Motto „ Compasiunea este principala, poate chiar unica lege a existenței pentru întreaga umanitate” ( Dostoievski)

Steinhardt despre milă: „ Mila este un simțământ, o virtualitate, mai bine zis o stare sufletească sau mai precis: o stare harică.

Simțământul acesta (spre a ne da după modul de vorbire cel mai răspândit), impulsul acesta, darul acesta complex cuprinde, în doze variabile și nouă cu neputință de precizat, numeroase altele dintre cele mai nobile și mai frumoase: bunătatea, iubirea, prietenia, sensibilitatea, afecțiunea, mărinimia, frăția, bună voirea.

Dar nu se confundă cu nici unul dintre ele. Le împreunează, le depășește. Și dintre toate e neîndoielnic cel mai greu de explicat și definit. E, mai presus de orice, o simpatie, o compătimire, o compasiune. Și ce dezvăluie elementele acestea de compunere ( sim, com) de nu tocmai părtășia, capacitatea de a ieși din tine însuți, de a iubi pe semenul tău nu numai ca pe tine, ci mai mult decât pe tine, de a te substitui lui, de a simți și suferi întocmai ca el, devenind oarecum una ca el.

Mila, scurt spus, presupune facultatea de a te părăsi și a lua locul altuia, fără a-l judeca, nu dincolo de bine și de rău cum spunea Nietzsche, dar dincolo de dreptate și osândă și tăgăduind asprul, adagio „fiecare pentru sine”. (..)

„Mila, stare sufletească întru totul superioară, e de fapt un simțământ divin-omenesc. ( Nu ne spun Scripturile că izvorul ei este la Dumnezeu? ). Sălășluiește în spațiul intermediar dintre cer și pământ, acolo unde sentimentul și rațiunea, abstractul și concretul, semnificantul și semnificația încă nu s-au despărțit, în zona cu totul inefabilă și apofatică unde se combină însușiri ca bunătatea, iubirea, altruismul, răbdarea ( căci se cere să ai răbdare de a lua în considerație spusele sau plângerile altcuiva), atenția ( căci e nevoie de atenție, samarineanul nu trece zorit și fără a  ține seama de ce se petrece în jurul său), sensibilitatea ( samarineanul se vede pe sine în locul celuilalt, judecă, hotărăște și acționează întocmai ca omul rănit), conștiința vie a frăției care ne leagă în clipele grele de aproapele nostru, sensibilitatea conștiinței.”

xxx

Mila și suferința conștiinței. Kevin Carter a fost fotograf și ziarist sud-african. Irlandez la origine. In 1991 merge în Sudan și fotografiază. Aflat într-o misiune umanitară de salvare de la foamete, Carter a surprins ceea ce crede că   ar fi o fetiță care pare a fi pe moarte.

În fundal un vultur necrofag asteaptă ca făptura să îşi dea ultima suflare. Carter a îndepărtat vulturul, dar nu s-a preocupat de soarta copilului. În aprilie 1994 Carter primește premiul Pulitzer. Lumea întreabă: ce s-a întâmplat cu copilul? Carter nu poate răspunde. Ulterior s-a descoperit că era vorba de un băiețel care a murit în 2007 de febră. În iulie, același an, Kevin Carter se sinucide. Lângă trupul său poliția a găsit câteva scrisori adresate prietenilor.

Comentariul făcut în „The Guardian”: „ Ororile la care a fost martor de-a lungul timpului l-au capturat în cele din urmă” .Oare asta să fie explicația? Nu cumva întrebările legate de soarta copilului? „Copiii sunt niște oameni ciudați, te urmăresc și în vis, ca niște vedenii”  Afirmația aparține lui Dostoievski.

