Romania Sociala logo
Menu

România deleuziană. Fragmentul XXIX despre copilărie. Amintiri din secolul XX (II)

autor:   15 March 2019   

Stefan Ungurean

Proiectele de sociologie vizuală ale studenților Facultății de Sociologie și Comunicare, Universitatea „Transilvania” din Brașov” au demarat în 2006. Din 2008, ele s-au focalizat pe vârstnicii din lumea satului, pe considerentul că există  șanse mai mari ca adevărul să precumpănească în raport cu imaginea de sine. Lucrurile chiar așa stau și ele confirmă  indirect,  o idee a lui Nietzsche descoperită de Jung: „Acolo unde mândria este suficient de insistentă, memoria preferă să cedeze”.Așa se întâmplă uneori în viață: faci lucruri pe care ulterior le descoperi că au reprezentat subiect de meditație. 

Gândurile celor care au acceptat să se destăinuie l-au transformat pe studentul din anul I într-un fel de duhovnic. Un duhovnic care va recunoaște apoi că a fost copleșit de această experiență a relatării simplului fapt de a trăi. A învăța din felul în care un altul și-a trăit viața! Producerea unei solidarități intergeneraționale a constituit și ea țintă a demersului în cauză.

Mărturisirile celor intervievați  sunt despre muncă, sacrificii, sărăcie, suferință, abnegație, rezistență, despre violență, cu toate strategiile supraviețuirii, însoțite de o inevitabilă substanță sufletească, a limpezirii, dar și a nedumeririi, a împăcării,  dar și a revoltei, în căutarea sensului a ceea ce a fost trăit. Nu întâmplător spusele unora dintre ei poartă o inconfundabilă pecete a metafizicului.

Textele au fost grupate în șase ,,lumi” distincte (despre copilărie, despre adolescență, despre tinerețe, despre viața de adult, despre bătrânețe și despre părinți) și  vor apărea sub formă de serial.  Fragmentul de față este continuarea celui publicat anterior, care a fost despre viața ca adult.

Există ceva care leagă textele de față între ele. E vorba de faptul că fiecare exprimă nevoia de unificare, unificare ce urmează multiplicărilor la care orice om se dedă în decursul vieții, pentru a face față realității sociale. Și de conștiința morții, a caracterului ei imprevizibil, care imprevizibil provine, cum spune Levinas ,,din aceea că ea nu se găsește în nici un orizont”.

xxx

,,Deci când eram mai mici mergeam cu colindul, cu ,,Steaua”, după ce eram prin clasa a VI-a, a VII-a eram mai mari, atunci mergeam cu „Jianu”, steaua care evoca apropierea Nașterii Mântuitorului nostru Iisus Hristos și eram câti doi. Împodobeam, îmi aduc aminte când împodobeam acea stea în șase colțuri, de fapt erau trei jos, trei sus…nu cu șase, cu opt colțuri și după aceea venea, era îmbrăcată toată cu hârtie criponată, erau suluri de hârtie criponată și acelea noi le făceam în nu știu câte că nu-mi aduc bine aminte și le tăiam cu foarfecu și făceam niște franjuri. Ei, cum erau la colțuri, ăăă..di la colț la colț erau ațe vreo patru rânduri de ațe și trebuia să împreuneze. Lipeam de așa natură aceste hârtii criponate, de diferite culori, încât acoperea totul, iar în mijlocul stelei era o veșcă, veșcă de sâtă, cum sunt și acuma. Sunt sâte așa, așa se numea aceea veșcă, sita propriu-zisă o dădeam deoparte și toate aceste vergele, că erau niște vergele pe care se înșâra această hârtie criponată care formau opt colțuri, deci steaua cu opt colțuri așa, erau înfiptă în această veșcă, iar în mijlocul veștei era un clopoțel care suna atuncia când noi cântam…mișcam din stea..vezi de-acolo, iar pleca din veșcă, pleca o coadă, o coadă ca de, să zicem, de hârleț, ca de sapă, care venea până jos ..ăăă zicem  așa, cam de un metru jumătate, cam așa, fiind mare, că noi eram mititei, așa și pe partea din față a acestei site, a acestei vești era, lipeam din calindare, aveam calindare anuale așa cum avem și acuma, desprindeam, tăiam icoana aceea care era imprimată pe calendar, tăiam frumos și o lipeam pe partea aceea a sitei, care venea cu fața spre cei pe care noi îi colindam, așa si făceam bani”(Ioan B. 65 ani, comuna ,,Ș” , județul Bacău, intervievat de  Teodora Cercel în data de 15.11.2014);

