xxx
„Scrisori din Rusia. Rusia la 1839” ale lui Custine descriu o realitate, pe care autorul încearcă să o înțeleagă, să o explice și să o evalueze, punându-se în mintea și sufletul rușilor pe care i-a întâlnit: „Luați laolaltă, rușii mi s-au părut măreți, chiar și în viciile lor cele mai șocante; luați unul câte unul, i-am găsit prietenoși”.
Această evaluare are două caracteristici, amândouă ținând de spiritul Iluminismului. Prima, că ea se face prin raportare la valorile civilizației franceze. Sau cum spune însuși Custine: „să propun celorlalți propriile mele păreri doar în numele valorii pe care acestea o au pentru mine”.
Custine face trimiteri la istoria Rusiei, reproducând opinii ale celor întâlniți cu privire la trecutul țării. Acest demers reprezintă a doua caracteristică a influenței Iluminismului asupra discursului său căci, „dintr-o dată, chestiunea „momentului prezent” devine pentru filosofie o interogaţie de care nu se mai poate separa: în ce măsură acest „moment” ţine de un proces istoric general şi în ce măsură filosofia este punctul în care istoria însăşi trebuie să se descifreze în condiţiile sale”.
La vremea respectivă „Scrisori din Rusia. Rusia la 1839” au reprezentat o carte-scandal care a tulburat climatul politic de la curtea țarului Nicolae I. Ea este citită de aristocrația țării și de intelectualii ruși, dar nu este pe placul celor care guvernează și de aceea cartea va fi interzisă, dovadă că libera circulație a ideilor era considerată o amenințare la adresa ordinii sociale, pentru că ea nu confirma reprezentarea pe care puterea ținea să o impună celor conduși.
Suntem într-o perioadă istorică în care statele europene sunt în căutarea unui echilibru de securitate care se obține prin război sau posibilitatea războiului, or acest lucru înseamnă „a-și cunoaște propriile forțe, (și de altfel, a le ascunde), a le cunoaște pe ale celorlalți, aliați, adversari, și a le ascunde că le cunoști. Or, a le cunoaște implică a ști în ce constă forța statelor”.
De unde și până unde interesul pentru Rusia, pentru „soarta semeață a acestui popor, ultimul venit pe vechea scenă a lumii”? Custine o afirmă: apariția Rusiei modifică raporturile de putere dintre statele europene. Suntem după două decenii de la momentul când visul imperial al lui Napoleon fusese făcut praf chiar în Rusia, ca apoi francezii să se trezească cu rușii defilând pe Champs-Élysées!
Custine face această călătorie ca turist. Cu alte cuvinte, el este un străin. Lui i se pot destăinui secrete, el este obiectiv, căci străinul este, cum îl descrie Simmel „cel ce vine azi și pleacă mâine”, obiectivitatea sa putând fi definită ca libertate: „individul obiectiv nu este legat de angajamente care i-ar prejudicia percepția, înțelegerea și evaluarea datului”.. Această calitate îi va permite să aibă acces la destăinuirile celor pe care îi întâlnește și care se dovedesc esențiale în înțelegerea realității. În aceeași situație fusese și Tocqueville când fusese în America, cu câțiva ani înainte . De aici și dilema morală care-l marchează pe Custine: „vreme de trei ani am șovăit să-l public, a fost perioada de timp necesară pentru a putea împăca, în străfundurile propriei mele conștiințe, ceea ce credeam a se cuveni deopotrivă recunoștinței și adevărului”. Spre deosebire de Tocqueville care nu va pune în circulație informațiile obținute în calitatea sa de oaspete, Custine o face: „A biruit în cele din urmă adevărul, care mi se părea de natură să intereseze țara mea.”.
Custine lasă la o parte orice precauție și consideră, dat fiindcă este cetățean francez, că este necesar să pună la dispoziția guvernanților cunoașterea obținută: „Nu pot uita că scriu în primul rând pentru Franța și cred că este de datoria mea să-i dezvălui fapte folositoare și profunde” .
Așa cum o arată Foucault, în secolul al XIX-lea relația dintre putere și cunoaștere este deja statuată, conducătorii știu că nu pot guverna fără cunoaștere: „Odată cu sfârşitul absolutismului, puterea începe să fie exercitată prin intervenţia unei anumite cunoaşteri guvernamentale care îmbrăţişează cunoştinţe despre procesele economice, sociale şi demografice. Astfel , puterea începe să se împletească cu cunoaşterea”.
Există și un interes personal în acest demers al lui Custine. Rusia avea o guvernare monarhică, foarte apropiată, ca definiție, de guvernarea aristocratică, a nobililor, din Franța și, în consecință, gânditorul se aștepta ca noua putere continentală care era Rusia să valideze forma de dominație în cauză.
Formele unui stat, afirmă Kant, se împart „după deosebirea persoanelor care țin în mâna lor puterea supremă în stat, sau după felul de guvernământ al poporului”.
Primul caz se numește „ forma dominațiunii ( forma imperii) și nu sunt cu putință decât trei din acest fel, când puterea de stăpânire o posedă sau numai unul, sau unii uniți între dânșii, sau toți împreună, care alcătuiesc societatea cetățenească ( autocrație, aristocrație și democrație , puterea unui principe, puterea nobilimii și puterea poporului)”. Rusia s-ar încadra în tiparul dominației autocratice, Franța în acela de tip aristocratic.