Ca atare, în această situație nu ar fi  nicicum  vorba de incapacitatea conștiinței de a face față realității, așa cum dă de înțeles ziarul în cauză, ci de o suferință, aceea care te apasă când descoperi că etica responsabilității nu este la înălțimea eticii convingerii. Între a salva un copil și a face o fotografie, Kevin Carter a ales fotografia. Iar acest lucru nu  și l-a putut ierta.  Rațiunea care a stat la baza unei decizii la un moment t nu mai stă în picioare la un moment ulterior. Psihologii numesc asta conflict intern de tipul abordare-evitare. Iar când problema în cauză este legată de viață și moarte, alegerea te poate răpune.

xxx

Mila ca autocompătimire.Suntem îndreptățiți să considerăm mila ca o formă de relaționare,  de genul celor folosite de Martin Buber: „Eu-Tu” și  „Eu-Acela”. Ar putea fi însă considerată  și ca o relație la nivelul sinelui, a lui  „Mie” în raport cu „Eu”.

Consemnarea de mai jos aparține lui Henri H. Stahl și a fost  făcută în timpul realizării cercetării monografice a satului Drăguș, din zona Făgăraș, în anul 1932. Ea ilustrează tocmai această relație interioară și ea arată cum mila apare atunci când ai presimțirea morții celui de lângă tine: „ Când a fost să moară Gheorghe, numai că vine el într-o seară și zice: ai dat la boi de mâncare?

• Nu, zic.Du-te de le dă tu.

Și când am rămas singură, am auzit în păretele dinspre răsărit bătând ca un ceasornic, așa, încet: pac,pac!Vine el înăuntru ( dar atunci a încetat).

• Ce ți-e?
• Nimi, zic.
• Ba da, zice Gheorghe: se-ntâmplă ceva!
• Ba nimic, omule, zic eu.

Și s-apucă atunci câinele de urlă la fereastră!

A plecat omul meu. S-a dus și s-a culcat, tot într-o parte privind.

• Măi, măi, ce să fie? Oare în zadar urlă câinele? Feri-l-ar Sfântul să nu fie!

D-apoi când a început și găina să cânte cucoșește, cam pe când să plec de nămiezi cu mâncarea! Și am măsurat-o s-o văd cum e: a bună sau a rău? Și am văzut-o că cade cu capul pe prag atunci am înțăles. Mi-a fost milă de ăi mici, că rămân orfani și m-am bocit, fie ce-o fi – că rămâneam văduvă tânără și nevecuită. Și tot mereu tot visam, și lan de grâu cu noi muncind; și eu, cu părul despletit, a jele !

Și atunci am înțeles că pe-adevărat în anul morții intrase Gheorghe al meu, și-am început a mă jeli.

Am jelit așa, ca la patru săptămâni și-apoi a murit”

xxx

Mila și iertarea: S-a întâmplat în 2011. Jordy Howe avea 15 ani. Ca să-și ajute un prieten care era agresat de niște bătăuși a luat arma tatălui vitreg și, în autobuzul școlii, a îndreptat-o, din joacă,  spre colega sa, Jina Guzman-DeJesus. Arma s-a descărcat și fata a murit pe loc.

Citez din articolul scris de Ana Munteanu ,,Gest șocant! O mamă l-a îmbrățișat pe cel care i-a ucis fiica!”: „ În iunie 2014, la proces, adolescentul a pledat vinovat la ucidere din culpă cu o armă de foc. Un lucru incredibil, șocant, extrem de emoționant și înduioșător în același timp, s-a întâmplat atunci. Ady Guzman-DeJesus, mama fetei ucise, s-a ridicat de pe scaunul ei și l-a îmbrățișat, cu lacrimi în ochi, pe cel care stătea pe scaunul acuzatului. I-a spus că îl iartă și că nu mai vrea ca acesta să ajungă la închisoare. Motivul? „Nu cred că a făcut asta în mod deliberat. Mi-a luat ceva timp să îl iert. Dar sunt convinsă că în sinea lui, regretă cele întâmplate. Nu e un criminal. Am decis să îl iert”, au fost cuvintele mamei îndurerate.”