xxx

,,Apoi mama ne-a povățuit, ne-a învățat să muncim de mici. Când eu aveam nouă ani, mergeam cu mâncare la prășât. Mă trimitea mama la Dorohoi, județul Dorohoi și cumpăram alimente. În patruzecișișase a fost o foamete, mă duceam la Dorohoi și luam tărâțe, greu găseam tărâțe și mama avea vacă cu lapte și ne-am ținut cu lapte îngroșat cu tărâțe. Și după război a venit foametea. În timpul foametei, pe soră-mea a dat-o mama în Ardeal, că în Ardeal n-o fost foamete. Și soră-mea, după mine a fost în Ardeal un an de zile. Și la noi restul, mama ne pregătea de mâncare, când ne-am făcut mai mărișori plecam de dimineață cu sapa în spate cam, să zic așa, vreo 18 km pe jos, cu traista în spate. Seara ne întorceam și erau niște ploi, fulgera, tuna și noi vedeam șoseaua numai din fulger. Și a fost foarte greu”. (A.M, vârstă neprecizată, comuna D., județul Botoșani,  intervievată de Melania Oana Anton, în data de 10.05.2013);

xxx

,, Să vă spui io, eu sunt refugiată de la Cernăuți..( zâmbește). Să vă spui io războiu cum l-am văzut și simțit, la gamelăr cu soldații, că eram cu căruțiile. Aveam șase ani..vă dați seama, mai țiu minte (…) Păi Bucovina, județul Storojineț, comuna Rupea … ( stă un moment și pe urmă continuă alert). Am fost nouă copii și tata era în front și a fugit noaptea din front și a pus caii la caruțăcă frontu era ca de-aici la Râșnov..Și ne-am refugiat, da nu numai noi, că era căruțe și căruțe și căruțe și căruțe. ..și am fugit.. și am fugit …și am fugit. Ne-a pus în căruță pe noi și a pus acolo niște perini, țoale, ce-a găsit, ce a putut…Așa, a dat drumu la vite, în curte, așa.. și a luat două vaci legate de căruță, una era fătată în grajd, așa și a dat drumul la oi și la găini și a fiert mama o oală bună de ouă și a pus în căruță și brânză și am plecat ( îngânduratăn.n.) și o jumătate de sac de mălai, că prea multe nu putea pune că eram copii mulți. Și mergeam cât mergeam în căruțe și ne dădeam jos, că trebuia să mai mergem și pe jos, că nu puteam sta numai în căruță. Și am fugit tot așa până la Boroaia. Și acolo ne-am oprit, că nu am mai putut să meargă nici caii, nici noi, nu mai puteam…Era lumea fugită și de-acolo, era lumea evacuată că venea armata înainte și te scotea din casă, că dacă nu, venea frontu și te omora, așa …(agitată n.n.). Am stat acolo două nopți, două zile și două nopți și am plecat, că venea frontu! Frontu a venit până în Piatra Neamț, tocmai până la Piatra Neamț, am mers și armata venea din urmă, venea…De-acolo s-a rupt frontul. Și venea avioanele și armata ne băga în porumburi, prin beciuri. Și mama era gravidă și a împușcat-o în deștul de la picior, ăl mic și la două zile a născut un băiețel. Da! Și uite așa ne-am chinuit și iacăta suntem refugiați de atâta timp și înapoi nu ne-am putut duce. Adică ne-am dus după un an de zile și a trebuit să fugim că ne lua rușii și ne ducea în Siberia, de la graniță. Se pusese granița, noi nu am știut că nu era ca acuma, să știi. Părinții au vrut înapoi acasă, că ,,unde trăim noi, ce facem noi?”. Și am fugit pe vagoane, cum am putut, ne băteau rușii. Aoleuce chinuri am tras și ce foame! Vai de capul nostru, așa, și am ajuns la Piatra Neamț și acolo ne-am liniștit, a născut și mama. Copilul l-a botezat o măicuță de la o mănăstire.

