Romania Sociala logo
Menu

România deleuziană. Fragmentul XXXVI despre milă (II)

autor:   10 January 2020   

Stefan Ungurean

Motto „ Milă voiesc iar nu jertfă” ( Matei, 9/13)

Mila față în față cu Legea: Să ne ducem la textul evanghelic pentru a înțelege problema în cauză. „Şi au adus la El fariseii şi cărturarii pe o femeie, prinsă în adulter şi, aşezând-o în mijloc, Au zis Lui: Învăţătorule, această femeie a fost prinsă asupra faptului de adulter; Iar Moise ne-a poruncit în Lege ca pe unele ca acestea să le ucidem cu pietre. Dar Tu ce zici? Şi aceasta ziceau, ispitindu-L, ca să aibă de ce să-L învinuiască. Iar Iisus, plecându-Se în jos, scria cu degetul pe pământ. Şi stăruind să-L întrebe, El S-a ridicat şi le-a zis: Cel fără de păcat dintre voi să arunce cel dintâi piatra asupra ei. Iarăşi plecându-Se, scria pe pământ. Iar ei auzind aceasta şi mustraţi fiind de cuget, ieşeau unul câte unul, începând de la cei mai bătrâni şi până la cel din urmă, şi a rămas Iisus singur şi femeia, stând în mijloc. (Ioan 8, 3-9).

,,Christ and the Woman Taken in Adultery” (Gabriël Metsu, 1653), Louvre Museum,

Ar fi câteva lucruri ce merită atenție aici. 

Primul  este cel al  capcanei care I s-a întins Mântuitorului de către farisei și cărturari. Atât în Levitic (,, De se va desfrâna cineva cu femeia aproapelui său să se omoare desfrânatul și desfrânata”), cât și în Deuteronom ( ,, De se va găsi cineva dormind cu femeie măritată, pe amândoi să-i dați morții”) soluția este moartea. Faptele sunt clare, nu pot fi interpretate, acum și aici nu  este posibilă simularea. Va respecta Mântuitorul Legea lui Moise? Dacă nu o va respecta, înseamnă că este un eretic. Dacă o va respecta, atunci își va nega ceea ce propovăduiește, anume că Dragostea este mai importantă decât respectarea Legii! Suntem în ceea ce azi am numi joc de sumă nulă.

Al doilea lucru ce trebuie menționat este legat de chestiunea adulterului. Citesc în Françoise Dolto: ,,Când dorința se ivește și ne copleșește cu totul, ne simțim într-un fel „obligați”, în afară de cazul în care ne lepădăm de forțele vii împletite în această dorință, în afară de cazul în care ne lepădăm de noi înșine. Iată-ne obligați, constrânși, înrobiți. Cel care, în numele legii, își revendică drepturile de proprietar nu trezește atunci decât indiferență și lehamite. Dacă este vorba de un soț, îmbrățișările sale nu par oare o povară, un efort epuizant? Aceste îmbrățișări nu sunt dătătoare de plăcere, ci dau femeii impresia că se prostituează cu soțul legitim. Da, adulterul pune probleme (…)

Această femeie a găsit plăcerea în dragostea adulteră, dar se poate, de asemenea, să fi căzut în capcana unei nevoi sexuale, iar dorința să-i fie în altă parte. Nu știu. Poate că s-a dus cu un bărbat, pur și simplu pentru că în căminul ei nu avea nici un strop de tandrețe, iar bărbatul cu care stătea, pentru a căpăta puțină afecțiune, nu căuta decât să profite de trupul ei.

Privit din afară, ce știm noi despre adulter? Ce știm despre întâlnirea dintre două ființe, într-o cameră închisă? ”. Se întreabă psihanalista: „Oare dragoste nu înseamnă să-i îngădui celuilalt să-și trăiască dorința?”.

În textul evanghelic nu apare nici un semn că Mântuitorul ar îngădui adulterul. „ Du-te și să nu mai păcătuiești” îi spune în final femeii. În termenii unui discurs weberian, al raționalității substanțiale,  Mântuitorul nu justifică comportamentul adulterin al femeii.  Ceea ce se pune în discuție este chestiunea valorilor care întemeiază raționalitatea instrumentală, în sfera căreia intră sancționarea femeii în cauză. 

Și cu asta ne aplecăm asupra modului în care Mântuitorul se raportează la problemă. Françoise Dolto comentează astfel momentul:  „Tăcerea Lui, scrisul pe nisip, poziția trupului aplecat, care nu sfidează pe nimeni, mă fac să cred că era întors spre Sine. Poate caută adevărul acestei situații, al osândei rostite împotriva femeii. Poate întors în Sine Își amintește tatonările Sale ca om, contradicțiile Sale. Și de abia atunci poate vorbi. Într-adevăr, nu-l poți analiza pe celălalt dacă nu te analizezi pe tine însuți. Celălalt nu se poate aprofunda decât dacă noi intrăm înlăuntrul nostru. Asta le spune Iisus fariseilor: „Cel fără de păcat dintre voi să arunce cel dintâi piatra asupra ei”. Apoi Se scufundă din nou în tăcere”.