„ Astfel, Jordyn Howe a scăpat de închisoare, fiind judecat ca un copil, nu ca adult. El a fost condamnat la un an într-o tabără pentru delicvenți juvenili, aflându-se și în prezent sub supravegherea poliției, fiind obligat să le facă acestora vizite constant până la împlinirea vârstei de 21 de ani (în prezent are 18)”.

xxx

Mila care stare harică. În duminica  de dinaintea Crăciunului se citește în Biserică ,,Genealogia Mântuitorului”, a lui Iisus Hristos, fiul lui David, fiul lui Avraam. Acolo se spune că „ Booz a născut pe Iobed, din Rut; Iobed a născut pe Iesei; Iesei a născut pe David regele” ( Matei, I/5-6). Cine este Rut?

Vechiul Testament conține „Cartea lui Rut”. Acolo aflăm de Noemina  a emigrat cu bărbatul ei și cu cei doi copii din Betleem în țara Moabiților, din cauza foametei. În căutarea ordinii, evreii  nu au putut accepta dezordinea în referențial pe care o produce incestul și din acest motiv moabiții erau stigmatizați.  Asta nu i-a împiedicat pe fiii Noeminei să-și ia neveste din acest neam. Întâmplarea face ca soțul și fiii să moară. Rămânând cu cele două nurori, Noemina decide să se întoarcă în locurile natale.

Spune textul: „ Noemina a zis către cele două nurori ale sale: „Întoarceţi-vă şi vă duceţi fiecare la casa mamei voastre; şi să facă Domnul milă cu voi, cum aţi făcut şi voi cu cei morţi şi cu mine!” și „să vă găsiți adăpost fiecare în casa bărbatului său!” (Cartea lui Rut, I/8-9). Una dintre nurori, Rut, i-a zis „Nu mă sili să te părăsesc şi să mă duc de la tine; căci unde te vei duce tu, acolo voi merge şi eu şi unde vei trăi tu, voi trăi şi eu; poporul tău va fi poporul meu şi Dumnezeul tău va fi Dumnezeul meu”.

Noemina este o femeie bătrână și singură, iar lui  Rut i s-a făcut milă de ea și refuză  posibilitatea de a-și reface viața pentru a nu o lăsa pe Noemina fără sprijin. A acceptat să o însoțească abandonându-și credința. Știa că  mergând în  Betleem va fi discreditată, căci duce cu ea  păcatul strămoșesc. Mila, ca stare harică, cum o definește Steinhardt, o îndreaptă să facă sacrificii, să refuze soluția pragmatică, dătătoare de viață bună.

Rut nu-și pune problema incertitudinii sau a supraviețuirii.

Cele două femei s-au așezat pe pământul lui Booz, un om bogat. Rut culegea spicele în urma secerătorilor ( tradiția iudaică permitea celui sărac să  adune ce rămânea după cules, fapt ce menținea solidaritatea socială), fu remarcată de Booz: „ Cine este această femeie tânără?”. Moabiteanca i-a plăcut lui stăpânului, iar acesta i-a mărturisit: „Mie mi s-au spus toate cele ce ai făcut tu cu soacra ta, după moartea bărbatului tău, că ţi-ai lăsat pe tatăl tău şi pe mama ta şi țara ta de naştere şi ai venit la poporul pe care nu l-ai cunoscut nici ieri, nici alaltăieri. Să-ţi plătească Domnul pentru această faptă a ta şi să ai plată deplină de la Domnul Dumnezeul lui Israel, la care ai venit, ca să te adăposteşti sub aripile Lui!”.

Boos o cumpără pe Rut și îi destăinuie că o apreciază,  că „nu te-ai dus să cauţi oameni tineri, săraci sau bogaţi” și se căsătorește cu ea. „Şi a luat Booz pe Rut şi ea s-a făcut soţia lui. Şi intrând el la ea, Domnul i-a dat ei sarcină şi a născut un fiu. Şi ziceau femeile către Noemina: „Binecuvântat este Domnul, că nu te-a lăsat fără moştenitor! Slăvit să fie numele lui Israel! Acesta îţi va fi bucurie şi hrănitor la bătrâneţile tale,

căci l-a născut nora ta, care este mai bună pentru tine decât şapte fii”. Şi a luat Noemina pe copilul acesta şi l-a purtat în braţele sale şi i-a fost doică. Iar vecinele i-au pus nume şi au zis: „Noeminei i s-a născut fiu şi i s-a pus numele Obed”. Acesta este părintele lui Iesei, tatăl lui David”.