Și de-acolo nouă ne-a dat primăria foi de evacuare și cu foaia aia de evacuare ne-a dat împroprietărire la Bistrița Năsăud.Da, am stat vreo doi ani în Piatra Neamț și după aia am venit în Prejmer, așa, la fabrică, la Prejmer. Tata a lucrat la Buhuși acolo, în Moldova și de-acolo l-a trimis aicia, la Lunca Câlnicului și acolo a lucrat câțiva ani și de-acolo ne-a trimis foile tocmai la Banat, să ne împroprietărească acolo, dar nu au mai fost locuri și de-acolo ne-a trimis la Bistrița Năsăud, unde ne-au dat casă și cinci hectare de pământ. Și ne-am instalat acolo. Și uite așa neam chinuit prin țară!

După aia a venit colectivu, așa, acolo am muncit, am făcut. A venit colectivu, ne-a luat pământul, după aia părinții nu au mai vrut să stea, dacă ne-a luat pământul, nu au vrut să lucreze la colectiv. Și de-acolo am fugit iar la Brașov, aicia am părinții morți, aicia  am surorile. De-aici, din Brașov aveam o soră, iar bărbatul ei lucra la uzina electrică în Bran și am venit la ea și aici m-am căsătorit.

Aici am trăit, viața amară. Și acuma dă câțiva ani, am făcut acte să ni să dezpăgubească averea pe care am avut-o în Bucovina și ne-a aprobat tot, ne-a venit suma pe care trebuie să o luăm și uite că nu ne dă banii pe pământurile de la părinți. Și uite nu primim banii. (….). Și totuși trăim cu sufletul, tot acolo era mai bine.Acolo unde ai crescut și ai copilărit acolo îți simți casa”.(anonimă, 77 de ani, comuna B., intervievată de Olivia Hârșan, în data de 24.04.2013);

xxx

Pe-atuncia aici erau rușii, zona de bătaie a războiului, ne-au evacuat cătră dânșii. Când au venit rușii eu eram micuță.Țin minte că veneau și intrau în curțile oamenilor și stăteau de mai dormeau și petreceau în șură. Nu prea aveau treabă cu noi, că eram copii și eram amărâți, dar aveau treabă cu fetele mai mari. Pe noi ne mai trimiteau să le aducem mâncare, dar în rest nu ne ziceau nimic. Adică mai ziceau ei ce vroiau, dar noi de unde să știm graiul lor? Întrebau mereu pe rusește dacă sunt domnișoare în sat. Cei care știau oleacă de rusă le mai ziceau cam pe unde stau fetele, dar ele fugeau și se ascundeau pe la unii, pe la alții. Altele mai și stăteau, și le dansau și le împingeau de la unii la alții, cât era noaptea de lungă.Un băiat mai voinic și mai curajos le-a zis pe rusește că are el în casă o soră frumoasă și sprâncenată. Când a intrat rusul în odaie, domnișoara era, de fapt, bunica băiatului cela și a ieșit rusu afară scuipând și zicând că aia e drac, nu domnișoară” (Aneta Z., vârstă neprecizată, comuna V., județul Suceava, intervievată de Alexandra Mamulea în data de 3.05. 2013);

xxx

,,Cum vă spuneam,eu am avut ocazia să învăț aicea doi ani. Cu Boș, unu Boș cel bătrân îi zicea. Ce făcea ăsta la școală?Era tăblice pă timpu ăla. Și zice: ,,No faceți număru..scrieți pă tăblice număru de la unu până la zece”. Și el dup-aia o hi fost la restaurant sau unde-o hi fost și să culca pă masă. Și noi gătam numerele alea ce ne-a spus el și așteptam să ne dea altceva și ne mai înțepam unu pă altu ne mai…și numai se trezea câteodată: ,,Bă, nu tăceți?”. Ș-adormia la masă.Așa era atunci. Ș-acum i-a pus numele lui pă stradă! ,,Boș Niculaie”! ( râden.n.). No zi și tu! Ce prostie! ( zâmbește n.n.). El n-o făcut nici școala. Nimica! ”. (Ioan M., 91 de ani, din comuna B. , județul Brașov,  intervievat de Alexandra-Bianca Marcu, în data de 8.06.2013);