În al doilea caz e vorba de „forma guvernării ( forma regiminis ) și privește felul întemeiat pe Constituție ( actul voinței obștei, prin care gloata devine popor), în care statul are să uzeze de autoritatea lui: și este în această privire sau republicană sau despotică. Republicanismul e principiul de stat al separării puterii executive ( a guvernului) de puterea legiuitoare; despotismul e acela al executării de către stat cu de la sine putere a legilor pe care el însuși le-a dat, prin urmare, voința obștească, întrucât ea e aplicată de regent ca voință personală”. Rusia se definește în ceea ce privește forma guvernării drept o guvernare despotică. În sinteză, Rusia era la ora aceea o autocrație despotică.
Kant atrage atenția că „orice formă de guvernământ adică, dacă nu este reprezentativă, e în realitate o diformitate, deoarece legiuitorul în una și aceeași persoană poate fi și executorul voinței sale”. Din această perspectivă, forma de guvernământ din Rusia nu era reprezentativă.
Custine mărturisește, după experiența trăită pe viu ce înseamnă guvernare autocrat despotică nonreprezentativă că : „plecasem în Rusia cu gândul de a aduna argumente împotriva guvernării reprezentative, dar mă întorc de acolo partizan al constituțiilor”.
Începutul secolului al XIX-lea continuă o tendință deja afirmată în secolul al XVIII-lea în legătură cu politicile marilor puteri, inclusiv Rusia, de a ocupa teritorii și de a folosi, în acest sens, strategii „aerofage”. Strategiile „aerofage” se caracterizează, așa cum susține Bauman, printr-o „„asimilare” a substanțelor străine: „ingerarea”, „devorarea” corpurilor și spiritelor străine, pentru a le face, prin intermediul organismului imposibil de deosebit de corpul „devorator” și identice cu el. Această strategie a luat diverse forme: de erodare a obiceiurilor, calendarelor, cultelor, dialectelor și altor „prejudecăți și „superstiții” locale” , în scopul suprimării sau anihilării diferențelor.
În plan intern, la nivelul guvernărilor din țările occidentale își face apariția rațiunea de stat ce se definește prin mercantilism, poliție și balanță europeană. Ar fi vorba de îmbogățirea prin acumulare monetară, de creștere a populației și de capacitatea de a face față concurenței puterilor străine, de gestionarea internă și de existența unui aparat diplomatico-militar permanent.
Rațiunea de stat depinde de importanța acordată omului, de considerarea lui ca resursă valoroasă, în dubla sa calitate, de subiect economic și politic, dar și de supus al mecanismelor disciplinare și al legilor. Gestionarea internă a statului se realizează prin poliție.
Ca să se ajungă la folosirea dispozitivelor disciplinare este necesară reforma agrară care produce două subrealități, autonomia și libertatea subiectivă a persoanei. Acestea devin constitutive noțiunii de drepturi ale omului. Prin reforma agrară crește baza impozitării și se asigură astfel creșterea masei monetare, pe de o parte, și susținerea aparatului diplomatico-militar, pe de altă parte.
Tot în calitate de subiect, omul este implicat în actul guvernării. Ca o guvernare să fie stabilă ea trebuie să producă mecanismul legal de asigurare a dominației și să obțină legitimitatea celui guvernat. Sau cum spune Rousseau: „Cel mai tare nu este niciodată destul de puternic încât să fie întotdeauna stăpânul, dacă nu-şi transformă puterea în drept şi nu schimbă ascultarea în datorie”.
Asta înseamnă că spre deosebire de Rusia țaristă „monarhiile occidentale s-au edificat ca sisteme de drept şi au găsit reflectarea în teorii de drept şi au făcut să funcţioneze mecanismele lor de putere sub forma dreptului” . Mai mult, legalitatea sub care se exercită actul de guvernare devine asociat cu obligația supunerii, după cum arată Foucault: „a spune că problema suveranităţii este problema centrală a dreptului în societăţile occidentale înseamnă a spune că discursul şi tehnica dreptului au ca funcţie esenţială aceea de a dizolva, în interiorul puterii, dominaţia, pentru a face să apară, în locul acestei dominaţii, care se dorea mascată sau eliminată, două lucruri: pe de o drepturile legitime ale suveranităţii şi, pe de altă parte, obligaţia legală de supunere” . Cu alte cuvinte, lipsa de autonomie a dreptului în Rusia țaristă fragilizează bazele puterii, prin absența consimțământului interior din partea supusului. Acest lucru îl are în vedere Custine când declară „ că vine o clipă în istoria societăților când statul este judecat, condamnat și nimicit ca un om oarecare”.
Resursele guvernării de tip occidental rezidă pe două componente, acumularea de oameni și acumularea de capital. Sporirea valorii utile a mulțimii se face prin intermediul dispozitivelor disciplinare, iar tehnicile folosite în aceste dispozitive „ accelerează mişcarea de acumulare a capitalului”.