Întreaga poveste  ne arată că bunicii lui David nu au ținut cont, în deciziile lor,  de originea etnică a celuilalt, ci de valorile sale morale.

Mila întemeiază o dinastie. De altfel în „Evanghelii” Mântuitorul  este numit de către iudeii din timpul acela drept fiul lui David și a rămas în conștiința universală ca ,,Domn al milei”.

Să spunem  apoi că mila lui Rut față de soacra ei nu are nici o legătură cu raționamentul, cu calculul rece, al individualismului lui „ ce îmi iese mie din asta? ”. Mila acceptă toate consecințele, ea nu-și pune problema consecințelor de nici un fel.

Sociologul știe că o decizie ne plasează într-un câmp de oportunități pe care nu le putem cunoaște dinainte ( „posibilism” îl numește Hirschman), că acțiunile noastre au urmări ce nu pot fi anticipate, că acționăm fie din interes, fie din motive afective, fie potrivit tradiției, fie în conformitate cu valori.

Ceea ce  Rut face, mila de care dă dovada,  ar fi la intersecția dintre o motivație pe bază valori și una ce își are izvorul în afect, în suflet. Iar de la Max  Weber citire știm că ceea ce este specific celor două tipuri de acţiuni este faptul că ele se definesc prin ele însele şi nu printr-un element exterior lor, adică prin vreun rezultat.  În acţiunile orientate spre valori costurile nu contează, oamenii punându-şi în practică convingerile a ceea ce le apare drept o cerinţă legată de datorie, onoare, urmărirea frumuseţii, loialitate personală şi ,,importanţa unei anumite ,,cauze” indiferent în ce constă ea” spune Weber. ( Weber,p.25).

Două realități în opoziție: mila și spiritul contabil.

xxx

Mila și Judecata de Apoi.  „Judecatea  de Apoi”  ( „Evanghelia după Matei”  25/35-41) este un îndreptar al modului în care faptele noastre vor arăta în fața Mântuitorului. El indică grupurile țintă, cum se spune în politicile sociale, spre care trebuie să se îndrepte mila, compasiunea noastră.

,,Când va veni Fiul Omului întru slava Sa, şi toţi sfinţii îngeri cu El, atunci va şedea pe tronul slavei Sale. Şi se vor aduna înaintea Lui toate neamurile şi-i va despărţi pe unii de alţii, precum desparte păstorul oile de capre. Şi va pune oile de-a dreapta Sa, iar caprele de-a stânga.

Atunci va zice Împăratul celor de-a dreapta Lui: Veniţi, binecuvântaţii Tatălui Meu, moşteniţi împărăţia cea pregătită vouă de la întemeierea lumii. Căci flămând am fost şi Mi-aţi dat să mănânc; însetat am fost şi Mi-aţi dat să beau; străin am fost şi M-aţi primit; Gol am fost şi M-aţi îmbrăcat; bolnav am fost şi M-aţi cercetat; în temniţă am fost şi aţi venit la Mine.

Atunci drepţii Îi vor răspunde, zicând: Doamne, când Te-am văzut flămând şi Te-am hrănit? Sau însetat şi Ţi-am dat să bei? Sau când Te-am văzut străin şi Te-am primit, sau gol şi Te-am îmbrăcat? Sau când Te-am văzut bolnav sau în temniţă şi am venit la Tine?

Iar Împăratul, răspunzând, va zice către ei: Adevărat zic vouă, întrucât aţi făcut unuia dintr-aceşti fraţi ai Mei, prea mici, Mie Mi-aţi făcut. Atunci va zice şi celor de-a stânga: Duceţi-vă de la Mine, blestemaţilor, în focul cel veşnic, care este gătit diavolului şi îngerilor lui. Căci flămând am fost şi nu Mi-aţi dat să mănânc; însetat am fost şi nu Mi-aţi dat să beau; Străin am fost şi nu M-aţi primit; gol, şi nu M-aţi îmbrăcat; bolnav şi în temniţă, şi nu M-aţi cercetat.