Astfel  Mântuitorul îi obligă pe farisei și cărturari, la „subiectivare”, tocmai  pentru că el însuși o face. În esență Mântuitorul „speculează” ceea ce, la acea vremea, apărea drept conflict între principii, între nevoia de respectare a Legii, care solicită un directorat de conștiință, pe de o parte și acceptarea ideii că omul este păcătos și că trebuie să fie conștient de acest lucru, care presupune un examen de conștiință, pe de altă parte,  între atenția acordată celuilalt și autoanaliză. Acest lucru nu s-ar putea realiza în afara unei translații, și ne folosim aici de două concepte sociologice, dinspre supunere obținută prin coerciția Legii înspre conformismul, ca asumare voluntară,  pe care-o impune norma. Prin acceptarea sau neacceptarea normei nu facem altceva decât să scoatem la lumină lumea noastră interioară. La acest lucru fariseii și cărturarii nu s-au gândit, anume că    „subiectivarea” obligă la un examen de conștiință, al propriilor lor moduri de raportare la chestiunea sexualității.

Spune Dolto: „ Doar dacă îmi pun întrebări despre mine însumi îi îngădui celuilalt să parcurgă același drum”. Este posibil să fii considerat cărturar în afara unui proces de subiectivare? Faptul că doar femeia a fost adusă în fața Mântuitorului spre sancționare și nu și bărbatul desfrânat, cum prevede Legea, arată substratul sexual al cazului. Putea Iisus ridica problema examenului de conștiință al acuzatorilor în afara acestui substrat?

Problema iertării iese din discuție. Nu se poate trece cu vederea un adulter dovedit, căci s-ar încălca Legea. Iar Legea este nemiloasă, iar fariseii și cărturarii sunt apărătorii Legii. Dacă s-ar arăta milă, s-ar slăbi forța Legii, or tocmai fariseii și cărturarii au obligația de a o păzi și întări. În viclenia lor, fariseii și cărturarii aduc în discuție o problemă teologică gravă: viața se poate lua în numele justiției?

Ar trebui ca ei să accepte că există ceva mai mai important decât Legea și acela este duhul, care duh presupune conștiință. Adică tocmai ceea ce susține Mântuitorul. Nu întâmplător vom asista în continuare la „dispute” ale Mântuitorului cu fariseii și cărturarii, pe același subiect, unii poate fiind aceiași cu cei implicați în acest caz. 

Și apoi să ne plasăm în situație: avem de-a face cu o mulțime înfierbântată, violentă. Cu alte cuvinte, aici nu este loc pentru o dezbatere, argumentare, dialog  rațional. Te întrebi: oare ce i-a determinat pe cărturari și farisei să abandoneze ce și-au propus?

Răspunsul stă într-o afirmație din Vechiul Testament pe care apostolul Pavel o preia în „Epistola către Romani” ( 3/10), anume că „ după cum este scris:„ nu este niciun om neprihănit, niciunul măcar”. Apostolul Pavel face trimitere la Vechiul Testament. Există aici  referiri clare cu privire la acest aspect,  (Regi I, 8/46, Pilde 20/9 Ecleziast 7/20).Vom cita doar una, care apare în Paralipomena (Cronici) II, 6/36, momentul jurământului lui  Solomon la înălțarea Templului:  „Când vor păcătui ei înaintea Ta – căci nu este om care să nu păcătuiască – şi Tu Te vei supăra pe ei şi-i vei da duşmanilor lor”. Prin urmare, Mântuitorul le reamintește pârâșilor  o „axiomă” a gândirii iudaice, și tocmai acest lucru declanșează plecarea lor, căci nimeni nu este fără de păcat încât să arunce primul  piatra. Și astfel Iisus îi obligă pe farisei și cărturari să părăsească „jocul”.

Urmând spiritul Mântuitorului un filosof precum Kierkegaard duce lucrurile mai departe: „Oricât de multe și justificate ar fi mustrările de infidelitate, nestatornicie, inconstanță pe care un om le adresează altuia, să se păzească totuși de a explica prin ele propria sa nestatornicie, pentru că astfel se autodenunță ca avându-și legea existenței proprii în afara sa; or, ce altceva e nestatornicia? Dacă e adevărat că timpul schimbă tot – ce e schimbător, la fel de adevărat e că el revelează și ce nu s-a schimbat (…).La fel cum durerea, suferința și primejdia de moarte nu sunt întotdeauna acolo unde e strigătul, nici credința față de sine nu e întotdeauna acolo unde se aud învinuiri în gura mare la adresa altuia. ”. 

Cu alte cuvinte, autoreflecția la care ne invită Mântuitorul ține de afirmarea principiului autonomiei persoanei, fundamental în cadrul ideii creștine. Acest lucru nu ar fi posibil fără o schimbare prealabilă,  deplasarea dinspre Lege spre normă , adic dinspre  comunitate spre individ, spre autonomia și libertatea persoanei.

Cazul femeii adultere reprezintă o problemă de viață și moarte.  Putem să tratăm acest lucru doar ca un exercițiu de oratorie, adică  în afara unui angajament profund al ființei noastre? Nu ar trebui ca în cazuri limită, ca cel de față,  cuvintele să aibă valoare de adevăr în legătură cu ființa noastră?