Dispozitivele disciplinare constau în „utilizarea exhaustivă a timpului”, fapt care înseamnă că „ este interzis să piezi timpul calculat de Dumnezeu şi plătit de oameni; orarul trebuie să preîntâmpine pericolul risipei de timp-culpă morală şi lipsă de onestitate economică. În ce o priveşte, disciplina pune la punct o economie pozitivă; ea stabileşte principiul unei exploatări teoretice progresive a timpului: epuizare a acestuia mai curând decât folosire; urmăreşte să extragă, din elementul timp, tot mai multe clipe disponibile şi, din fiece clipă, în parte, mereu mai multe forţe utile”.
În rezumat, Occidentul și Europa centrală intră, începând cu sfârșitul secolului al XVIII-lea în modernitate. „Epoca modernă stă înainte de toate sub semnul libertăţii subiective. Aceasta se realizează în societate ca spaţiu de joc, asigurat prin dreptul civil, prin urmărirea raţională a propriilor interese, în stat ca participare cu drepturi egale la formarea voinţei politice, în spaţiul privat ca autonomie morală şi realizare de sine, în cele din urmă, în spaţiul public ( legat de această sferă privată), ca proces de formare care se săvârşeşte prin asimiliarea culturii devenite reflexive” afirmă Habermas.
Rusia vizitată de Custine nu se găsea nicidecum, ca să spunem așa, în antecamera modernității, deși ea ajunsese să fie o putere continentală. Aici rezidă un paradox al geopoliticii, anume că nu întotdeauna forța externă a unei țări se sprijină pe valori și principii considerate universale. Modernitatea introduce ruptura dintre sisteme, dintre politică, economie, religie, etică, drept. Custine este surprins să descopere acest fapt.
Începutul modernizării Rusiei se produce în cadrul despotismului, ca formă de guvernare, în contextul inexistenței drepturilor omului și ale cetățeanului. Aceasta caracteristică a modernizării rusești va dăinui și în secolul XX. Dominația era, prin esența ei, tradițională, iar subscrierea actorilor sociali la ordinea socială se făcea prin tradiție, în termeni weberieni asta însemnând „ valid este ceea ce a fost dintotdeauna; validitatea ordinii sociale de forma tradiţiei este cea mai veche și universală formă de legitimare”.
Prelevarea bogăției de către suveran ca drept este în vigoare în cadrul despotismului ce se fundamentează pe principiul: „de a face să moară ori de a lăsa să trăiască”. Marele cnezat al Moscovei „ nu dă un ban nici trupelor sale și nici ambasadorilor, ba chiar le ia acestora din urmă tot ceea ce aduc de preț din alte țări” . Prelevarea nu reprezintă contracostul dintr-un schimb, asigurarea vieții celui în cauză și a familiei sale, ci dimpotrivă, neexercitarea dreptului de a-i lua acestuia viața.
Unul din diplomații ruși i se confesează lui Custine: „Despotismul desăvârșit, așa cum domnește la noi, s-a întemeiat în momentul în care șerbia era abolită în restul Europei. Odată cu năvălirea mongolilor, slavii, până atunci unul din cele mai libere popoare din lume, au devenit mai întâi sclavii invingătorilor, apoi ai propriilor cneji, Şi atunci, şerbia se statorniceşte la ei nu numai ca un fapt, ci şi ca o lege constitutivă a societăţii. În Rusia ea a degradat într-atât vorbirea, încât cuvântul nu mai este socotit decât o capcană: ocârmuirea noastră trăieşte din minciuni, căci adevărul îi înspăimântă deopotrivă pe tiran şi pe sclav. De aceea, oricât de puțin s-ar vorbi în Rusia, tot se vorbește prea mult, devreme ce în această țară orice discurs este expresia unei ipocrizii religioase sau politice” .
Dacă Occidentul este centrat, datorită forței dispozitivelor sale disciplinare, pe economia de timp și pe folosirea logicilor de tip cost-beneficiu în producerea bogăției, în Rusia, susține Custine, există trândăvire și risipă: „despotismul este un amestec de nerăbdare şi trândăvie; cu mai multă răbdare din partea puterii şi cu mai multă acţiune din partea poporului s-ar putea ajunge la acelaşi rezultat şi mult mai ieftin”. Risipa este vizibilă peste tot. Custine afirmă : „ nu spun că sistemul lor politic nu produce nimic bun, spun doar că tot ce produce el costă scump”.
Această organizare socială se caracterizează printr-o distanță mare de putere între conducător și cei de la baza societății, distanță pe care nimeni nu dorește să o micșoreze. Într-o asemenea configurație, orice disfuncție se rezolvă prin găsirea unui vinovat, de regulă, cel imediat de sub treapta de sus a puterii sau chiar cel de jos. Teoria ne spune că există situații în societățile caracterizate prin distanță mare de putere, ca vinovat să fie găsit liderul, conducătorul.
Sistemul nu asigura nici independență, nici securitate. Dacă legile exprimă voința suveranului, încălcarea lor este văzută și o perturbare a ordinii sociale și un atentat la adresa puterii țarului. Cum poți să reziști în fața unei puteri discreționare și să-ți păstrezi viața? Prin ceea ce se enunța mai sus, prin ipocrizie!
