„Și învăța Iisus într-una din sinagogi sâmbăta. Și iată o femeie care avea de optsprezece ani un duh de neputință și care era gârbovă, de nu putea să se ridice în sus nicidecum. Iar Iisus, văzând-o, a chemat-o și i-a zis: Femeie, ești dezlegată de neputința ta. Și și-a pus mâinile ei, și ea îndată s-a îndreptat și slăvea pe Dumnezeu. Iar mai-marele sinagogii, mânîindu-se că Iisus a vindecat-o sâmbăta, răspunzând, zicea mulțimii: Șase zile sunt în care trebuie să se lucreze; venind deci într-acestea, vindecați-vă, dar nu în ziua sâmbetei! Iar Domnul i-a răspuns și a zis: Fățarnicilor! Fiecare dintre voi nu dezleagă, oare, sâmbăta, boul său sau asinul de la iesle și nu-l duce să se adape? Dar această fiică a lui Avraam fiind, pe care a legat-o satana, iată de optsprezece ani, nu se cuvenea oare, să fie dezlegată de legătura aceasta, în ziua sâmbetei? Și zicând El acestea s-au rușinat toți cei care erau împotriva Lui și toată mulțimea se bucura de faptele strălucite săvârșite de el” ( Luca 13/ 10-17).

xxx

Zice Steinhardt: „Este în capacitatea aceasta a Mântuitorului de a vedea suferința celorlalți, a lua aminte la ea, a o zări de îndatăși de a se concentra asupră-i, o imensă milă și o sensibilitate ( omenească), de natură a iuți bătăile inimii celui care citește Evanghelia aceasta (..) , și a isca într-însul nebănuite simțăminte de infiorare și compătimire”.

Acestui simțământ și acestei îndreptări a lucrurilor i se va opune „legalismul strâmt și miop” al fariseului, care „întotdeauna izbutește să micșoreze lucrurile, problemele, situațiile dilemele, să le reducă la proporții liliputane și să le insufle un spirit de meschinărie, de avariție, de panică stârnită de pericole imaginare sau ridicule”.

Steinhardt  scoate la iveală un gând pe care unul ca mine nu ar fi avut curajul să-l spună: „ Dar de ce ține Mântuitorul cu tot dinadinsul să-i înfrunte ( pe farisei)? De ce vindecările și minunile acestea au loc cu predilecție sâmbăta și în locașurile sfinte? Nu-s ele acte de provocare? ”.

Și dă răspunsul: „ Da, îi înfruntă cu bună știință sâmbăta și în sinagogă, pentru că dorea ca lecția să fie mai usturătoare, zguduirea mai aspră, trezirea din amorțire mai rapidă”. Gânditorul își continuă argumentarea: „ De ce n-am face binele în zi de sabat? Mai ales în zi de sabat s-ar cuveni să-l facem omorând fanatismul logic care de la noțiunea de odihnă trece la cea de neintervenție  în conflictul dintre bine și rău, în lupta dintre sănătate și boală”.

Această parabolă este o dezvrăjire a ritualismului împlinită sub ceea ce Max Weber enunța ca fiind profetismul care sparge ritualismul! Pentru a o înțelege mai bine, Steinhardt ne redă o povestire a scriitorului francez Léon Daudet despre un general venit să inspecteze un spital aflat în spatele frontului, unde, pe un pat, zăcea un ofițer care-și pierduse în luptă brațele și picioarele. La vederea nefericitului erou, generalul nostru se întoarce către colonel și spune: „ foarte bine, dar de ce nu e tuns, regulamentul prevede că spitalizații trebuie să fie tunși!”.

Parabola femeii gârbove ni-l arată pe Mântuitor drept un Biruitor, afirmă Steinhardt, un biruitor al birocrației și formalismului și a lecției ce ne este dată: „ Mereu e vremea de a săvârși binele, pe loc, fără nici o amânare, nici o căutătură a minții ori a ochiului și în altă parte decât acolo unde se află răul, ori durerea, ori necazul ce urmează a fi stârpite; mereu suntem datori a ține piept îngustimii și răutății”. 