 O întrebare: ce urmează să se întâmple cu femeia noastră cea care a dat cu ochii de moarte nu din întâmplare, ci prin stil de viață? Învață ea ceva, mai bine zis, dacă nici din această întâmplare un om nu poate învăța cum trebuie trăită viața  și nu se obligă la o schimbare, la o întoarcere, atunci când? 

xxx

Mila, inamic al statului? Gordon Allport este considerat unul din fondatorii psihologiei personalității, distingându-se de școlile de gândire ale timpului ( anii 30-40 ai secolului trectut), e vorba de psihanaliză și de behaviorism. Pentru Allport  adaptarea socială a persoanei mature  ,,este marcată de două tipuri diferite de căldură. Pe de o parte, în virtutea extensiunii eului, o asemenea persoană e capabilă de o mare intimitate în capacitatea sa de a iubi –fie că atașamentul său este pentru viața de familie sau pentru o prietenie profundă. Pe de altă parte, ea evită o implicare fără rost, nepoftită și posesivă cu oamenii ( chiar cu familia sa). Posedă o anumită detașare care o face să respecte și să înțeleagă condiția umană a tuturor oamenilor. Acest tip de căldură poate fi numit compasiune.

Atât intimitatea, cât și compasiunea reclamă ca cineva să nu fie o povară sau  o nenorocire pentru alții și nici să le stânjenească libertatea în găsirea propriei lor identități. Nemulțumirea și critica continuă, gelozia și sarcasmul sunt toxice în relațiile sociale. O femeie cu o maturitate marcantă a fost întrebată care considera că este cea mai importantă regulă a vieții. Ea a răspuns: „Să nu otrăvești aerul pe care alți oameni trebuie să-l respire”.

Acest respect pentru persoană ca persoană este dobândit printr-o extensiune imaginativă a experiențelor mai dure cu viața proprie. Ajungem să știm că toți muritorii sunt în aceeași situație umană: ei nu au cerut să vină pe lume, sunt împovărați cu un imbold de a supraviețui și sunt înghiontiți de impulsuri și pasiuni; întâlnesc eșecul, suferă, dar o duc cumva la capăt. Nimeni nu cunoaște sigur sensul vieții; fiecare îmbătrânește pe măsură ce navighează spre o destinație necunoscută. Toți sunt încolțiți între două abisuri de uitare. Nu e de mirare că poetul strigă: „Preaslăviți pe Domnul pentru fiecare picătură de milă omenească”.

Există un puternic filon umanist în textul psihologului Gordon Allport. Numai că el este prea general pentru a explica anumite situații. ,,De ce sărim de pe scaun și scriem cecuri ca să ajutăm pe cineva, dar adesea nu simțim impulsul nestăvilit de a reacționa în fața altor tragedii, care de fapt sunt mult mai atroce și implică mult mai mulți oameni?” se întreabă un alt psiholog, contemporan cu noi, Daniel Ariely. Și cel în cauză compară modul în care o țară întreagă a urmărit încercarea de a o salva pe Jessica McClure, fetița care a căzut într-un puț și indiferența față de ,,genocidul din 1994 din Rwanda, în care 800000 de oameni –inclusiv mulți copii mici – au fost uciși cu brutalitate într-o sută de zile”.

Există o apatie generală a oamenilor față de marile tragedii, constată Ariely. Explicația? „ Lipsa informației în privința evenimentului în desfășurare, rasismul și faptul că suferințele cuiva de la celălalt capăt al lumii nu se înregistrează cu atâta promptitudine ca acelea ale vecinilor noștri, de pildă” .

La aceste cauze se mai adaugă câteva. În primul rând este vorba de indiferența la suferința grupurilor. Atunci când e vorba de o victimă, o putem personaliza, ceea ce nu este cazul în situația în care vorbim de o mulțime. Când victima este o persoană din apropierea noastră, există întrunite condițiile unei relații, suntem empatici și nu manifestăm interes față de persoane cu care nu avem relație. Ar interveni apoi, susține Ariely, efectul „picăturii în ocean”: „în fața acestor necesități uriașe  și dat fiindcă nu putem rezolva personal decât o mică parte, putem fi tentați să nu mai reacționăm în nici un fel din punct de vedere emoțional și să spunem „La ce bun?””.

Ariely duce lucrurile mai departe și în acest sens îl citează pe un celebru medic, Albert-Szent-Györgi: ,, Sunt adânc mișcat dacă văd un om suferind și mi-aș risca viața pentru el. Apoi discut cu detașare despre posibilitatea raderii de pe fața pământului a marilor noastre orașe – o sută de milioane de morți. Nu sunt în stare să înmulțesc suferința unui om cu o sută de milioane” susține Albert-Szent-Györgi.

Concluzia, în cuvintele lui Ariely,  sună astfel: „S-a dovedit că e foarte greu pentru participanți să se gândească la calcule, informații statistice și cifre, și în același timp să încerce emoții”. Nu afirmă Steinhardt despre contabilitate că este „treaba demonului”?