Există un text al lui Seneca pe care Foucault îl aduce la lumină cu privire la raporturile de lingușire în cadrul puterii: „ Lingușitorul, dat fiindcă se găsește prin definiție într-o poziție de inferioritate, va ajunge să se găsească față de superior într-o situație care-l va face pe acesta din urmă să fie ca și neputincios față de el, deoarece în lingușirea lingușitorului, superiorul va găsi o imagine a sa abuzivă, falsă, care-l va induce în eroare și care, prin urmare, îl va pune într-o situație de slăbiciune față de lingușitor, ca de altfel și față de ceilalți și, până la urmă, chiar față de sine însuși. Linguşirea îl face neputincios şi orb pe cel căruia îi este adresată” .
Ca atare, la întrebarea, cum ar putea cel inferior să utilizeze în propriul său avantaj puterea superiorului, există un singur răspuns: prin logos. „Lingușitorul se servește de limbaj pentru a obține de la superior ceea ce vrea” susține Seneca. Ipocrizia modifică un raport de putere devenit arbitrar, în afara unui consimțământ interpersonal, intersubiectiv.
Țarul deține puterea, o putere ce se exercită în cadrul celei mai mari țări europene. Numai că guvernarea, în modernitate, devine din ce în ce mai complexă și, așa cum spune Simmel, „într-o viaţă culturală mai bogată şi mai extinsă, viaţa se sprijină pe mii de presupoziţii, pe care individul singular nu le poate urmări şi verifica de tot, ci pe care trebuie să le accepte pe baza încrederii şi a credinţei” . Cum în Rusia capitalul de încredere este scăzut, asta înseamnă că o parte semnificativă din resurse se risipește pe control.
Puterea fiind coercitivă, ipocrizia în raporturile politice devine, prin incertitudinea pe care o generează, putere în mâna supusului. Putem bănui că cel de sus își dă seama că se încearcă a fi dus de nas, asta dovedind neîncrederea de care are parte, cu alte cuvinte, că autoritatea lui nu este acceptată. Înțelege deci că poziția sa este fragilă. Sau cum descrie Custine situația: „ oricând suveranul tremură, înseamnă că nu se mai plictiseşte, el trăieşte deci între teroare şi dezgust”. Coerciția generează incertitudine, iar incertitudinea atrage de la sine coerciția.
Reacția la incertitudine este întărirea centralizării și a coerciției. Acesta este un fapt social general devreme ce Michel Crozier îl descoperă în analiza birocrației franceze din secolul XX, anume că dacă „raportul necesar de autoritate nu este acceptat cu ușurință, presiunea pentru centralizare va fi puternică și un anume tip de rigiditate va caracteriza sistemul organizației” .
Într-un climat dominat de ipocrizie, a spune adevărul devine riscant, înseamnă a te pregăti pentru a fi condamnat, exclus, tu și familia, în cadrul a ceea ce ce Zygmunt Bauman numește, preluând o idee a lui Claude Lévi-Strauss, „strategii emice” : încarcerarea, deportarea și crima, separarea spațială . De ce? Pentru că, susține Custine, „ a minți, aici, înseamnă a ocroti societatea, a spune adevărul înseamnă a zdruncina statul” .
„Frica este potolită de prea multă frică” ! Frica îi cuprinde pe toți: „în ciuda obișnuinței de a vorbi cu sinceritate despre toate lucrurile, prințului i se făcu frică de mine, de el însuși, dar mai cu seamă de ceilalți”. Montesquieu definește frica simțământul care stă la temelia despotismului.
Supunerea devine astfel „ o condiție a vieții”. Ea are totodată valențe economice negative. Este vorba de costurile de supraveghere care cresc prin dezvoltarea poliției. Iar pe de altă parte, ipocrizia nu permite dezvoltarea încrederii, în condițiile în care, cum spune Simmel, existenţa noastră modernă „se bazează, într-o măsură mult mai mare decât s-ar crede, pe credinţa în onestitatea celuilalt. Cele mai importante hotărâri le luăm plecând de la un sistem complicat de reprezentări, iar foarte multe din acestea presupun încrederea că nu suntem înşelaţi”.
Ducând ideea mai departe am spune că societatea rusă nu construiește fundamentele pentru dezvoltarea capitalului moral, premisă în dezvoltarea generală socială. Deloc întâmplător, dacă nu chiar necesar, faptul că schimbarea care se va produce la începutul secolului al XX-lea va urma idealul unei construcții sociale care se va face prin intermediul guvernării, cu un prim pas cucerirea puterii politice și mai puțin pe calea pe care a identificat-o Fukuyama că ar sta la baza dezvoltării capitalismului, anume existența unei societăți civile sănătoase și dinamice, „societatea civilă” fiind definită drept „ o mixtură de instituţii intermediare, societăţi de afaceri, asociaţii voluntare, instituţii de învăţământ, cluburi, sindicate, mass-media, asociaţii caritabile, biserici – construieşte, pe o bază familială instrumentul primordial care ajută oamenii să se integreze cu acele deprinderi care le permit să trăiască în societate şi prin intermediul cărora valorile şi cunoştinţele acelei societăţi vor fi transmise peste generaţii”.