xxx

Textul redă mila pe care Mântuitorul o arată femeii dominată de un „duh de neputință”, o milă care nu poate fi condiționată sau constrânsă  de reguli. Mila este deci un principiu, nu are grade, precum au valorile. Ca să ne lămurim în ce ar consta diferența să ne ducem la ce spune  Habermas: „Normele determină deciziile referitoare la ce ar trebui să faci, valorile determină deciziile referitoare la care comportament este cel mai dezirabil. Normele recunoscute impun obligaţii egale şi fără excepţii celor cărora li se adresează, în timp ce valorile  exprimă preferabilitatea bunurilor la care aspiră anumite grupuri. În timp ce normele sunt respectate în sensul unei împliniri a unor aşteptări comportamentale generalizate, valorile sau bunurile pot fi realizate sau dobândite doar prin acţiune orientată către un scop. Mai mult, normele emit o pretenţie de validitate binară în virtutea căreia se spune despre ele că sunt fie valide, fie nevalide: la enunţurile prescriptive, ca şi la cele categorice, putem răspunde doar prin ,,da” sau ,,nu” – sau să ne abţinem să judecăm. În schimb, valorile instituie relaţii de preferinţă care semnifică faptul că anumite bunuri sunt mai atractive decât altele: prin urmare, putem fi de acord cu enunţuri evaluative în mai mică sau în mai mare măsură. Forţa obligatorie a normelor are semnificaţie absolută a unei datorii necondiţionate şi universale: ceea ce ar trebui să faci e ceea ce este la fel de bine pentru toţi”.

Mila trece drept un imperativ, un principiu  care nu comportă discuție, „ o ai sau nu o ai”. Ruptura față de ritualismul  prezent la farisei este clară și iremediabilă, căci în credința autentică ea acoperă tot timpul și întregul spațiu social. Nu poți arăta mila șase zile pe săptămână și în a șaptea zi, nu! Nu poți suspenda un principiu pe motive de orar! Mila nu este contextuală!

Dar mai este ceva de spus aici. Fiind principiu, ea ține de indestructibil, adică de sacru. Prin milă se recunoaște existența sacralității în om.

xxx

Aflat în Rusia în 1839, Custine este martorul unei întâmplări:  „Treceam de-a lungul unui canal plin de vapoare încărcate cu lemne. Niște oameni cărau lemnele pe uscat și le stivuiau în căruțe; (…). Unu dintre hamalii ce se îndeletniceau cu scosul lemnelor din barcă, pentru a le duce cu roaba până la căruță, se ia la harță cu tovarășii lui; și toți încep să se bată de-a binelea, ca niște cărăuși la noi. Simțindu-se cel mai slab, agresorul o ia la sănătoasa: sprinten ca o veveriță se cațără în vârful catargului cel mare de pe vas: Până aici scena mi se părea nostimă: cocoțat pe o vergă, fugarul își sfidează adversarii, mai puțin sprințari decât el. Aceștia, văzându-se înșelați în speranța lor de răzbunare, uită că se află în Rusia, trec toate marginile politeții, adică ale prudenței lor obișnuite și își arată furia prin țipăte și amenințări sălbatice. Din loc în loc, pe toate străzile orașului, se află agenți de poliție în uniformă; doi astfel de vardiști, atrași de vociferările combatanților, sosesc la locul accidentului și îl somează pe principalul vinovat să coboare din vârful prăjinii. Acesta nu le dă ascultare. Vardistul urcă la bord, răzvrătitul se cramponează de catarg; omul puterii își reînnoiește somațiile, răzvrătitul se încăpățânează să se împotrivească. Agentul, furios, încearcă să se cațere și el pe catarg și izbutește să-l apuce pe îndărătnic de-un picior. Și ce credeți că face atunci? Trage de adversarul său, fără cruțare, fără să-i pese de felul în care îl va face pe nenorocit să coboare. Acesta, înnebunit să scape de pedeapsa ce-l aștepta, se lasă, în cele din urmă, în voia sorții: se răstoarnă și cade pe spate, cu capul în jos, de la o înălțime de două ori cât statura unui om, pe un maldăr de lemne pe care trupul îi rămâne nemișcat, ca un sac.

Vă las să socotiți dacă această cădere a fost brutală! Țeasta i-a săltat pe bușteni și răsunetul loviturii mi-a ajuns și mie la urechi, deși mă oprisem la vreo cincizeci de pași. Cu sângele ce-i scălda fața, am crezut că omul este mort; totuși, revenindu-și din prima buimăceală, sărmanul sălbatic încolțit, se ridică; fața lui, pe sub șiroaiele de sânge, era lividă. Începe să mugească ca un bou, dar strigătele  acestea îngrozitoare micșorau compasiunea mea, căci omul nu mi se părea decât o brută de care nu merita să mă milostivesc ca pentru unul din semenii mei. Cu cât omul urla mai tare, cu atât inima mi se împietrea mai mult: ceea cedovedește cât este de adevărat că avem nevoie ca obiectele compasiunii noastre să păstreze ceva din demnitatea lor, pentru ca noi să putem lua parte, cu adevărat la durerea lor. Mila este o asociere; atunci, care om, oricât de milos ar fi el, ar consimți să se asocieze cu ceea ce disprețuiește?”.