xxx

 ,,M-am născut taică…blestemat…zi de mai, prin anul 1933. Zicea sărmana mama că m-a născut pe câmp, că pe vremea aia era mai greu cu spitalele și doctorii. Mi-a pus numele Gheorghe, ca pe tata, Dumnezeu să-l ierte. Șaisprezece copii am fost acasă, șapte fete și nouă băieți. Acum taică, am rămas doar trei…Mult a plâns sărmana mamă…patru frați mi-au murit, unul după altul, mă gândeam că îmi vine și mie rândul ( face o pauză, n.n.), dar m-a ajutat Dumnezeu și am ajuns la vârsta asta…multe greutăți am trecut, taică…

Sunt născut taică dincolo de Prut, în Ungheni, frumoși oameni și frumoase locuri…acolo am copilărit. Trăiam greu că eram mulți, aveam două vaci și nouă oi și două palme de pământ, cu asta ne întrețineam.

Școală nu prea am făcut taică, numa’ patru clase, da’ îmi plăcea cartea, știam tabla înmulțirii și câteva capitale…și rusă am făcut, am învățat dintr-un abecedar. Badea Sănia era profesor și acum îl țin minte…

Era într-o zi de toamnă taică, când au venit la tata doi oameni de la stat, avea de dat bani..era greu…banii nu-i putea da nici dacă vindea cele două vaci și am fost dat ca servitor ( intervievatul pare a fi confuz, face o scurtă pauză n.n.). Am stat acolo doi ani, dormeam în șură și iarna și vara. Fugeam pe ascuns acasă să o văd pe mama..Tare scumpă a fost mama noastra, era numa’ inimă, ne învăța numa’ de bine. Am fost crescuți noi cu învățătura părinților, dar nu prea am avut noroc în viață!”. (Gheorghe. D., 80 de ani, comuna P., județul Brașov, intervievat de Olesea Meriacre în data de 25.04. 2013);

xxx

,, A fost greu ca la vârsta de doisprezece ani să-ți moară mama în noaptea de Înviere, tocmai când ne întorceam de la biserică, aducând lumina sfântă. Parcă și acum îl văd pe tata cum se tăvălea prin curte, iar noi nu știam ce se întâmplă. Și uite așa  mi-am dat seama de la o vârstă fragedă ce înseamnă să nu ai un părinte lângă tine. De atunci am devenit mama fraților mei. Dimineața la cinci mă trezeam să-i pun lui tătuțu în farfurie, apoi să dau mâncare la animale și pe la șapte mă pregăteam de școală. Cu toate aceste probleme, la școală reușeam să mă mențin printre primii în clasă. Eu nu am putut să fac decât opt clase” ( M.S., 67 de ani,comuna S., județul Prahova, intervievată de Andreea Ioana Moacă, în data de 8.05.2013);

xxx

,,Cum am fost noi pe timpul nostru, așa era bine. Pe timpul nostru așa era: fiecare știam că ne duceam la șezătoare, țeseam, tricotam și mergeam cu vacile la câmp. Dimineața la cinci nu dormeam cum voi dormiți. La cinci eram cu vacile pe câmp.Și pe urmă mergeam acasă și mergeam la școală. Când puteam și la școală, că doar nu mergeam în fiecare zi la școală, să știi asta. Școala era pe ultimul loc. Munca era pe primul loc.Așa era.Mergeam la ceapeu, la prășit, la tricotat, acolo făceam pensie. Câți bani am câștigat cu asta, cu tricotajul Cred că luam mai mulți bani decât soțul la întreprindere. Am țesut pe urmă câte….Țeseam din in, cânepă, lăsam zestre, dar acum nu le mai cumpără nimeni.Le ținem în pod. (..)