Pe de altă parte, este foarte posibil ca oamenii să găsească în mecanismul simulării strategii de salvare a vieții, poate chiar de ameliorare, de menținerea unei anumite autonomii. Același Crozier descoperă în analiza sa că „ opoziția la orice participare, preferința pentru o autoritate centralizată, stabilitatea și rigiditatea birocratice asigură fiecărui membru al organizației birocratice o autonomie, un arbitrar individual care utilizează aceleași valori precum modurile de viață țărănești și artizane de odinioară ”. De ce nu ar fi acest lucru valabil și în Rusia cu un secol înainte?
În această situație complexă, Custine face ordine statuând un principiu: „fără libertate, nu există nici suflet, nici adevăr” . Simularea este opusă adevărului, ca atare nu produce un subiect. Doar „voinţa liberă a omului va constitui întotdeauna o consfinţire necesară oricărui act omenesc, dacă se vrea ca actul respectiv să aibă un sens”.
Relațiile politice sunt completate de relațiile juridice. Dreptul feudal din Rusia se caracterizează prin aceleași practici care fuseseră, cu câteva secole înainte și în Occident, în care nu cel ce deține adevărul are dreptate, ci cel ce deține puterea: „separarea adevărului şi a erorii între indivizi nu joacă aici nici un rol; există pur şi simplu victoria sau înfrângerea” .
În Rusia guvernarea stă pe un aparat de stat alcătuit din mici funcționari. Ei devin rotițele prin care puterea țarului acționează. Ei „sunt fiii de preoți; aproape toți ajung funcționari subalterni, iar această populație de conțopiști este plaga Rusiei. Alcătuiesc un fel de castă obscură, foarte ostilă marilor nobili: antiaristocratică în adevăratul înțeles politic a cuvântului, dar nu mai puțin apăsătoare pentru iobagi ” .
Fățărnicia nu se rezumă la a fi prezentă doar la nivelul guvernării, ea se extinde la nivelul întregii societăți: „lipsiţi de toate prin lege, nu sunt atât de decăzuţi morali, pe cât sunt de înjosiţi social; au isteţime, uneori chiar mândrie; dar ceea ce precumpăneşte în firea şi în conduita întregii lor vieţi este viclenia. Şi nimeni nu are dreptul să le reproşeze această urmare atât de firească a stării lor. Poporul acesta, ce se păzeşte neîncetat de stăpânii a căror neruşinată rea-credinţă o îndură în fiecare clipă, trebuie să compenseze prin şiretenie necinstea nobililor faţă de şerbii lor”.
Extinderea frontierelor, ocuparea de teritorii, apar drept soluții la cheltuielile guvernamentale, de aici caracteristica antropofagă a politicii externe rusești. Cum această extindere consfințește statutul de putere continentală, ea presupune existența unui aparat militar care, la rândul său, solicită resurse de întreținere.
Ca atare a nu lăsa să se producă vreo adversitate în planul ideilor și al reprezentărilor intra în logica lucrurilor ca o țară ce avea o formă de guvernare despotică să se găsească, cum spune Custine, sub domnia spiritului milităresc: „guvernarea rusească înseamnă disciplina taberei militare pusă în locul ordinii cetăţii, starea de asediu devenită starea normală a societăţii”.
Acest raport de putere întemeiat pe generarea de incertitudine nu se rezumă doar la aspectele interne, ci vizează și relațiile externe. Custine descoperă despre ruși: „când nu mai știm ce să spunem sau să credem despre ei și despre țara lor, ei sunt triumfători”. De aici problema Occidentului: „există leacuri împotriva oricărei sălbăticii primitive, dar nu există nici unul împotriva maniei de a părea ceea ce nu ești”.
Într-o astfel de configurație politică și socială până și cel care aparține elitei sau aparatului de stat nu se simte liber, cel în cauză fiind prins între dependența de resurse de supraviețuire care sunt în Rusia și libertatea pe care o simte plecând în Occident. Remarca unui hangiu din Lȕbeck despre ruși: „Când debarcă aici, pentru a merge în Europa, par veseli, liberi, mulțumiți, aidoma unor cai scăpați din frâu sau a unor păsări cărora li s-a deschis colivia. Bărbați, femei, tineri, bătrîni, toți sunt fericiți, ca niște școlari în vacanță. La întoarcere, aceleași persoane au mutrele lungi, întunecate, chinuite. Vorbesc puțin și sacadat, iar fruntea le e înnegurată de griji. Din această deosebire, am putut trage concluzia că o țară pe care o părăsești cu atâta bucurie și unde te întorci cu atâta părere de rău nu poate fi decât nefastă”.
Puterea în Rusia nu se sprijină pe viața omului, pe calitatea sa de a fi persoană, a cărui viață trebuie prețuită, așa cum se întâmplă în Occident: „Un prinț poate fi popular în Rusia, fără a pune mare preț pe viața rușilor”. „Palatul de iarnă” din Petersburg a costat mii de vieți omenești : „Pe geruri de minus 26 până la 30 grade, șase mii de martiri necunoscuți, martiri fără merit, martiri ai unei supuneri involuntare, ( …) erau închiși în săli încălzite la plus 30 de grade, pentru ca pereții să se zvânte repede” . De aceea orașul îi apare a fi o „tabără militară” unde „ pietrele încuviinţează violenţa împotriva oamenilor ”.