Textul lui Custine este pilduitor din mai multe perspective. Mai întâi ea aruncă o lumină asupra violenței aparatului de coerciție într-un spațiu în care  drepturile  omului nu existau. Să ne mirăm că acest lucru se întâmpla atunci, când în acest an  2020, americanii au trăit stupoarea să descopere că nici pentru poliția americană nu există noțiunea de drepturi ale omului și că un om poate ajunge să moară în afara oricărui sentiment de milă? Morala?

Atunci când mila ca valoare creștină nu definește acțiunile celor ce reprezintă instituțiile de control ale statului, când noțiunea de drepturi ale omului nu există sau nu sunt luate în seamă, ceea ce este totul una, nimic nu poate împiedica uciderea unui om fără ca cineva să fie tras la răspundere.

Apoi povestirea ilustrează dublul standard al autorului: doar dacă  victima s-ar fi  comportat demn, cum ar fi făcut-o un francez, ar  fi putut fi  îndreptățită la atitudinea de milă de partea gânditorului! Ca atare, standardele de sensibilitate morală ar fi, după Custine, definite etnic. Într-un anume sens, nu există nici o diferență între vardistul rus și gânditorul francez, îi unește același mental, amândoi nu văd în cel bătut un om. Este posibil ca în anumite situații puterea și etnicul să folosească acelasi tip de „operator”, anume al clasificării.

xxx

Absența milei într „O făclie de Paște”.Considerată de Șerban Cioculescu o „capodoperă a genului”, uluitoarea nuvelă a lui Ion Luca Caragiale este despre hangiul Leiba Zibal. Istoria vieții lui Leiba nu a fost veselă, dar ,,răbdarea ostenește soarta rea”. În cele dinurmă  moșteni un han, fapt care l-a scos din sărăcie. Lumea din Podeni nu este câtuși de puțin prietenoasă: „Și oamenii sunt răi și pricinași în Podeni!… Ocări… batjocuri… suduituri… acuzări de otrăvire prin vitriol… Dar amenințările! ”.  Amenințarea este răul care se prefigurează la orizont.

Totul a pornit de la Gheorghe ce  „venise într-o dimineață de toamnă la han, obosit de drum; ieșea din spital – zicea – și căuta de lucru”. Leiba i-a întins o mână de ajutor și-l angajă, dar Gheorghe se dovedi  „om prea brutal și prea ursuz… suduia mereu și mormăia singur prin ogradă. Era o slugă rea, leneș și obraznic… și fura.”.Dat afară de hangiu Gheorghe îl amenință: „Să mă aștepți în noaptea Paștelui, să ciocnim ouă roșii, jupâne… Să știi că ți-am făcut și eu socoteala!”.În loc de recunoștință, Leiba se alege cu o amenințare. De ce anunță Gheorghe că momentul răzbunării va fi de Înviere?  

Leiba Zibal este Celălalt care i-a luat  lui Gheorghe atât locul în lume, cea de angajat, cât și fructul juisării, bucuria de a-l fura pe stăpân, iar pentru așa ceva Leiba trebuia să fie pedepsit și asta de  Paște, pentru că Leiba este evreu. Suferința lui Gheorghe ține de ceea ce Slavoj Žižek  numește, în spiritul lui Lacan, imputarea furtului juisării,  ce devine un fapt traumatic, nerecunoscând niciodată că „ nu am posedat niciodată ceea ce pretindem că ni s-a furat”. Altfel spus, Gheorghe cere ca dreptul la statut și bucuria juisarii date de furtul și brutalitatea sa să fie respectate pe durata unui an, așa cum afirmă că s-au înțeles și ca atare, nimeni nu ar avea dreptul să i le ia. În mintea  sa, Gheorghe crede că realizează un act de dreptate. 

Leiba a luat în serios amenințarea și a mers „ la primărie, apoi la subprefectură, să denunțe pe amenințător, cerând să fie păzit. Subprefectul, un tânăr foarte vesel, a primit întâi peșcheșul „modest” adus de Leiba, pe urmă a început să râză de jidanul fricos și să-l batjocorească.”. Ba mai mult, subprefectul „l-a povățuit să fie cuminte; nici să nu mai pomenească de așa ceva, ca să nu deștepte în adevăr, într-un sat unde oamenii sunt răi și săraci, pofte de călcare”.