Ce frumos era atuncea! Ne duceam cu flăcăii la șezătoare.Tare frumos era atuncea, pe timpul nostru.Da acum nu mai sunteți voi cum eram noi.(..)

Ce să facem, eram de servici pă școală, că nu era femeie dă servici ca acu și eram doi, doi elevi făceam, doi elevi și eram io cu chiar băiatu lu doamna învățătoare, Gorodea o chema, pă cuvântu mieu, o țin minte ș-acu, așa  și ne-am îmbrâncit, ne-am sucit, ne-am învârtit și am scăpat cenușa p-acolo șă când să mergem să ștergem, n-am avut timp să aprindem nici focu-n sobă, da să mai ștergem cenușa după catedră, că era soba lângă catedră. Când a venit doamna învățătoare, băi și ne-a bătut măi, da ne-a bătut mă, da nu numai pă mine, și pă fi-su l-a bătut. Ș-am șters alea, catedra cu mânecile așa, ș-aveam niște cămăși mari, late dă tot, dracului nu mai știu cum, dă fuga și ne-a dat în colțul școlii, acolo după ușă, șî ne-a bătut ș-acolo până acolo zic, ne-o mai bate mult doamna asta pă noi, d-ai făceam cot lu colegu meu, băiatu lu doamna învățătoare: ,,Spune-i să ne ierte”, ,,Taci încolo, ne mai ia încă o dată” și chiar ne-a luat încă o dată la bătaie.

Dacă noi eram mulți acasă, tata pleca  la război, mama ce să ne facă? ,,Duceți-bă și hărăriți-vă!”. Ne-a luat cu biciu, pă cuvânt vă spun, pleca, ș-am plecat la oi, am păzit la boieri, p-atuncea, în patrușnouă s-a luptat cu programarea republicii, a luat averea de la boieri. Ne bătea cu biciu și ne duceam și munceam la…pe ce munceam că dormeam pe paie, dormeam unde dormeam, acolo păzeam oile, păzeam vacile, păzeam cutare și-mi dădea, mi-aduc aminte că mă culcam, mi-aduc aminte că ș-acu îmi vine să plâng ( subiectul are lacrimi în ochi, n.n. ). Avea acolo la o curte mare înaltă așa un câine și ducea, nu era ca acu vase d-astea de plastic, era oloaie dă pământ, dă, cum se spune, dă ceramică și câinele ăla dădea roată mereu pă sub ăla și suna și suna ( exemplifică pe masă cu palma n.n.), tăticu mieu luase pământ în arendă la ei și spunea: ,,Bă, n-auzi, am vorbit cu bucătăreasa să-ți aducă niște mâncare d-acolo, ce-o rămâne după ăia, la boieri acolo”, cum era. Câinele ăla de câte ori să mișca, mișca oala aia ( exemplifică din nou n.n.), ș-o tot gândeam că vine cu mâncarea la mini ș-am adormit cu gândul la mâncare domnișoară dragă, spun pă cuvânt, nu-i poveste”( Nicolae. D, 84 de ani, comuna P.județul Prahova, intervievat de Ioana Raluca Baciu  în data de 12.05.2018);

xxx

,,Amintirile mele au început la vârsta de unsprezece ani, în ziua în care am pășit în casa în care locuia tatăl meu împreună cu viitoarea mama vitregă. Toate amintirile mele de-atunci au început…de cum am intrat pe ușă am fost certată pentru că nu am închis ușa cum trebuie, cum dorea ea, că probabil am trântit-o sau nu știu ce am făcut și…după aceea toate acestea au continuat ( oftat, n.n.), eu, împreună cu cei doi frați ai mei mai mici decât mine, nu am fost bine primiți în acea casă deci, nu! Nu am fost doriți în acea casă și astfel am avut foarte multe probleme, să spun așa, în sensul că mama vitregă s-a comportat ca o mamă din povești, ca o mamă vitregă din povești..și pe lângă faptul că eu a trebuit de la vârsta aceea să-mi spăl singură toate hainele și eram destul de mică și amărâtă, îmi era foarte greu când spălam…bine cu astea micuțe mă descurcam, dar îmi era foarte greu când spălam lenjeria de pat și cel mai rău era că aveau mașină de spălat, nu automată, din aceea simplă, ..ea spăla cu mașina și toate hainele mele le lăsa lângă mașină, să le spăl când vin eu de la școală. Mă durea. Când eram mică totdeauna trebuia să fiu cu ea în bucătărie, să gătesc, am ajuns să învăț singură..oricum era veșnic nemulțumită…”. (D.M. județul Brașov, intervievată de Corina Miron, în data de 13.05.2013);