Există și lucruri paradoxale pe care Custine le întâlnește în Rusia. Unul din ele este orientarea guvernării spre viitor : „Această încredere a celor vii în gloria strănepoţilor are ceva nobil şi original: este un sentiment dezinteresat, poetic şi cu mult deasupra obişnuitului respect pe care oamenii şi naţiunile îl poartă strămoşilor”. Acest fapt ține de o dimensiune a culturii rușilor, ceea ce azi se numește „orientarea pe termen lung”. De unde și aprecierea lui Custine : „credinţa în necunoscut este întotdeauna impunătoare”. De altfel Custine remarcă „ Toți aici sunt siliți să-și repete un adevăr aspru: țelul omului nu este pe pământ, iar mijlocul de a-l atinge nu este plăcerea”. Conștiința colectivă este structurată de două mari idei: „ În Rusia, nu este permis să subziști decât jertfind totul iubirii față de patria pământească, sfințită prin credința în patria cerească”. Aceste orientări sunt tabuuri.Ele ar explica forța acestei țări, forță neluată în seamă nici în secolul al XIX-lea, nici în secolul al XX-lea.
Acest mecanism de guvernare construit pe coerciție își găsește rădăcinile și suportul în structura economico-socială a țării. Omul este legat prin lege de pământ. Legătura țăranului cu stăpânul pământului este simultan o legătură și cu patria, deci cu împăratul care reprezintă statul. Când un moșier are dificultăți economice legate de gestiunea pământului el are posibilitatea să scoată la vânzare acest pământ cu tot cu șerbi. În acel moment țăranii trimit vorbă la moșierul vestit pentru blândeţea sa și îi propun un târg, ca ei să dea banii, ca acesta să-i cumpere. „N-am spus pentru dreptatea sa” căci „simţul dreptăţii este necunoscut în Rusia, chiar în rândurile oamenilor lipsiţi de orice putere”, susține Custine. Ca atare, din punct de vedere economic, țăranii sunt cei de dețin puterea economică, ei continuând să rămână însă iobagi, adica dependenți juridic de noul stăpân. Țăranii care au un cât de cât spirit autonom „se ridică împotriva stăpânilor lor doar în speranța că vor ajunge șerbi ai coroanei. Aceasta e năzuința tuturor țăranilor ruși ” . Cu alte cuvinte, ei nu caută autonomia și libertatea, ci supunerea față de o autoritate și mai puternică.
Moșierii care au probleme financiare, neputând să-și vândă pământul ( din cauza interdicției existente în acest sens), ajung să se împrumute de la banca imperială, iar banca le pune ipotecă pe bunuri și „aşa se face că împăratul ajunge vistiernicul şi creditorul întregii nobilimi ruse, iar aceasta, pusă astfel în frâu de puterea supremă, se află în imposibilitate de a-şi mai îndeplini obligaţiile faţă de popor”.
Acest mecanism juridico-financiar creează dependența față de puterea țarului care se adaugă controlului exercitat prin instituțiile de coerciție ale statului. Guvernarea stă pe deținerea pârghiilor economice și a celor administrativ-politice și se sprijină pe biserică, ca instrument de control la nivelul simbolurilor. De unde și remarca lui Custine: „În Rusia, când puterea bisericească eşuează, dezordinea devine periculoasă”. Șansele ca acest lucru să se producă sunt semnificative căci „politica rusească a sfârşit prin a topi biserica în stat, prin a amesteca cerul şi pământul”. Biserica rusă este strict subordonată ţarului, devenind sclavă, ea „nu dă naştere decât la sclavie”. În bisericile ruseşti nu se predică niciodată căci „Evanghelia ar dezvălui slavilor libertatea” . Profeția lui Custine cum că „ îndată ce graiul va fi redat acestui popor căruia i s-a pus botniță se vor auzi atâtea dispute, încât lumea va crede că s-a întors la confuzia din turnul Babel : disensiunile religioase vor duce, într-o bună zi, la revoluția socială din Rusia ” poate constitui un punct de plecare în explicarea revoluției de la 1905 și a rolului schismaticilor prigoniți de Biserica oficială în sprijinirea revoluției bolșevice din 1917. Viziunea lui Custine : „ sectele, reduse la tăcere prin tăcerea meșteșugit calculată a bisericii dominante, își sapă drumurile sub pământ, dar popoarele nu rămân mute decât un timp : mai devreme sau mai târziu, vine ziua discuției. Religia, politica, totul capătă glas și se lămurește în cele din urmă” .
Dacă Tocqueville vedea egalitatea de condiții ca fiind elementul fundamental care ar defini America, Rusia se îndreaptă, prin despotism, în direcția opusă. În acest sens Custine citează „Din scrisoarea Ecaterinei către un prinț :„ Dragă prințe, nu vă plângeți că rușii nu resimt dorința de a se instrui; dacă înființez școli, n-o fac pentru noi, ci pentru Europa, unde TREBUIE SĂ NE PĂSTRĂM RANGUL ÎN OCHII LUMII, căci în ziua în care țăranii vor voi să se lumineze la minte, nici dumneata și nici eu nu vom mai rămâne pe locurile noastre” .