Leiba înțelesese că nu putea  găsi milă și înțelegere și că nu se putea aștepta la nici un fel de înțelegere și ajutor din partea sătenilor și autorităților și că, prin urmare, trebuia să se descurce singur. Pentru autorități el nu era un cetățean care ar fi trebuit să fie apărat, pentru că era evreu, iar pentru consăteni, el era cel înstărit, care merita a fi jefuit. Nici persoana, nici proprietatea nu erau în siguranță! El reprezenta „anormalul”, cel aflat la intersecția dintre etnic și social.

Presimțirile nu-i dădeau deloc pace. Leiba este acaparat de sentimentul groazei legat de ceea ce i se va întâmpla, lui și familiei sale. 

În noapte de Paște Gheorghe veni, așa cum a promis, împreună cu câțiva tovarăși, să se răzbune pe Leiba. Casa era încuiată. Pentru aceasta era nevoie ca în ușă să facă o gaură cu un fierăstrău, iar o mână să intre prin acel ochi,  ca să dea la o parte bârna de protecție. Leiba i-a prins brațul cu un laț care l-a țintuit locului pe Gheorghe. Tovarășii l-au părăsit imediat.„Zibal trecu cu lampa în gang.Tâlharul gemea greu; după încordarea brațului se vedea că renunțase la o inutilă zbuciumare.Mâna era umflată și degetele încovoiate… părea că vrea s-apuce. Jidanul apropiă de ea lampa… – Un fior: frigurile se întorceau iar. – Aplecă lumina prea aproape, încât, tremurând, atinse mâna tâlharului cu sticla fierbinte: o crispație violentă a degetelor se produse urmată de un vaiet surd…”.În acel moment avu o „inspirație excentrică”.

Leiba  a pus flacăra lămpii dedesubtul mâinii lui Gheorghe prinsă în laț.  Auzind țipetele acestuia  oamenii care veneau de la Înviere cu luminile aprinse s-au apropiat de han. Sura, nevasta lui Leiba, neputând îndura gemetele victimei dădu la  poarta„ce se deschise de perete târând trupul lui Gheorghe spânzurat de brațul drept.”.

Sătenii au înțeles imediat ce s-a întâmplat. Totuși unul dintre ei întrebă : „cum a fost pricina jidane?”. În „Epistola către Coloseni”  a sfântului Apostol Pavel citim: „ Și v-ați îmbrăcat cu cel nou, care se înnoiește, spre deplină conștiință, după chipul Celui ce l-a zidit. Unde nu mai este elin şi iudeu, tăiere împrejur şi netăiere împrejur, barbar, scit, rob ori liber, ci toate şi întru toţi Hristos” ( 3/10-11).

Răspunsul veni imediat: „ Leiba Zibal, zise hangiul cu tonul înalt și cu un gest larg, merge la Ieși să spună rabinului că Leiba Zibal nu-i jidan… Leiba Zibal este goi… pentru că Leiba Zibal a aprins o făclie lui Christos!”.Altfel spus, hangiul anunță că Leiba, evreul ce poartă acest nume,  nu mai există, că el va renunța la identitatea sa, pentru a intra „în rând”, ca să nu mai apară drept „diferit”. Căci așa cum sătenii au aprins lumânări în seara de Paște, tot așa a făcut și el, aprinzând o făclie! Similitudinea situațiilor: lipsa de compasiune. 

Revista „Cultura” publică în mai 2013 un succint studiu semnat de Ilin Stancu cu titlul „Cum a fost primită „O făclie de Paște” ”.Dintre evaluatori lipsește George Călinescu.Citesc  în celebra sa  ,,Istorie a literaturii române de la origini până în prezent” că nuvela este tributară naturalismului. Altfel spus, că  nu există nimic simbolic în textul literar! Ba mai mult, criticul afirmă că nuvela „nu are umanitate, nu trăiește decât din observația științifică și pentru cititorul comun conținutul se reduce la o scenă de groază, la un fapt criminalistic”, întâmplarea fiind „indimenticabilă”. Iar finalul ar fi ilustrarea unei „ recăderi” în apatie a lui Leiba, „ de astă dată, demențială”.De unde și până unde ideea că cel în cauză și-ar fi pierdut mințile?