Recunoscând modul în care acționăm Ariely propune două soluții. Una vizează contracararea efectului „picăturii în ocean” prin credința că gestul nostru de ajutorare ar putea salva cinci persoane: „ În loc să vă gândiți la problema sărăciei în masă, gândiți-vă, de exemplu, la aprovizionarea cu alimente a cinci oameni”. Cealaltă soluție ține de sfera politicilor ce ar trebui orientate în direcția prevenirii situațiilor generatoare de drame umane, copiind experiența medicinei preventive. Acolo unde nu există milă, e nevoie de politici sociale. Problema este dacă nu cumva politicile sociale ajung să înlocuiască mila!

Spune Habermas: „Societățile contemporane complexe sunt întrucâtva indirect legate prin trei mecanisme sau tipuri de medium.,,Banul”, ca medium, se instituționalizează, ca să spunem așa, în termenii economiei de piață; ,,puterea”, ca medium, se instituționalizează în organizații, iar ,,solidaritatea” este generată în termeni de norme, valori și de comunicare”.

Primele două aparțin „lumii sistemului”, cea de-a treia „lumii vieții”. Translatând  mila în sfera „lumii sistemului” slăbim solidaritatea socială, unde ea ar trebui să viețuiască. Pericolul constă în aceea că mila are  șanse să devină componentă a mecanismelor de normalizare pe care o guvernare le instituie în societate, cu alte cuvinte, guvernarea apare drept instanța care definește cine are dreptul să beneficieze de compasiune și cine nu. Din valoare ce aparține  universalului ea se transformă într-un particular, din scop devine instrument și intrând în sfera politicului ea este tratată în termenii generali ai politicului, adică prieten-dușman. În această perspectivă nu întâmplător răsar dintr-o dată aprecieri potrivit cărora cei care solicită ajutoare de boală sau sociale amenință finanțele publice și, prin asta, statul. Mila inamic al statului? Suntem oare departe de modul în care nazismul justifica uciderea persoanelor cu dizabilități, anume că ea ar produce economii, iar banii ar putea fi folosiți eficienți pentru cei dotați?

xxx

Mila, salvatoarea.. Cazul s-a petrecut în 1941, într-o localitate aflată sub control sovietic, în ceea ce numim azi Bucovina de Nord. Războiul implică statele. Oamenii au propriile lor moduri de raportare la el. „Şi în sfârşit, la un moment dat, l-a chemat pe tata… era un om deschis. „Şi atunci noi ne retragem!”. Un lucru… au venit… că pe ăsta îl scăpam. Au venit în noaptea aceea de 11 spre 12 iunie, când au fost deportaţi mulţi, mulţi. Şi de la noi din sat au fost deportaţi atuncia aproape vreo 300 de suflete şi din Tereblecea, tata a scăpat şi nu ştia de ce. Şi îl cheamă rusul ăla după aceea, şi-i spune: „Noi ne retragem! Tu trimite o căruţă să ieie armament din pădure, dar să nu trimiţi băiatul cu căruţa…”  pe mine, adică. „ Dacă se duce, înapoi nu-l mai vezi! Găseşti tu pe cineva să-l trimiţi acolo!”. Şi în sfârşit, tata a vorbit cu un cetăţean. Şi totuşi, dacă va merge şi cine va merge, când va ajunge la marginea satului, urcă drumul înspre Cernăuţi, încolo, înspre Tărăşeni, să pună hăţurile pe leucă şi să le spună că merge pentru necesităţi. Caii vor merge în coloană. Să lase caii.” Şi tata chiar aşa a făcut. (..).

Acuma, să vedeţi. Şi tata spune, dar el spune: „Noi ne retragem. Dar tu, să nu mai rămâi a doua oară aici! Războiu-i război, nu se ştie cine va învinge. Dar tu, dacă noi venim înapoi, să ştii că nu mai trăieşti! Să-ţi spun ce te-a salvat pe tine de la seara de 11 iunie!”.  Din timpul primului război mondial rămăseseră în sat doi ruşi care s-au căsătorit cu nişte fete de acolo, care erau ţărănci sărace. Comuna mea, spre deosebire de Tereblecea, era formată din români. Erau câţiva… trei familii de evrei şi vreo patru  sau cinci familii de  ucraineni, care erau din satele vecine veniţi acolo, restul erau numai români. Şi în sfârşit, prin ’30, a fost o secetă la noi. Unul din ruşii ăştia avea o casă de copii. Nu s-a făcut nimic. Şi tata, ce i-a venit lui atuncia în cap? Dar asta l-a salvat mai târziu. L-a întâlnit pe acesta, noi îi spuneam rusului Marcu. Rusu’lui Marcu a rămas pentru noi. I-a spus, zice: „Măi, tu ai cu ce scoate copiii din iarnă?”. Şi acela zice; „Nu!”. „Să vii la mine, să-ţi dau!” Şi i-a dat tata câţiva saci cu grâu şi câţiva saci cu porumb. Acela a întrebat ce să lucreze? „Vezi-ţi de treabă, scoate-ţi copiii din iarnă!”. Ei, când s-au făcut listele, ăsta era primar, tata a fost pus pe liste şi ăsta s-a ridicat în şedinţa lor, cum erau, şi a spus: „Nu trebuie să faceţi lucrul ăsta, iată ce a făcut omul acesta pentru mine”. (fragment din interviul luat lui Vasile PIȚUL, 81 de ani,  în data de 16.04. 2004, la domiciliul său dinRădăuţi, județul Suceava).

xxx

Invidia, cea care omoară mila: A auzit cineva de Nicoleta Iftode? Nicoleta Iftode a fost sunată într-o zi de o prietenă care i-a spus că s-a dus la o familie de oameni sărmani din comuna Scoarța cu niște ajutoare și negăsindu-i acasă a lăsat respectivele ajutoare la alți necăjiți. Mărturisește Nicoleta Ifotde: „Mi-a spus că trebuie să mergem şi noi, pentru că sunt nişte oameni deosebiţi. Aşa am ajuns acolo. Ne-a impresionat foarte tare optimismul celor din familie şi curăţenia, deşi trăiau în condiţii precare cu pământ pe jos, fără energie electrică” și că „prin tavan se vedea cerul”.