Unele din observațiile lui Custine sunt surprinzătoare prin deschiderile pe care le conțin. Observând arhitectura care este promovată de țarii Rusiei Custine se întreabă, iar întrebarea are o semnificație extrem de actuală, când vedem orașe și monumente ce ajung să fie copiate: „vom ajunge să vedem Atena în Laponia, Roma la Moscova şi bogăţiile Tamisei în Golful Finic? Istoria popoarelor nu mai este oare decât o problemă de latitudine şi de longitudine? Va asista oare lumea de-a pururi la aceleaşi scene, jucate în alte teatre ?”, căci „arhitectura vie, să-mi fie iertată expresia, nu se poruncește, ci se naște aproape din ea însăși, ieșind parcă fără voie din spiritul și nevoile unui popor. A făuri o mare națiune înseamnă fără doar și poate, a înfăptui o arhitectură: nu m-ar mira dacă s-ar ajunge să se dovedească și că au existat tot atâtea arhitecturi originale câte limbi-mamă”.
Cartea lui Custine ar trebui citită, ca de altfel și cea similară, a lui Tocqueville, drept o carte de sociologie, de sociologie istorică și nicidecum una de istorie, evitându-se astfel a se vedea în ea pretextul pentru un continuum în istorie, cel pe care îl asigură noțiunea vagă și atotcuprinzătoare care este, spre exemplu, cea de „mentalitate”. „Scrisorile din Rusia” descriu un moment al istoriei, al unei societăți și a unor oameni prin raportare la care să putem înțelege schimbarea.
Sau cum spune Foucault: „ar fi interesant să încercăm să vedem cum se produce, de-a lungul istoriei, constituirea unui subiect care nu este dat odată pentru totdeauna, nu este ceva pornind de la care adevărul se întâmplă istoriei, ci un subiect care se constituie în chiar interiorul istoriei, fiind în fiecare clipă fondat şi refondat de istorie” .
Să abordăm problema în termenii puși de Max Weber. Dacă am luat în seamă noțiunea de „mentalitate” atunci evident că viitorul ne-ar apărea ca determinat și atunci oamenii politici și accidentele nu ar avea nici un rol în istorie, nici în trecut și nici în viitor, întrucât direcția devenirii a fost fixat dinainte! Iar dacă acceptăm că viitorul este nedeterminat, adică acceptăm că timpul ar fi eterogen, atunci noțiunea de mentalitate nu și-ar mai găsi rostul în raport cu singularitățile și rupturile în istorie! „Discontinuitatea” în istorie reprezintă ceva pe care istoricii se străduiesc din răsputeri să o elimine și folosesc în acest sens noțiuni precum „mentalitate”. Sau cum caracterizează Foucault noțiunea de „discontinuitate” drept „ acel stigmat al risipirii temporare pe care istoricul avea misiunea să-l suprime din cursul istoriei”.
Atât descrierea, cât și înțelegerea și explicațiile oferite de Custine sunt fundamentate pe judecățile de valoare ale gânditorului și sunt, ca atare, marcate de ideologie, dacă prin ideologie definim ansamblul de idei, imagini, comportamente comune unei mase de indivizi în unitate, fie de clasă, fie de stat, ce aparțin domeniilor considerate intelectuale sau spirituale, precum politica, religia, creația artistică” . Apriorismul dat de ideologie este folosit în înțelegerea societății ruse și el permite scoaterea în evidență a diferențelor dintre civilizații.
Nu putem să nu observăm că tocmai acest apriorism care se sprijină pe referențiali puternici îl face pe autor să se prezinte drept un judecător în raport cu realitatea observată, iar discursul său să capete valențe moralizatoare.
Judecățile de tip a priori pot conduce la erori, chiar dacă argumentele sunt implacabile. Fenomenul a fost studiat de Simmel și reprodus de Raymond Boudon. Este vorba de existența unor credințe „nefundamentate (ce) se instalează în capul subiectului social, nu pentru că acesta ar fi de o inexplicabilă și improbabila credulitate, ci pentru ca există rațiuni de a crede” . Pe aceste credințe se construiesc argumente, de foarte multe ori ireproșabile, din punct de vedere epistemologic. Acest lucru ilustrează strânsa legătură „intimă și complexă”, cum o numește Boudon, între ideologie și știință.
Reprezentările s-au construit pe o cunoaștere care a avut drept temei „credințe” și aceste reprezentări au fundamentat o cunoaștere care s-a dovedit eronată, dar care a stat la baza unor decizii istorice cu impact colosal uman și social.
Pentru a limita erorile pe care le produce „ arta de a se autoconvinge”, cum numește Boudon mecanismul pe care-l descrie, ar trebui să citim cartea lui Custine în termenii conceptului foucauldian de „genealogie”, „critica va fi totodată genealogică, în sensul că nu va deduce din forma a ceea ce suntem ceea ce ne este imposbil să facem sau să cunoaştem; ci din contingenţa care ne-a făcut să fim ceea ce suntem, va desprinde posibilitatea de a nu mai fi, de a nu mai face şi de a nu mai gândi ceea ce suntem, facem şi gândim”.