Leiba este pus într-o situație limită, din acelea în care viața ta, a familiei tale  sunt puse în pericol. Situația limită se transformă, prin acțiunea lui Leiba, într-un eveniment radical care duce la suferința insuportabilă cauzată lui Gheorghe. Această schimbare care-l duce pe Leiba în sfera neomenosului, îi ridică acestuia o problemă de conștiință. Găsește cauza: faptul că are o altă credință. Acest examen al conștiinței trebuie să fie citit drept recădere demențială, așa cum propune George Călinescu? 

Cum este posibil să luăm drept reper în analiza unei lucrări ce crede cititorul comun? Să spui, după ce expui o întreagă argumentație despre faptul că Zibal aparține unei „rase bătrâne cu nervii zdruncinați și imaginația înspăimântată de lungi persecuții”,  că întregul conținut se reduce „la un fapt divers criminalistic” ?  Și cum să afirmi că nuvela nu are umanitate, când toată povestea este despre absența milei, o absență care-i cuprinde pe toți, pe Gheorghe, pe săteni, pe subprefect, ajungând în cele din urmă să-l cuprindă pe însuși Leiba? Absența milei produce o lipsă de sensibilitate la nivelul  persoanei și modelează într-un anumit fel conștiința comună.

Absența milei prefigurează totodată și un anume tip de om, tocmai acela pe care Leiba declară că-l va întruchipa de-acum încolo.  Sociologii numesc „resocializare”, ruptura în raport cu  valorile şi modurile de comportare acceptate  anterior, urmate de însuşirea unora total opuse, ce aparțin, vorbind aici de o perspectivă sociologică a lucrurilor,  structurilor de verosimilitate ale contextului social în care își ducea viața. Leiba anunță că va intra pe acest făgaș. Nimic nu ne îndreptățește să credem că Leiba nu se va întoarce de la Iași, de la întâlnirea cu rabinul, reluându-și rolul de hangiu, adică  intrând astfel  în „normalitate”.

xxx

Citesc în Rorty: ,, În opinia mea, solidaritatea umană ar fi privită nu ca un fapt ce trebuie recunoscut prin eliminarea ,,prejudecăţii” sau scormonind până la adâncimi până atunci ascunse, ci mai degrabă ca un scop ce trebuie realizat. El trebuie realizat nu prin cercetare, ci prin imaginaţie, prin capacitatea imaginativă de a privi oamenii străini ca pe fraţi de suferinţă. Solidaritatea nu este descoperită prin reflecţie, ci ea este creată. E creată prin creşterea  sensibilităţii noastre faţă de anumite detalii ale durerii şi suferinţei altora, ale unor oameni ce nu ne sunt apropiaţi. O asemenea sensibilitate crescută face mai dificil să marginalizăm oameni care se deosebesc de noi, gândindu-ne că „Ei nu simt asta cum am simțit-o noi !” sau „Trebuie să existe totdeauna suferință, așadar de ce să nu-i lăsăm pe ei să sufere?”. Acest proces prin care ajungem să vedem alte ființe umane ca pe „unul dintre noi”, mai degrabă decât ca pe „ei”, este o chestiune de descriere detaliată a felului în care sunt oamenii ce nu ne sunt apropiați și de redescriere a felului în care suntem noi înșine”.

xxx

Mila și războiul. Există un spațiu în care mila nu-și găsește locul. El aparține războiului. ,, Vârsta pierdută a marilor strămoşi, iminenţa vremurilor noi, a revanşelor milenare, venirea noii împărăţii care va şterge vechile înfrângeri. În această mitologie se povesteşte că marile victorii ale giganţilor au fost, încet-încet uitate şi îngropate; că a existat un amurg al zeilor, că eroii au fost răniţi sau au murit şi că regii au dormit în peşteri inaccesibile. Apare şi tema drepturilor şi bunurilor rasei originare, care au fost încălcate de năvălitori vicleni; tema războiului secret care mai continuă şi azi; tema complotului care trebuie refăcut pentru a reaprinde acest război şi a-i izgoni pe invadatori şi pe duşmani; tema faimoasei bătălii de a doua zi în zori, care urmează să răstoare, în sfârşit, forţele şi care din învinşii seculari, va face în sfârşit, nişte învingători- nişte învingători însă, care nu vor cunoaşte şi nu vor practica mila ( sublinierea noastră, n.n.). Iată cum, de-a lungul întregului Ev Mediu, dar şi mult mai târziu, se va relansa la nesfârşit, legată de această temă a războiului continuu, marea speranţă a zilei revanşei, aşteptarea împăratului ultimelor zile, a lui dux novus, a noului şef, a noii călăuze, a noului Führer; ideea celei de a cincea monarhii, sau a celui de-al doilea imperiu, sau a celui de-al treilea Reich, cel care va fi în acelaşi timp bestia din Apocalipsa şi salvatorul celor năpăstuiţi”.