Atunci vor răspunde şi ei, zicând: Doamne, când Te-am văzut flămând, sau însetat, sau străin, sau gol, sau bolnav, sau în temniţă şi nu Ţi-am slujit? El însă le va răspunde, zicând: Adevărat zic vouă: Întrucât nu aţi făcut unuia dintre aceşti prea mici, nici Mie nu Mi-aţi făcut. Şi vor merge aceştia la osândă veşnică, iar drepţii la viaţă veşnică.”

Françoise Dolto, nume consacrat în psihiatria franceză,  găsește câteva  semnificații ale parabolei.

Prima, faptul că „ noi nu existăm decât pentru că suntem recunoscuți de alții, iar aceștia, la rândul lor nu există decât pentru că noi îi recunoaștem sau ne regăsim în ei, asemănători și, în același timp, alții ”.. Atunci când facem ceva pentru un altul, facem ceva pentru noi înșine. Fapta bună este un semn al propriei identități susține Dolto: „Între cei care se întâlnesc circulă un curent, fiecare rămânând el însuși și totodată participând la același mod de existență” .

 A doua semnificație ține de  faptul că „adevărul unei întâlniri, adevărul cel mai inconștient, este faptul că în cel mai mic, cel mai nevolnic, cel mai nebăgat de seamă este Dumnezeu”.(…).

Ca atare, absența milei înseamnă anularea recunoașterii, refuzul de a participa la „viață”, ca proces al viului, refuzul de a  recunoaște prezența lui Dumnezeu.  Cele două forme de „recunoaștere” sunt legate între ele, ele sunt totodată complementare.

În același perspectivă vede lucrurile și Steinhardt: „ Creștinismului, mila îi este suflet din sufletul său. Pe plan orizontal o practică față de aproapele său necăjit. Pe plan vertical o cere lui Dumnezeu din toată virtutea inimii și a cugetului său. Ce altceva ne poate mai sigur trezi din coșmarul unei lumi unde toți par a se strădui să adeverească înfiorătoarea zicere a lui Sartre: Ceilalți? Iată iadul!”

xxx

Un băiat la bradul lui Hristos. Povestioara cu acest titlu aparține lui  Dostoievski, iar faptul descris „s-a întâmplat cândva și undeva, și anume s-a întâmplat chiar în ajun de Crăciun, într-un oarecare mare oraș, pe un ger îngrozitor” , unde „vede” un băiat de vreo șase ani, poate chiar mai puțin.

„Băiatul s-a trezit dimineața într-un subsol umed și rece. Era îmbrăcat numai într-un hălățel și tremura. Scotea aburi pe gură de frig și, tot stând în colt pe o ladă, de plictiseală, sufla într-una din gură și se amuza privind aburii cum zboară. Îi era, însă, tare foame. De dimineață s-a apropiat de câteva ori de pat, unde, pe un așternut subțire ca o foiță și pe o bocceluță care ținea loc de pernă zăcea mama lui bolnavă”. El  nu știe că mama lui este deja moartă.

Băiatul iese din casă și explorează pentru prima dată, singur, orașul. Este ajunul Crăciunului. Prin ferestrele unei case vede un brad „ iar pe brad sunt atâtea luminițe, e atâta poleială și, sunt mere aurite, iar în jurul bradului sunt păpuși, niște căluți mititei, iar prin cameră aleargă copiii, eleganți, curați, râd și se joacă și mănâncă și beau ceva”.

De frig și din cauză ca degetele îl dor, copilul fuge mai departe și dă de un alt geam și vede cum și acolo sunt brazi, iar  „pe masă sunt tot felul de prăjituri”. În jurul mesei sunt patru cucoane bătrâne „și cum vine cineva îi dau prăjituri și ușa se deschide într-una și în casa lor intră o mulțime de domni”.  Băiețelul se strecoară în cameră, moment în care  cucoanele „ au început să țipe la el și să dea din mâini! Una din cucoane s-a apropiat repede de el, i-a băgat în mână o copeică și tot ea i-a deschis ușa ca să iasă în stradă”.