Căsuţa în care locuia soţii Moraru, împreună cu cei doi copii, așa se numește familia în cauză,   era împărţită în două camere şi un mic hol în care era improvizată o bucătărie, în care se afla un aragaz la care funcţiona doar un singur „ochi“. Cei patru membri ai familiei locuiau într-o singură încăpere, de trei pe doi metri, pentru că în cealaltă nu se putea sta, deoarece nu avea tavan, acoperişul era degradat şi prin acesta se vedea cerul. Era folosită mai mult ca spaţiu de depozitare. Camera în care toată familia trăia nu era nici măcar tencuiată. Soţii Moraru au doi copii: un băieţel care a împlinit 12 ani chiar când au început lucrările de renovare a locuinţei şi o fetiţă care a aniversat şase ani chiar când s-a mutat noua locuinţă. Cei doi soţi nu au un loc de muncă, iar veniturile obţinute sunt ocazionale.

Nicoleta Iftode și-a propus să ajute familia Moraru și a apelat la prieteni. Au fost implicați în total patruzeci și șapte de voluntari și un donator. „La început, am avut în plan să reparăm acoperişul prin care ploua. Apoi, am decis că trebuie înlocuit, după care am luat decizia că trebuie să punem şi o instalaţie electrică, deoarece casa nu era racordată la electricitate şi încet-încet am reuşit să refacem toată casa“, a mărturisit Nicoleta Iftode. Lucrările s-au desfăşurat pe parcursul unei luni.

Au început în luna august şi s-au încheiat, în cea mai mare parte, la sfârşitul lunii septembrie. „Casa nu a avut niciun fel de structură de rezistenţă. Am întărit temelia, s-a turnat o centură şi o placă. La lucrările mai dificile am apelat la persoane calificate. Am fost ajutaţi de către oameni de bine care ne-au ajutat”, a relatat Nicoleta Iftode. Cătălin Munteanu este angajat ca gestionar şi a participat la lucrările de construcţie: „Nu poţi să rămâi indiferent la situaţii de acest fel. Noi am reuşit să-i găsim pe acei puţini oameni care au dorit să se implice. Eu mi-am luat şi concediu câteva zile. Am făcut orice fel de muncă a fost nevoie, de la măturat prin casă şi până la a pune ţigla pe casă”.

Sătenii s-au revoltat, unii i-au înjurat pe voluntari, alții s-au plâns că betoniera face zgomot și le fug caprele prin curte, că le sunt speriate oile și nu mai au liniște. Primarul recunoaște că a primit mai multe plângeri: „ Oamenii nu au înţeles situaţia. Credeau că primăria le-a dat bani sau a achiziţionat materiale, pentru familia respectivă. Le-am explicat că s-au implicat mai mulţi voluntari în această acţiune umanitară”, recunoscând că „oamenilor le era ciudă pentru că (cei din familia Moraru n.n.)  au fost ajutați”.

Familia a dormit într-un cort. Copiii şi părinţii lor au dormit într-un cort lângă casă, în timpul desfăşurării lucrărilor. „Cosmina, fetiţa, a venit la noi şi ne-a întrebat cu lacrimi în ochi de ce îi dărâmăm casa. A fost foarte greu să-i explicăm. Toată familia şi-a amenajat un fel de cort lângă casă în care au dormit”, a precizat Nicoleta Iftode.

Este evident că vorbim de o lume a sărăciei, în care se pune problema supraviețuirii. Nu poți să nu constați lipsa milei, lipsă care se asociază cu un principiu al îndreptățirii, de unde, pesemne și întrebarea: „ De ce ar merita această familie mai mult decât noi să primească ajutor? ”.

Întrebare: în ce paradigmă citim faptele?  Dacă le citim marxist înseamnă că reprezentările sociale ale oamenilor au la baza justificări și logici de ordin economic, iar dacă le citim weberian, atunci considerăm că în dincolo de aceste reprezentări stă o concepție religioasă.

În perspectivă marxistă vom spune că mila nu poate viețui acolo unde oamenii, simțindu-se profund nedreptățiți, doresc să li se acorde beneficii.Nedreptatea le apare  ca derivând din negarea fie a unui principiu al egalității,  fie al unui principiu al echității, totul intrând în logica imanentului. Altfel spus, într-o cultură a imanenței, oricând frustrarea, indiferent din ce rațiune apare, are șanse să scoată din joc „mila”, iar faptele care s-au petrecut la Scoarța să se repete în orice moment, în orice loc.