xxx

,,A plecat tata în război, eram copii, de doi, trei ani, a stat un an în război….Două fete am fost și nu a mai venit de-acolo, de la spital…s-a recăsătorit acolo.. a găsit o femeie și ne-a lăsat…Am rămas cu mama la Ciorani, la țară…au fost foamete..aveam cinci ani și nu mai avea mama ce să ne dea să mâncăm și a trimis vorbă, acolo, la București, ca să vină să ne ia…Să ne ia să ne întrețină, că ea nu mai avea..că erau foamete.A venit, ne-a luat, când ne-a dus cu trenul, nici nu văzusem eu tren! Mă miram acolo…,,ia uite trenul!”…eram curioasă, în tren ne povestea că vezi că (acolo) veți avea o mama acolo, că să îi spuneți ,,mamă”, aveți o tanti Tudorița, să vă aveți bine acolo așa , cu toții..Eram mai mică, aveam vreo cinci ani și ne-a dus acolo, ne-a învățat să zicem sărut-mâna, am stat, am dus-o noi vreo lună de zile mai bine așa, pe urmă, nu i-a mai convenit cu noi, ca un copil, mai făceam drăcii, ne bătea cu cureaua, ne închidea cu iepurii, cu cățeii, noi veneam, ne duceam la școală, de fapt sor-mea se ducea, că eu eram mai mică, s-au făcut trei luni, i-a dat vacanță lu sor-mea, ne-a adus când s-au făcut strugurii la Ciorani, ne-a adus acasă, că în anul ăla s-au făcut și strugurii și porumbul, după foamete și toamna a venit să mă ia pe mine și sor-mea, eu nu m-am mai dus, că mă bătea, îi spuneam…Și eu am rămas la Ciorani, la mama, a luat-o pe sor-mea, s-a dus acolo, eu am rămas, mama, pe parcurs, s-a recăsătorit și ea, m-am făcut și eu mai mare, maică-mea a făcut doi copii.Nu stăteam cu ei, stăteau la casa părintească a tatălului lor, ..da…și dacă a născut copii, aveam grijă de ei, când m-am făcut  și eu mai mare, mă duceam la sapă, la seceră, vedeam și de ei, mergeam cu vacile, pe urmă, le aduceam , le mulgeam, dădeam la copii lapte să mănânce…( M.E., 78 de ani, comuna C., județul Prahova, intervievată de Denisa Mihaela Chirchiboi în 30.04.2018);