Acest discurs al războiului perpetuu: ,, mai presus de marile sisteme filosofico-juridice, pe care le scurtcircuitează acest discurs face, într-adevăr joncţiunea dintre o cunoaştere care este uneori, aceea a unor aristocraţi aflaţi în derivă, marile pulsiuni mitice şi totodată, ardoarea revanşei populare”;

În esență, Foucault, gânditorul căruia îi aparțin gândurile de mai sus,  afirmă că avem de-a face cu „ un discurs întunecat-critic, dar şi un discurs intens mitic: discursul amărăciunilor (…) dar  şi al celor mai nebune speranţe”.

Într-o asemenea situație își poate salva omul credința, aceea care îi ordonă să nu omori? Subiectul filmului „Fără armă în linia întâi” este pilduitor. Prins între dorința de a-și apăra țara și conștiința că nici un om nu trebuie ucis medicul militar Desmond Doss își va folosi întreaga ființă la a salva vieți, șaptezeci și cinci la număr, americani și japonezi, adică inamici. Există, ca atare, chiar în situații extreme, posibilitatea ca mila să-și facă loc. Lucrurile s-au petrecut în 1944, când americanii încercau să ocupe Okinawa. Filmul realizat după acest caz  a apărut în 2016. Abia după șaptezeci de ani, cel în cauză și-a dat acordul pentru ca lumea să afle o poveste despre curajul adevărului, ( o sintagmă foucauldiană) curajul pe care îl solicită adevărul, un examen de conștiință și totodată, un examen al faptelor , în care adevărul, care apare sub forma milei, nu este doar enunțat, el este și înfăptuit. 

xxx

Putere, supunere și milă.Sociologii și psihologii cunosc experimentul „Milgram”. Discutabil din punctul de vedere al eticii profesionale, experimentul indică în ce măsură conștiința noastră morală face față presiunii comandamentelor venite din partea unei autorități. În experiment participă trei tipuri de actori: supraveghetorul prin care definim autoritatea, subiectul, cel care evaluează răspunsurile și sancționează erorile și „victimele”, cei care trebuie să reproducă o listă de cuvinte. Drept sancțiuni, evaluatorii ( subiecții experimentului) aplică „victimelor” șocuri electrice care pot varia de la 30 de volți la 450 de volți. În realitate acest lucru nu se va petrece, altfel spus, „victimele” nu aveau de suferit. Acest fapt nu era cunoscut  „ subiecților” care credeau că într-adevăr curentează „victimele”.

Anterior intrării în experiment „subiecții” au fost evaluați și potrivit estimărilor făcute de psihologi doar unul la mie ar da drumul la șocuri mai mari de 150 de volți. În realitate, în jur de două treimi dintre „subiecți” au ascultat ordinele primite și au indus curent cu o tensiune mai mare de  150 de volți.

În experiment s-au produs modificări legate de proximitate, anume apropierea „evaluatorului” de „victimă” sau părăsirea de către  „supraveghetor” a spațiului în care are loc experimentul. Cu cât este mai mare distanța fizică dintre „supraveghetor” și „subiect”,  cu atât  scade nivelul  supunerii. Totuși, aproape o treime  dintre subiecți au urmat ordinele primite. La final s-au consemnat cazuri de tulburări emoționale și anxietăți în rândurile „evaluatorilor”. În esență, concluzia trasă de Milgram este că  „figura autorității poate induce oamenilor starea să realizeze acte antisociale cu o relativă ușurință”.

xxx

Tocqueville:„Cred că în toate guvernările, oricare ar fi ele, josnicia se leagă de forţă şi linguşirea de putere. Şi nu ştiu decât un mijloc de a-i împiedica pe oameni să decadă: acela de a nu acorda nimănui, odată cu atotputernicia, puterea suverană de a-i înjosi”.Doar cei care au  milă față de semeni, dovadă a sfințeniei cu care sunt înzestrați, ajung să  se opună unei puteri care încearcă să înjosească omul devenind astfel constructorii solidarității morale. Pavăza împotriva unei puteri care corupe este existența solidarității morale.