Din perspectivă weberiană vom spune că acolo unde ideea transcendenței este dominantă oamenii înțeleg nevoia de milă și o practică în spiritulul în care o cerere Hristos, în interpretarea lui Steinhardt, adică a imposibilului: „ Să dăm ce nu avem”. Adică să desfidem precarul!

Prin urmare, în comuna Scoarța voluntarii au fost primiți cu ostilitate pentru că acolo ideea milei nu există, pentru că discursul creștin al ajutorării celui de lângă tine, chiar dacă tu însuți ai nevoie de ajutor, nu a pătruns în mentalul colectiv. Este foarte posibil ca  oamenii din Scoarța să nu aibă milă unii față de alții. Or, în asemenea situații, violul, cruzimea se pot desfășura fără opreliști, pentru că nimeni și nimic nu li se vor opune, toți considerându-se de la bun început victime ale unui terorist   atotputernic care este viața. Altfel spus, într-o cultură de acest tip nu este loc pentru milă.

Ce se înțelege în acel spațiu ( care după cum observăm nu este singular) prin „ a fi creștin” ? Poate că sociologia românească ce se ocupă de fenomenul religios a dat răspunsurile la această întrebare și ar fi  doar o problemă de timp și informare în a le cunoaște. 

Toată această realitate nu ar fi ieșit la iveală și nu ne-ar fi pus întrebări dacă Nicoleta Iftode și prietenii ei nu ar fi dat dovadă de milă, sacrificând din bunăstarea lor, din timpul și energia lor, făcând „un bine” unor necunoscuți, celor din familia Moraru. Am o nedumerire: de unde au știut cei patruzeci și șapte de voluntari și acel donator ca viața înseamnă o poveste pe care nu doar că o spui, ci că  încerci să o și trăiești? Cine i-a învățat că marile povești sunt acelea în care visul celuilalt devine realitate? Cum arată părinții și bunicii acestor oameni?

xxx

Mila și dreptatea: Citesc în presă despre pedeapsa de patru ani cu executare primită de o femeie de 72 de ani din Focșani pentru o trafic de influență constând dintr-o găină și o mie de lei.  „Bătrâna se plimbă prin tribunale de 17 ani şi doar hepatita și cancerul au i-au înduplecat pe procurori să amâne executarea pedepsei”. Femeia a fost, în cele din urmă, grațiată de președintele țării.

Sărim peste comparația pe care o face ziaristul cu inculpații dosarului Microsoft, în care cea mai „grea” pedeapsă este de trei ani. Să ne întrebăm doar cum este posibil să condamni la patru ani o femeie în vârstă, bolnavă de hepatită și de cancer, să pui în mișcare un aparat, procurori, grefieri, judecători, arhivari, și timp de 17 ani să irosești resurse semnificative, pentru un fapt, la urma urmei, minor. A făcut cineva analiza costurilor financiare implicate în acest caz, a timpului  pierdut inutil? Nimeni! Poate funcționa o mașină dacă ea consumă mai mult decât produce? Oare câte cazuri similare or fi la nivel national?

Dar mai este un aspect, cel uman și care ar trebui să fie luat în seama în formarea specialiștilor în domeniu. Chestiunea ține de relația dintre drept(ate) și milă. Să apelăm la o piesă a lui Shakespeare, scrisă în 1596, pentru a înțelege în ce constă această relație. 

Porția, în rolul unui specialist  în drept, „tânăr doctor din Roma”, trimis la Veneția pentru a expertiza disputa juridică dintre Antonio și Shylock declară:

Virtutea milei n-o ai cu de-a-sila:

Ea cade pe pământ din cer, ca ploaia

Cea lină, și îl binecuvântează

Pe cel ce dă, ca și pe cel ce ia.

Supremă-ntre puternici, unui rege

Decât coroana-i șade mult mai bine:

Regescul sceptru-i simbolul puterii

Vremelnice, al maiestății grave,

Temei al spaimei ce-o inspiră regii;

Dar mai presus de-a sceptrului putere

Stă mila: tronul ei se află chiar

În inima regilor, -e-un dar

Dumnezeiesc; puterea pământească

Se-aseamnă cu-a Domnului, doar când

Dreptatea e de milă îndulcită.

Evreule, de-aceea, chiar vorbind

În numele dreptății, te gândește

Că nimeni nu se mântuie prin ea,

Toți cerem îndurare, și-i o rugă

Ce cată să ne-nvețe-a fi miloși.”

( Shakespeare, „Neguțătorul din Veneția”)

Este adevărat că în piesa lui Shakespeare salvarea în situație nu vine din conștiința vinovăției celui care are dreptate, dar nu și milă, ci tot din logica juridicului. În cazul prezentat dacă mila ar fi fost prezentă în spiritul oamenilor legii, nu doar ca s-ar fi evitat cheltuieli fără folos și iresponsabile, ci ar fi fost scutită de umilințe și frici  o persoană bolnavă și în vârstă! Absența milei a produs costuri sociale și umane care nu pot fi recuperate. Acest caz ilustrează și o altă față a milei, aceea de a fi generatoare de „măsură”, a face ca lucrurile să se potrivească cumva, să nu se depășească anumite limite.