xxx

,,Tatăl meu a murit când eu aveam doișpe ani și a murit bolnav de pneumonie, aprindere de plămâni în spitalul din Soroca.  Eu eram elevă la internat, la liceul de fete din Soroca. Și a murit pentru că spitalul din Soroca nu a avut un medicament minim, n-a avut o aspirină să-i dea și a murit de tânăr, la vârsta în jur de cincizeci de ani. Am fost crescută de mama mea care toată viața ei a fost casnică și muncitoare… și de fratele meu cel mai mic, bun, care a murit aicia. A locuit în acest apartament și mi l-a lăsat drept moștenire, fiindcă nu a avut copii. Nu a avut copii pentru că în 1944 au venit rușii și au pus un ordin de evacuare și eu eram, cum v-am mai spus, elevă la liceul de fete din Soroca și liceul avea etaj și la etaj era o cameră sau două. Într-o dimineață când am coborât treptele liceului ca să mergem jos, întâi la sala de masă, care era la subsol, da și după aia la sala de curs, toate ușile claselor erau deschise, nimeni nu era în clasă. În stradă, mașină în mașină, fugeau oamenii din Basarabia, cum am spus, mașină în mașină, căruță cu cai, cum au putut fugeau spre România. Pedagoga noastră ne-a aranjat în jurul școlii, cam pe două părți: până la colț și după colț. Ne punea câte două în rând de mânuță, cu gândul sau cu intenția să trecem pe jos Prutul, ca să venim în Țara Mamă. Dar nu v-am spus că asta fost dimineța, dar noaptea toate fetele ne-am trezit că am auzit împușcături. S-a rupt frontul în dreptul Sorocii, așa cred. Și deci noi toate am ieșit în curtea liceului și a venit pedagoga drăguță și cumsecadă cu un borcan de dulceață și cu o singură linguriță, ne-a păcălit pe fiecare, că nu e nimica și haideți mai repede în dormitoate și dimineață ne-am trezit și mai departe a urmat ce v-am spus, am coborât treptele și așa…Stând așa, câteva minute pot să spun, în fața liceului, două câte două în rând, au venit verișoarele mele. Aveam două verișoare, tata lor, frate cu tatăl meu era agronom în Soroca și au venit să mă ia. Am urcat sus în dormitor, mi-am luat plapuma și perna. Am coborât, m-am dus la ei, dar nu mi-am luat nici o carte,  nici un caiet, absolut nimic.  Dar seara, înainte de asta, îmi aduc aminte că aveam într-un dulap, un răftișor dreptunghiular și am învelit cățile și caietele în hârtie albastră și așa au și rămas. Acuma când vorbesc despre locul meu natal, puțin sunt deranjată pe la ochi (plânge n.n.). Deci am venit cu ei, dar ei erau în mașină și însoțiți de o căruță încărcată cu bagajele lor,  deasupra încărcat așa cum se încarcă fânul, numai că era legat de carâmbul căruței, ca un dreptunghi, cu o funie așa peste, deasupra. Pentru mine nu au avut loc în mașină și am stat în spatele căruței cu picioarele așa și m-am ținut de funie. Și așa am plecat din Soroca ( a început a plînge n.n.) Și am trecut podul Bichir, acum nu mai știu, nu știu dacă există denumirea asta, la ieșirea din orașul Soroca. Am trecut podul Bichir. Era o pădure și toți am coborât din mașină și din trăsură și când ne-am uitat în urmă podul Bichir era în aer. Apoi șoferul a zis că s-a stricat mașina și nu știu cum am mers noi toți grămadă, până la Bălți, la unchiul meu. El fiind agronom i s-a dat o mașină, cu o cameră mică, cu o ferăstruică, care cred că era de transportat animale și eram așa de aglomerați ca și sardelele cum ar fi aranjate în picioare, cu aerul corespunzător și am trecut Prutul cu mașina. Și atâta știu că atunci când treceam Prutul, asta mă doare cel mai tare. Atunci când m-am uitat în urmă și am văzut pe malul Prutului, un copac (a început să plângăn.n.).Așa am ajuns până la Iași. La Iași am dormit la cineva, ne-a dat o cameră și am dormit. După aia am mers mai departe. Mergând cu mașina, ne-a oprit cineva în drum și a spus să stăm în drum, că din urmă vine mama mea, cu doi frați ai mei, cu două căruțe, o căruță și o trăsură și am stat până a ajuns mama mea, dar ce s-a întâmplat…Mama fiind acasă, pe câmp la ,,General Poetaș”, a trimis un om călare care era la cântar în moară, îl numea Filip Ciobanu ( a începu să plângă n.n.), era un om de o cinste rar întâlnită. L-a trimis să mă aducă acasă și de la liceu i s-a spus că am plecat și omul s-a întors către casă și pe drum s-a întâlnit cu mama care a plecat repede din casă și a lăsat ușile descuiate, casa plină, că i s-a spus că am plecat și mama nu s-a mai întors acasă. Și am venit cu frații mei în Brașov.  Până în Brașov țin minte și îmi pare rău.. la Târgul Frumos, o familie ne-a adăpostit la ei și ne-a culcat pe jos, dar cu cerșafuri albe, albe. Îmi pare rău că nu i-am luat adresa. Din loc în loc, statul român, statul meu, ne-a dat mâncare multă. Mese lungi încărcate și mâncare la cai. Țin minte că am venit pe la Buzău, un drum așa între munți. Muntele era înalt și jos prăpastie. Mi-a fost frică și încet, încet am ajuns în Brașov, la fratele la ,,Metrom”, asta a fost în martie 1944.”( Aglaie . B, 91 de ani, comuna ,, General Poetaș”, Republica Moldova, intervievată de Ecaterina Celanîn data de 12.05.2018);



