelor morale ale represiunii și să-l înfrunte pe maiorul Tănăsescu pe temeiul sălbăticiei de care dă dovadă acesta.  

Îl avem apoi pe muncitorul Mişu  care având   convingeri comuniste, are curajul de a vorbi despre nedreptatea de clasă: ,,în alte părţi oamenii se luptă împotriva ei, se agită, ţipă, pe când noi o privim ca o stare normală”. 

În sfârșit, în al treilea caz intră evreii. Mendelson, fiul cismarului din Buzești îl întreabă pe Titu Herdelea: „ ce zici de răscoale? Ce? Văzuși surpriza ciocoilor? Dumnealor credeau că s-a găsit țapul ispășitor: jidanii sunt vinovați că ciocoii exploatează țăranii! Știi, la noi, întotdeauna jidanii sunt pricina tuturor relelor. Ei, dar țăranii s-au întors împotriva ciocoilor și acum, nu mai sunt buni țăranii. Acum scoate armate, ucide-i, spânzură-i!” căci spune el „ dreptatea nu costă nimic și de aceea nu are circulație în comerț”.  

În mod similar vede lucrurile și Roșu, și el evreu, secretarul de redacție al ziarului guvernamental: „asta este mentalitatea care duce țara de râpă, huliganismul ăsta care vede în ovrei cauza tuturor relelor…Eu aș admite totuși chiar barbaria contra ovreilor dacă mi-ai garanta că prin ea se evită răul cel mare care e pe drum? Poți însă d-ta să garantezi unde se oprește operația asupra perciunilor? Ești sigur că mâine sau poimâine țăranii nu vor continua operația prin bărbile boierilor și arendașilor creștini?”.

Înțeleptul pe care Rebreanu îl plăzmuiește în această lume este acest secretar de redacție care înțelege mecanismul socio-economic care-l îngenunchiază pe țăran, în care recunoaște și prezența arendașului evreu și a cărui dramă stă în poziția conflictuală în care se găsește, între a fi  o persoană care are conștiință și caută adevărul și rolul său social, prin care trebuie să-și câștige existența, ca ziarist la publicația guvernului. Iar într-un climat în care antisemitismul își face loc, ca formulă de a obtura aducerea la cunoștință a logicii sociale, a fi evreu nu este un lucru de invidiat, cu atât este mai riscant pentru un evreu în a spune în public ceea ce gândește cu adevărat. 

Ar trebui poate să ne punem o întrebare, dacă nu cumva asistăm în cadrul societății noastre  la ceea ce s-a întâmplat în spațiul occidental la finalul secolului trecut, anume la reînvierea ideii războiului, o prezență frecventă în Evul Mediu,  reînviere care apare acum, cum spune Foucault, sub cele două forme ale sale, războiul între clase și războiul între rase și legat de ele nașterea, a ceea ce gânditorul francez numește „contraistoria”,  această istorie care este acum  legată de ,, o percepţie şi de o repartiţie binară a societăţii şi a oamenilor: pe de o parte unii, de partea cealaltă, ceilalţi, cei nedrepţi şi cei drepţi şi cei care le sunt aserviţi, bogaţii şi săracii (….)”,  de unde și prezența temei  „trebuie să salvăm societatea” în discursul politic. 



Facebook

Sociologia literaturii în anii `80. O discuție cu Mihai Dinu Gheorghiu.

1. În prefața la Economia bunurilor simbolice a lui Bourdieu pe care ați tradus-o și publicat-o în 1986 (la editura Meridiane)  erați deja preocupat de receptarea discursului sociologic în sfera culturii „artistice”. Era o atitudine generată de situația din cultura românească a epocii sau un ecou al scrierilor lui Bourdieu ...

Alegeri haotice : noiembrie 2024. Nevroze și anomalii colective

Între normalitate și patologie  Și dacă am încerca să brodăm o serie de lecturi posibile despre turul întâi din campania electorală/noiembrie 2024 ? Ne-am gândit la o lectură comunicațională, în care să interpelăm interacțiuni și iritante în comunicare, în contextul de campanie electorală.  Și începem cu contextul. El a fost taxat de analiști ...

O discuție cu profesor Zoltan Rostas: incursiune „optzecistă” în lumea sociologilor interbelici

1. Domnule profesor, astăzi sunteți recunoscut ca autor de succes a numeroase cărți de istorie orală. Cum a ajuns să vă preocupe, în anii ’80, acest domeniu? Am invocat deseori momentul Congresul Internațional de Științe Istorice din 1980, dar rădăcinile le găsesc în apariția neîncrederii în sociologia cantitativistă, care a ajuns ...

Discuție cu un sociolog al științei din România anilor ` 80, profesorul american  Vasile Pirău[1]

1.       Dragă Vasile Pirău, ce făceai în 1987 ? Cum evolua pe atunci cariera ta ? Era apropierea unui filosof (prin formație) de sociologie, una de conjunctură sau avea radăcini intelectuale mai adânci ?  Când mă gândesc la anii dinainte de 1990 (anul când am plecat la studii in SUA), mi ...

DEZBATERE DE CARTE – Cătălin ZAMFIR, România în criză, Editura Academiei Române, București, 2023.

DEZBATERE DE CARTE Cătălin ZAMFIR, România în criză, Editura Academiei Române, București, 2023. Universitatea ,,Alexandru Ioan Cuza” din Iași Facultatea de Filosofie și Științe Social-Politice Departamentul de Sociologie, Asistență Socială și Resurse Umane 31 octombrie 2024 Dezbatere România în crizăDownload

Detectarea egoismului propriu și a egoismului altora

Este posibil ca, în anumite situații, comportamentul egoisit să fie bun și în alte situații să fie rău. Abraham Maslow Ne-am obișnuit să catalogăm egoismul ca fiind o caracteristică de personalitate negativă iar opusul său, altruismul, ca o virtute. În realitate, lucrurile nu stau chiar așa. În acord cu rezultatele cercetărilor moderne din ...

Nostalgia, o emoție dulce-amăruie

Nostalgia consolidează relațiile sociale. Tim Wildschut Ne este dor de cineva drag ce nu mai este printre noi, ne este dor de părinții care s-au stins, de prietenii care nu mai sunt, de iubita sau iubitul care ne-a părăsit, sau de anii tinereții, de un eveniment fericit din trecut. Psihologii numesc o ...

Interviu cu Tudorel-Constantin Rusu, autorul volumului „Ethos, Pathos și Logos. Resurse ale oratoriei clasice în discursul pastoral”

Centrul de Orientare, Asociere și Consiliere în Cariera de Cercetător (COACH-USV) din cadrul Universității „Ștefan cel Mare” din Suceava este unul din cele opt centre de orientare în cariera de cercetător înființate la nivelul celor opt Regiuni de Dezvoltare ale României și susținute prin programul PNRR. Acesta deservește Regiunea de ...