XXX

Violența resentimentului într-o lume fără milă. Spre sfârșitul secolului al XVIII-lea, epidemiile de ciumă revin, în Țările Române, cam la fiecare zece ani. Stăpânirea epidemiei  bolii  este îngreunată de absența zidurilor,  cele care ar fi permis restricționarea intrărilor și ieșirilor, așa cum se întâmplă în orașul transilvănean și în lumea occidentală. La aceasta ar trebui adăugat apoi slăbiciunea aparatului de stat care nu  este în stare, decât întru târziu să supravegheze activitatea cioclilor. Ca să nu mai spunem că speriați de epidemie deținătorii puterii dau bir cu fugiții. Dar mai există o diferență semnificativă.

Dacă în spațiul occidental, inclusiv în lumea de dincolo de Carpați acest control al epidemiei se realizează de către aparatul de guvernare care are drept țel  salvarea vieții, – „ în condiţiile ciumei, apare o tentativă de a maximaliza sănătatea, viaţa, longevitatea, forţa indivizilor. În fond, problema care se punea era să produci o populaţie sănătoasă” arată Foucault -,  dincoace de Carpați, de ciumă „se ocupă” cioclii, cei care scăpaseră cu viață dintr-o epidemie anterioară și despre care se credea că sunt imuni,  iar la prima vedere scopul activității lor  este îmbogățirea. De fapt, vorbim despre o redistribuție a bogăției. Iar ca mizele acestei redistribuiri  să fie mari, epidemia trebuie extinsă, nu restrânsă. „Când treceau pe lângă o casă bogată, nu lipseau de-a arunca zdrenţe rupte de la ciumaţi ca să răspândească contagiunea!”  arată Ion Ghica într-o scrisoare către Vasile Alecsandri. Adică lărgirea sferei morții.

Cinismul și abuzurile la care se dau cioclii nu pot fi înțelese dacă nu  luăm în seama modul de viață anterior evenimentului dus de marginalii societății, devreme ce, cum spune Ion Ghica „toţi beţivii, toţi destrămaţii atârnau un şervet roşu de gât, se urcau într-un car cu boi şi porneau pe hoţie din casă în casă, din curte în curte. Ei se introduceau ziua şi noaptea în locuinţele oamenilor şi puneau mâna pe ce găseau, luau bani, argintării, ceasornice, scule, şaluri ş.a., fără ca nimeni să îndrăznească a li se împotrivi. Fugea lumea de dânşii ca de moarte, căci ei luau pe bolnavi sau pe morţi în spinare, îi trânteau în car, claie peste grămadă, şi porneau cu carul plin spre Dudeşti sau spre Cioplea, unde erau ordiile ciumaţilor. Se încreţea carnea pe trup auzindu-se grozăviile şi cruzimile făcute de aceşti tâlhari bieţilor creştini căzuţi în ghearele lor”.

Fenomenul nu trebuie citit doar ca mecanism de redistribuție a bogăției, ci mai degrabă ca prilej pentru  ca resentimentele sociale să se descătușeze prin răzbunare.  Resentimentul, susține Max Scheler, stă pe „impulsul răzbunării, ura, răutatea, invidia, pizma, perfidia (…). Cel mai important punct de plecare în constituirea resentimentului este impulsul răzbunării”, care este „apanajul celor „slabi” într-o privință oarecare”.   

Răzbunarea reprezintă răspunsul la o profundă inegalitate socială și la un exces de putere.Îl citam pe Foucault: „În cadrul relaţiilor de putere ele ( rezistențele n.n.) constituie celălalt termen; cel ce le stă necontenit în faţă. Aceste rezistenţe sunt şi ele distribuite în chip neregulat: punctele, nodurile, focarele de rezistenţă sunt răspândite mai mult sau mai puţin dens în timp şi în spaţiu, fac uneori să ţâşnească în prim plan grupuri ori indivizi în mod definitiv, dând incandescenţă anumitor puncte ale corpului, unor anumite tipuri de comportament. Mari rupturi radicale, masive dezbinări binare? Uneori.”. În cadrul relației terorist-ostatic, care este, prin definiție, una a lipsei de milă,  se schimbă rolurile jucate de actori.

Cu această definiție a puterii pe care o propune gânditorul francez, înțelegem nu doar că durata resentimentului este dată de durata epidemiei, după cum durata epidemiei ține de amploarea resentimentului care-i marchează pe acești marginali, ci că lucrurile se cuvin a fi privite în termeni de putere, a  unei bioputeri,  ca mijloc de satisfacere a unor interese de ordin material  dar și a unor investiții în dorințe.  

Dezinhibarea era totală. Însușirea frauduloasă de bunuri  era asociată cu violența sexuală: „ Unul din acești mizerabili fusese rupt cu dinții de un tânăr care apăra cinstea soției sale, lovită de ciumă chiar în ziua nunții, și în urma revoltei ciumaților, cari au sărit cu parul și au omorât zece ciocli”. De altfel,  scriitorul  remarcă „multe averi și case mari s-au ridicat în București după ciuma lui Caragea din sculele și banii bieților bolnavi”.