Facebook

Cum am vazut eu “la țară și în provincie” în Romania 2019. O privire de orășean, curioasă ca a unui sociolog

Un sat din România. Nimic mai simplu, aparent. Un sat din România, Oltenia, spre Târgu Jiu. Oltenia de sub munte, cum mi-a placut mie să dau o denumire zonei. De altfel, superbă. O zonă bogată, cu tot ce-i trebuie, aș putea spune: pășuni, păduri, ape, luncă, munți, obiective turistice spectaculoase, șosea, drumuri laterale ...

Independența va trebui recucerită ?

Contaminat de frenezia mass-media focalizată pe Summit-ul de la Sibiu, unde Guvernul a alocat toate sumele la concurenţa cererii de finanţare, am constatat că vechile mele temeri eurosceptice nu mai au nici un suport: România s-a europenizat complet, din moment ce, în numele pluralismului social postdecembrist, s-au diversificat şi nostalgicii, în nostalgici după sărbătorirea Independenţei ...

Restricţionarea publicării rezultatelor sondajelor preelectorale şi ale sondajelor la ieşirea de la urne: de ce?

La 26 mai a.c., electoratul din România este chemat la urne pentru alegerea europarlamentarilor. Tot la 26 mai, persoanele cu drept de vot au posibilitatea să se pronunţe dacă sunt de acord sau nu sunt de acord cu cele două întrebări ale referendumului:  1) Sunteţi de acord cu interzicerea amnistiei şi graţierii pentru infracţiuni ...

Inaugurarea Centrului cultural „Dimitrie Gusti” la Cornova, Republica Moldova

Azi, 6 mai, la Cornova, în „cel mai cercetat sat de la Atlantic până la Pacific”, a fost inaugurat oficial noul Centru cultural ”Dimitrie Gusti”. Construcția lui a început pe timpul Guvernului Filat și s-a terminat acum două săptămâini, pe timpul Guvernului Filip. Finisarea acestui lăcaș cultural este una din ...

Mass-media şi sondajele de opinie publică: derapaje

Profesorul de mass-media şi comunicare Jesper Strömbäck de la Mittuniversitet (Suedia) a puns o întrebare de interes teoretic: când publică rezultatele sondajelor de opinie publică, mass-media reflectă sau influenţează opinia publică? Analizând numeroase studii din literatura de specialitate, Jesper Strömbäck a ajuns la următoarele concluzii: 1) Termenul de „opinie publică”, fiind un concept ...

Mărturii: Laboratorul de sociologie al Universităţii din Bucureşti

În anul 1970, eu şi Maria Voinea am fost repartizaţi la Laborator; comisia de repartiţii l-a avut ca preşedinte pe H. H. Stahl. Tot cu noi, în 1970, a venit la această unitate de cercetare, Ion Mihail Popescu, licenţiat în drept şi în filosofie, fost deţinut politic. El ne povestea, ...

Un film nu despre România

Week-end. Aleg să mă uit la un film. Din întâmplare: Ziarul. O atmosferă de redacţie. Un ziar independent, pe cât se poate. Redactori de toate felurile. Unii vor să-şi facă meseria. Alţii au afacerile lor. Dar toţi beau de sting. Femeile întrec pe bărbaţi. Explodează o afacere. Implicat un mare om de afaceri, un tip ...

România: marea dezbinare

Sunt dezbinați românii sau oamenii politici? Circulă ideea că trăim într-o societate paranoică: nu mai putem discuta raţional şi cu o anumită detaşare; preferăm invective în locul argumentelor. Se spune tot mai insistent: noi românii suntem dezbinaţi. Aceasta e marea noastră problemă. Deci, românii sunt scindaţi în două „jumătăţi” între care ...