De sperietură scapă bănuțul din  mână și neputând să-și îndoaie degețelele sale roșii nu a reușit să-l prindă și așa îl pierde. „ A ieșit în fugă și a pornit-o repede, cât mai repede, nici el nu știe încotro. Ar vrea să plângă, dar îi este frig și-i este teamă acum, aleargă, aleargă și-și suflă în mânuțe. Și s-a întristat pentru că s-a simțit atât de singur și de speriat ..”.

Ajuns în stradă este bătut de un băiat mai mare care îi ia șăpcuța. Speriat fuge și se ascunde într-un gang, după niște lemne. Deodată „mânuțele și picioarele au încetat să-l mai doară și s-a făcut atât de cald, atât de cald, ca lângă sobă și deodată a tresărit, vai, era cât pe-aci să adoarmă” când deodată auzi: „ Hai cu mine, băiețelule, să mergem la un pom de Crăciun, șopti deodată deasupra lui o voce înceată”.

Băiețelul crede că vocea aparține mamei, dar nu era ea, „atunci cine l-o fi strigat, că nu vede nimic, cine însă s-a aplecat deasupra lui și l-a îmbrățișat pe întuneric, iar el i-a întins mâna și, deodată, ce lumină! Ce brad! Și nici nu e brad…(…), totul strălucește, totul sclipește și peste tot sunt păpuși, ba nu, sunt băieței și fetițe, dar atât de luminoși și toți se învârtesc în jurul lui, zboară, îl sărută, îl iau în brațe, îl duc cu ei și zboară …( ..), toți sunt acum aici și toți sunt ca niște îngeri, toți sunt la Hristos și El însuși e în mijlocul lor și le întinde mâna și-i binecuvântează”.

A doua zi, măturătorii au găsit trupul înghețat al copilului după lemne.

Povestioara lui Dostoievki se găsește în „Jurnalul unui scriitor”, publicat în 1876-1877. Și deși de  acele vremuri ne despart aproape un secol și jumătate, faptul că un copil moare înghețat pe stradă ți se pare că este o știre a zilei de ieri, petrecută aici, nicicum la Petersburg. Nimeni nu-l vede, nimeni nu se îngrijorează, iar atunci când  este vizibil, este alungat, acesta este Crăciunul de toate zilele! Dacă mila nu a existat un an întreg, cum avea ea sa apară de Crăciun?

Un Crăciun al Nașterii Mântuitorului și al Fecioarei Maria în care nu există grija față de aproapele nostru, în neglijarea totală a mamelor și a copiilor care mor prin  preajma noastră!  În asta stă semnificația povestioarei lui Dostoievski, a acestei rupturi între cuvânt și faptă, în care nu e vorba de bradul de Crăciun, ci de bradul lui Hristos, în jurul căruia se adună toți copiii morți prin absența milei.

xxx

Ultima speranță, mila lui Dumnezeu: „Cum îi… cum îi, cum îs… ca buretele, aşa… ştii, bugeag. Aşa-i bugeagu’. Şi el fiind rotund, gros, am dat frunzele şi omătu’ într-o parte şi m-am bagat acolo, şi am tras pe mine frunzele, aşa ia, şi zâc… stau acolo. Stau acolo… şi ei o fujit… şi ei o fujit, şi aud odată iar prrrîîî… mitralierele… pac-pac, grenadele trăsnind. Măi, i-o împuşcat, şi eu am ramas aici. M-a găsî şi pe mine. (?)

Şi… stau acolo… şi am stat aşa ca o oră jumate, două, şi văd că vin, cu tri câni, unu’ înainte, mare, şi tri ofiţeri după câne, doisprăzăce erau de tăţi… ruşi. Cel mare mergea înainte, grupa aceea, unu după altul, şi doi câni în urmă. Şi, când mărg pe urmă pe unde o mărs aceia, şi trec, că io m-am retras, aşa, ca vreo douăzeci de metri sub buturuga aceia, şi m-am ascuns. Trec pe lângă mine. Cânele care adulmeca, o dat Dumnezău  n-o găsât urma mea, s-o dus până unde ne-o împuşcat întâi, şi s-o întors înapoi, trec tri câni şi doisprăzăci ruşi pe lângă mine, şi dă Dumnezău şi nu mă găsăsc.