Contagiunea era aşa de primejdioasă, încât cel mai mic contact cu o casă molipsită ducea moartea într-o familie întreagă, şi violenţa era aşa de mare, încât un om lovit de ciumă era un om mort. Spaima intrase în toate inimile şi făcuse să dispară orice simţemânt de iubire şi devotament. Muma îşi părăsea copiii şi bărbatul soţia pe mâinile ciocliilor, nişte oameni fără cuget şi fără frică de Dumnezeu”, relatează Ion Ghica.

S-a ajuns chiar ca și  cei sănătoși să fie îngropați de vii, -„ ca  să nu se mai ostenească cu transportul lor la spital”-, dacă aveau marele ghinion să nu moară de la bătăile aplicate de ciocli: „ Mai mult erau de jale acei aruncați vii în câmp, fără așternut și fără acoperământ, pe pământ ud și înghețat. Cale de jumătate de ceas se auzeau țipetele și vaietele nenorociților din câmpul Dudeștilor!”, scrie Ghica. „Zidul” moral care ar fi trebuit să pună stavilă oricărui resentiment și oricărei dorințe de răzbunare fusese demult dărâmat și ne aflăm în fața  începutului unui proces  de disoluție a țesăturii sociale, a valorilor morale, a ordinii sociale și a autorității publice.  Această mașinărie socială construită pe violență și pe aranjamente economico-politice ce nu au avut în vedere mila, pusă în evidență de o amenințare totală care este epidemia de ciumă, își găsește expresia simbolică exprimată în raportul unui cioclu: ,,Astăzi am adunat vreo 15 morţi pe care i-am dus cu căruţa pe câmpul de la Dudeşti, dar nu am ajuns decât cu 14, fiindcă unul a rupt-o la fugă”. A fugi de „salvator” ca să-ți salvezi viața! Povestea pare cunoscută.



Facebook

Apariții editoriale: Filip Alexandrescu – Social conflict and the making of a globalized place at Roșia Montană

După cartea de autor „The Midas Touch: Theoretical Essays in Environmental Sociology”[1] (2016), Filip Alexandrescu revine cu a doua carte de autor intitulată „Social conflict and the making of a globalized place at Roșia Montană”[2] (2020). Apărută în colecția de științe psiho-sociale a Editurii ProUniversitaria, volumul aduce o perspectivă nouă ...

O nenorocire nu vine niciodată singură

În condiţiile în care presa autohtonă şi străină popularizează în mod obsesiv şi semidoct doar efectele nocive ale actualei pandemii, liderii politici, liderii de opinie şi ziariştii din ţara noastră par să nu conştientizeze două riscuri „colaterale” care vor afecta în mod dramatic viitorul României. În primul rând, nivelul datoriei guvernamentale ...

Invitație la dezbatere

Stimați colegi, Se pregătește publicarea Vol. X al Istoriei României dedicat perioadei de după al doilea Război Mondial, coordonat de Prof. Vasile Pușcaș. Volumul este dedicat perioadei socialiste și perioadei „tranziției”. Am fost solicitat să elaborez capitolele dedicate proceselor sociale din această perioadă. Capitolele utilizează contribuțiile mai multor colegi din ICCV.   Cu acceptul domnului Vasile ...

Stânga și gândirea critică

Nu abordăm aici social democrația din țările nordice, ca stat protectionist reper. Nu abordăm nici statutul PSD, Partidului Social Democrat din Romania, asociat de opoziție cu ciuma roșie, printr-o tactică de discreditare politică radicală. Ne întrebăm care sunt noile idei de stânga? Ce forme ia gândirea critică a intelectualului din ...

Interviu cu câștigătorul premiului Academiei Române „Henry H. Stahl” în sociologie 2019

Interviu cu Adrian Majuru, căștigătorul premiului Academiei Române, „Henri H. Stahl” în sociologie, pentru cartea „Francisc Iosif Rainer. Biografia unui proiect de viață (1874-1944), 2018, Editura Oscar Print. SS: Bună dimineața și felicitări pentru premiu! Ce înseamnă acest premiu pentru cariera dvs.? A.M.: Înseamnă obligația de a construi pozitiv și mai ales ...

Romii: între ONG-uri și Uniunea Europeană

Ieri a explodat o problemă gravă: șeful unui important clan mafiot a fost asasinat. Îngrijorarea vine din reacția predictibilă: se anunță un adevărat război între grupurile mafiote. Mafioți din diaspora declară că se vor întoarce în România pentru a participa la războiul dintre clanuri. Cele mai multe clanuri sunt ale ...

Explozia reacțiilor complotiste în 2020

Care sunt cele mai răspândite teorii ale complotului ? O anchetă de opinie efectuată de IFOP, pentru Fundația Jean-Jaurès și Conspiracy Watch, în primăvara 2020 și editată de l'Observatoire du conspirationnisme et des théories du complot (site fondat în 2007 de Rudy Reichstadt), a revelat că 26% dintre francezi cred despre ...

Cuvinte noi Ce ne spun ele despre epocă?

Noi și vocabularul Limba este un organism viu care se reinventează în contact cu realitatea ; ea semnifică și interpretează lumea în care trăim. Este fascinant să descoperim într-un dicționar, cum fiecare cuvînt își are propria sa poveste; fiecare cuvânt are o istorie și o arheologie cu straturi suprapuse de sensuri. ...