În acest spirit genealogic ne-am putea întreba dacă modificarea naturii proprietății funciare nu ar fi constituit o radicală reconfigurare a relațiilor sociale și a relațiilor sociale din Rusia țaristă? Tocqueville susține că în Europa medievală „ de îndată ce cetățenii au început să aibă pământ și pe altă cale decât prin arenda feudală, iar avuția mobiliară, fiind cunoscută, a putut, la rândul ei, să genereze influență și să procure putere, nu s-au mai făcut descoperiri în arte și nu s-au mai adus îmbunătățiri în comerț și în industrie, fără ca prin aceasta să nu se creeze tot atâtea elemente noi de egalitate între oameni”.
În acest context, în Franța, începând cu secolul al XIII-lea, juriștii devin o castă profesională importantă în structura politică a societății feudale franceze, așa cum o arată Tocqueville: „societatea devenind cu timpul mai civilizată şi mai stabilă, feluritele raporturi dintre oameni devin mai complicate şi mai numeroase. Se face simţită nevoia legilor civile. Atunci apar juriştii; ieşind din incinta întunecoasă a tribunalelor şi din cotloanele prăfuite ale grefelor, ei ocupă un loc la curtea principelui, alături de baronii feudali, înveşmântaţi în hermină şi zale”.
Problema proprietății funciare, așa cum este ea prezentată în „Scrisori din Rusia” ar putea constitui una din explicațiile pentru care în Rusia puterea nu s-a descentralizat, iar puterea juridică nu a devenit autonomă în raport cu puterea politică. Custine intuiește corect că „poate că o justiție independentă și o aristocrație puternică ar calma spiritele rușilor, i-ar înălța sufletește și ar aduce fericirea în țară, dar nu cred că împăratul se gândește la această posibilitate pentru a îmbunătăți starea popoarelor sale. Căci nici chiar un om superior nu renunță de bunăvoie să plămădească el însuși soarta aproapelui său”. Idee ar conduce la transformarea formei guvernării, de care vorbea Kant, din despotică în republicană, iar a formei dominării, din autocratică în aristocratică.
Custine recunoaște că nu a înțeles pe deplin Rusia: „dacă este caracterul naţiunii cel care a dat naştere autocraţiei, sau autocraţia cea care a creat caracterul rus”. Consideră că schimbările radicale nu produc modificări decât în timp : „Moravurile unui popor sunt produsul lent al acțiunii reciproce a legilor asupra obiceiurilor și a obiceiurilor asupra legilor și nu pot fi preschimbate dintr-o lovitură de nuia” , găsește că țara este blocată : „Rusia este un cazan cu apă clocotită, bine astupat, dar așezat pe un foc ce se întețește tot mai mult: mi-e teamă de explozie”.
Ceea ce atrage foarte mult la această carte a lui Custine nu ține nici de axiomele-prejudecăți, nici de raționamentele logice foarte puternice și clare, ci melancolia care invadează scrisul, expresie a sensibilității autorului: „Plăcerea cea mai mare a acestui popor este beția, altfel spus, uitarea. Bieții oameni! Ca să fie fericiți, trebuie să viseze. Dar ceea ce dovedește încă o dată firea blajină a rușilor este faptul că mujicii, când se amețesc de băutură, oricât de abrutizați ar fi, se înduioșează, în loc să se bată și să se omoare unii pe alții după cum fac bețivanii de pe la noi, plâng și se sărută: ce popor interesant și ciudat..ți-ai face pomană fericindu-l” . Să simți omul! Constată Custine: „Tristețea obișnuită a existenței oamenilor din această țară vine din faptul că ei înșiși nu pun nici un preț pe viața lor; fiecare simte că existența sa ține de un fir, și fiecare se împacă la acest gând, de la naștere, ca să zic așa…” .
„Scrisorile din Rusia” ale lui Custine reprezintă o carte paradoxală. Ea vine, pe de o parte, în continuarea acestei tradiții a lui „altceva”, dar pe de altă parte ea scoate la iveală totodată posibilele rupturi, discontinuități, pe scurt revoluția care va veni cândva și care va modifica radical societatea pe care a vizitat-o: „ nu se poate repeta niciodată îndeajuns că revoluția lor va fi cu atât mai cumplită, cu cât se va face în numele religiei”. Putem să ne întrebăm dacă revoluția comunistă nu a avut la fundament o credință în afara oricărui dubiu?
Secolul al XVIII-lea întemeiază, așa cum arată Larry Wolff în „Inventarea Europei de Est – Harta civilizaţiilor în epoca luminilor”, prin jurnalele de călătorie, prin descrierile și explicațiile pe care le conțin, stereotipuri și prejudecăți legate de Europa de Est, potrivit cărora acest spațiu este „altceva”. De altfel Larry Wolff consideră că secolul „Luminilor” va construi un sistem de reprezentări sociale, reprezentări care vor influența, printre altele, viziunea lui Hitler asupra slavilor şi a estului în general și a politicii ce a condus la război şi aceea a lui Churchill, care a definit ruptura mentală, politică şi geografică a Vestului de Est prin celebra sintagmă a „Cortinei de fier”.
În acest „cadru” te întrebi dacă această carte cu totul și cu totul deosebită a fost oare citită și dezbătută? Nu cumva s-a trecut peste ea cu prea mare ușurință și de-aici consecința, că o anume (ne)cunoaștere a Rusiei a stat la baza unor decizii din secolul XX cu impact devastator asupra vieții oamenilor și al societăților, în ansamblul lor?