Şi stau acolo, stau iară tri zâle şi tri nopţi. Stau acolo. Zâc, amu frontiera [neinteligibil] stau aici să să liniştească şi poate mai târziu, dacă a ajuta Dumnezău, oi trece…(..)

Da… şi di frică şi di frig, nu mai sâmţèm nimic. Numa’ gândeam la mâncare. Am observat că pe cealaltă coastă era cărare unde mergea regulat patrula. La ora zece să suiè-n sus, la munte, la patru după-masă să cobora jos şi o vedeam regulat cum circula. Şi io m-am informat aşé ia… ş-am văzut cum… şi al treilea zî, măi, văd acum cum s-o liniştit.

Mă ieu şi mă rădic în picioare, şi mă ieu şi mă pui pe genunchi, că ieu eram pocăit… Că-s pocăit de mic, îs pocăit din ’21, când mama… noi eram copii, ne învăţa mama despre Dumnezău, că mama era pocăită. Şi io atuncia m-am pus în genunchi şi-am prins a plânge. [îl îneacă plânsul] Nu pot să uit momentul acela. Şi-am zâs: „Doamne, Dumnezăule, io n-am hartă, n-am busolă, n-am granadă… Doamne, da’ io te am pe tine, Doamne! Scapă-mi viaţa, să trec în Romania!.

Am plâns că să topea omătu’. [continuă să plângă]. Aşa am plâns şi m-am rugat… şi… m-am rădicat în picioare şi am zâs: „Doamne, ai milă de mine!” Şi m-am uitat înspre soare, că înspre soare era Romania. Că io nu ştièm…  numa’ ştièm că înspre amiazi îi Romania. Şi mă duc prin padure, şi mă duc… şi trec pe unde ne-o împuşcat… acolo, am trecut şi am gasit aşa… era o… linii… pe unde se făcea…  între [neinteligibil]  parchet  era un drum. Şi io pe drumul cela… şi la deal… şi la deal… şi mă duc, şi mă duc şi mă duc… tot înspre soare, aşa, înspre Romania… şi-ajung, amu… văd… da’ era o padure deasă şi brad mare. Ajung într-o marjină de pădure. Măi, acolo îi aşa… un deluţ…  în  pripă când ajung sus, acolo, urme de caruţă, de cai, umblet… Zâc, măi, aici îi altă lume. Până acolo nu era smintită o frunză. Acolo îmbla lume…

Mă duc io aşa, mai în pădure… că acolo nu prea era… era cam tăietă pădurea. Mă bag aşé… am văzut o groapă şi nişte  tufaş, aşa, şi m-am ascuns în tufaşii ceia, în groapa aceia, să văd cine trece, cine umblă pe aici. Şi stau şi stau şi stau… şi numa ce aud: Pfî, pfî, pfî. Când mă uit, să urmăresc, vine un câne maaare… şi la deluţu’ cela o scos doi ruşi aşè ia. [neinteligibil] Şi îi văd. Şi cânele amu vinè, numa’ să puie gura pe mine. Şi eu când am văzut, numa’ m-am gândit la Dumnezău. Şi dinaintea mé, ruşii strâgă cânile înapoi, rusăşte… şi să-ntoarce… că cânele ţânè botu-n jos, pe urmă. El nu s-o uitat la mine, că dacă să uita, mă vidé. S-o luat şi s-o ‘ntors cânele la dânşii şi  s-o dus în vale, încolo… Ei o înjurat… [Cuvinte ruseşti, neinteligibil] i-am auzât pe ruşi. Înjurătură. M-o ‘njurat. Adică „Românu’… O trecut la români!”.

Şi stau acolo, nu mişc, să nu să audă un zgomot, ceva, stau până să duc divale. Am socotit eu că s-o dus, şi m-am rădicat încetu’ cu încetu’, şi aşa, să nu calc pe crăci, să s-audă, şi  tot urc la deal, prin pădurea aceia tăiétă… videam amu că acolo îmblă oameni… şi-am ieşit în marginea padurii… când am ieşit în marginea padurii, amu tot pi deal. Era o vale, pe urmă alt vârv de deal, să vede observatoru’ unde stau grănicerii, pe observatoru cela, sus. Da’ eu… amu era după-masă, soarele dogorea, era cald, şi-am început a  slăbi.

Şi m-am coborât în vale acolo, aceia de la pichet, de sus, fluieră, şi o pus arma… să mă sui sus, la dânşii. Io mă ducèm zece paşi, douăzăci, şi mă puneam jos. Zâc, amu ori m-a omorî, ori mi-a da să mânânc, c-am fost slăbit cu tătu’. Şi ei când o văzut… c-o luat doi,  numai văd că vin. Io stam jos… o vinit la mine, da’ omu de foame nu vede, să ştiţi. Ei, amu s-o apropièt de mine, da’ io nu-i cunoştèm că-s români. Când o fost aşa… ca la cinci paşi, i-am vazut că-s români şi io am început a plânje. Îmi era frică. Zic ori îs ruşi, ori îs români… şi-mi era frică. Când am vazut că-s români am prins a plânje. Şi ei… cum stam io jos, o zâs: „Moşule, da’ di ce plânji?” Zâc: „Plâng, că văd că am ajuns în Romania.” (fragment din interviul luat lui George Crăsnean, 84 de ani, în data de 30 decembrie 2003, la domiciliul său din Rădăuţi, județul Suceava)

xxx

Homo sacer și o lume  fără milă: Pe urmele lui Foucault Agamben reia problema relațiilor

dintre tehnicile politice și tehnologiile sinelui, ajungând la concluzia că „se poate chiar spune că producerea unui corp biopolitic este actul original al puterii suverane” și că ,,aşezând viaţa biologică în centrul calculelor sale, statul modern nu face, astfel, decât să repună în lumină legătura secretă care uneşte puterea cu viaţa nudă…” 

Viața nudă are, în politică ,, acest singular privilegiu de a fi acel ceva a cărui excludere întemeiază cetatea oamenilor” Pe scurt, „ cuplul categorial fundamental al politicii occidentale nu este acela de prieten-duşman, ci viaţa nudă-existenţă politică, zôê-bios, excludere-includere”, unde „zôê, care exprima simplul fapt de a trăi, comun tuturor fiinţelor vii ( animale, oameni, zei) şi bios, care indica forma sau maniera de a trăi proprie unui individ sau unui grup” .

„ Invierea” este ultima scriere a lui Tolstoi, considerată de el roman-testament. Ea poate fi citită ca istorie a unei pocăințe,  a modului în care un bărbat încearcă să-și răscumpere vinovăția pentru răul făcut unei femei ajunsă astfel să fie condamnată, să trăiască în închisoare și apoi deportată.   „Învierea” este și o descriere a iluminării personajului masculin care descoperă că ordinea socială a societății rusești rezidă pe fenomenul de ,normalizare”, prin împărțirea oamenilor în  „normali” și cei considerați „anormali”, între „buni” și „răi”.

În „Învierea” găsești acea idee de care face vorbire Agamben, cea de homo sacer și care explică  de ce politica și mila aparțin la două lumi nu doar diferite, ci opuse, care  deci se exclud și că, de fapt, asistăm la o politizare fără precedent a vieții care ajunge să modeleze spiritul omului. 

Tolstoi a murit în 1910. Nu a apucat să trăiască și să vadă  două războaie mondiale, două sisteme totalitare și o criză mondială.

Ar fi fost oare surprins de lipsa de milă ajunsă drept principiu fundamental de guvernare și de conduită în viața cotidiană – confirmare a ideii lui Foucault că în modernitate propria noastră identitate este fasonată de o tehnologie politică -,  el care a afirmă în „Învierea”: 

„Dacă se poate considera că există ceva mai important decât simțământul de iubire față de oameni, fie și numai pentru un ceas și într-o situație excepțională, atunci nu există crimă care să nu poată fi săvârșită asupra oamenilor fără a te socoti vinovat” ?