„La guérison du paralytique de Capharnaüm” (Maître de Paul et Barnabé,
Anvers deuxième quart XVIe siècle), Musées royaux des Beaux-Arts de Belgique, Bruxelles
xxx
Şi intrând iarăşi în Capernaum, după câteva zile s-a auzit că este în casă.
Şi îndată s-au adunat mulţi, încât nu mai era loc, nici înaintea uşii, şi le grăia lor cuvântul.
Şi au venit la El, aducând un slăbănog, pe care-l purtau patru inşi.
Şi neputând ei, din pricina mulţimii, să se apropie de El, au desfăcut acoperişul casei unde era Iisus şi, prin spărtură, au lăsat în jos patul în care zăcea slăbănogul.
Şi văzând Iisus credinţa lor, i-a zis slăbănogului: Fiule, iertate îţi sunt păcatele tale!
Şi erau acolo unii dintre cărturari, care şedeau şi cugetau în inimile lor:
Pentru ce vorbeşte Acesta astfel? El huleşte. Cine poate să ierte păcatele, fără numai unul Dumnezeu?
Şi îndată cunoscând Iisus, cu duhul Lui, că aşa cugetau ei în sine, le-a zis lor: De ce cugetaţi acestea în inimile voastre?
Ce este mai uşor a zice slăbănogului: Iertate îţi sunt păcatele, sau a zice: Scoală-te, ia-ţi patul tău şi umblă?
Dar, ca să ştiţi că putere are Fiul Omului a ierta păcatele pe pământ, a zis slăbănogului:
Zic ţie: Scoală-te, ia-ţi patul tău şi mergi la casa ta.
Şi s-a sculat îndată şi, luându-şi patul, a ieşit înaintea tuturor, încât erau toţi uimiţi şi slăveau pe Dumnezeu, zicând: Asemenea lucruri n-am văzut niciodată.( Marcu, 2.1-12)
xxx
Mila și credința. Observăm de la bun început strădania acelor care l-a adus pe slăbănogul aflat în pat și l-au coborât prin acoperișul casei. Putem bănui că cei în cauză erau rude, prieteni, cunoștințe. Ceea ce îi uneau erau mila față de cel în cauză și credința în Mântuitor, în puterea lui de a vindeca. Credința acestora îl va convinge pe Mântuitor să ierte păcatului bolnavului.
În comentariul său asupra textului evanghelic Sfântul Chiril al Alexandriei scoate la lumină două semnificații.
Prima ar fi aceea că, prin cele spuse, Mântuitorul arată că un rost al credinței este acela de a distruge păcatul.
Dar când Mântuitorul declară „Iertate sunt păcatele tale! ”El „ lasă câmp liber incredulității asistenței; iertarea păcatelor nu se vede cu ochii trupului nostru. Atunci când paralizatul se mișcă și merge, el scoate în evidență că Hristos posedă puterea lui Dumnezeu”.
Se întreabă Sfântul Chiril al Alexandriei, a cui este puterea? „ A Lui singur sau și a noastră?A noastră ca și a Lui. ? El iartă păcatele pentru el este om-Dumnezeu, Domnul Legii. În ceea ce ne privește, noi am primit de la El această grație admirabilă și minunată, căci El a vrut să dea omului această putere. El a spus apostolilor „ Adevărat grăiesc vouă: Oricâte veţi lega pe pământ, vor fi legate şi în cer, şi oricâte veţi dezlega pe pământ, vor fi dezlegate şi în cer. ”(Matei 18.18).Și mai mult: „ Cărora le veţi ierta păcatele, le vor fi iertate şi cărora le veţi ţine, vor fi ţinute” (Ioan, 20.23).
Sfântul Ioan Gură de Aur interpretează textul ca ilustrând argumentul Mântuitorului că el este fiul Domnului: „Acum iarăși, într-un chip și mai deosebit, silește pe dușmanii Lui să mărturisească că este de aceeași cinste cu Tatăl și să o spună chiar cu gura lor. De aceea Mântuitorul întreabă: „Ce vi se pare mai ușor: a înzdrăveni un trup slăbănogit sau a ierta păcatele sufletului? Negreșit e mai ușor să înzdrăvenești un trup slăbănogit; că pe cât este mai bun sufletul decât trupul, pe atât este mai mare lucru a ierta păcatele decât a tămădui un trup; dar pentru că iertarea păcatelor este o lucrare ce nu se vede, iar vindecarea trupului una care se vede, adaug acum și ceea ce este mai ușor, dar mai săritor în ochi, ca prin aceasta să aveți dovada că am săvârșit și ceea ce este mai greu, dar nevăzut”.
Prin iertarea păcatelor a mântuit sufletul slăbănogului, dar Lui nu Și-a adus multă slavă”. Vindecarea slăbănogului este dovada că este „ de aceeași cinste cu Tatăl. Iudeii spuneau că numai Dumnezeu are puterea de a dezlega păcatele; Hristos însă nu numai că dezleagă păcatele, dar chiar, înainte de aceasta, arată că are și o alta putere, pe care numa Dumnezeu o are, aceea de a da la lumină gândurile ascunse ale oamenilor”.
În plus de toate acestea, Sfântul Ioan Gură de Aur desluște aici un exercițiu de pedagogie socială, anume blândețea Mântuitorului față de cei care consideră că iertarea păcatelor este o hulă. Sunt mulți cei care multi, care, „sub pretext ca apar pe Dumnezeu, își satisfac în realitate pornirile lor pătimașe impotriva celor pe care-i urăsc, când ar trebui să facă totul cu blândețe. Dumnezeul tuturor ar putea să elibereze trăsnetul peste cei ce-L hulesc, dar El răsare soarele și pogoară ploaie și dă cu îmbelșugare pe toate celelalte. Pe El trebuie să-l imitam și noi! Pe cei ce hulesc pe Dumnezeu să-i rugăm, să-i sfătuim, să-i povățuim cu bunătate, nu cu mânie, nici cu sălbăticie. Nu trebuie să te mânii dacă e hulit Dumnezeu. Hulanu-i pricinuiește nici o vătămare lui Dumnezeu; ci, dimpotrivă, cel ce-L hulește, acela se rănește. Nu te mânia pe hulitor! Suspină pentru el, plânge-l! Fapta lui e vrednică de plâns.Pe un om rănit nimic nu-l poate vindeca așa de bine ca blândețea. Blândețea e mai puternică decât forța.”.
Vindecarea slăbănogului din Capernaum este relatată în toate cele trei Evanghelii sinoptice, Matei 9.1-8, Marcu 2.1-12 şi Luca 5.17-26. De menționat că în Evanghelia lui Ioan este pomenită vindecarea unui paralizat care timp de treizeci și opt de ani stătea în preajma scăldătorii Betesda și care i se plânge lui Iisus „ Doamne, nu am om, care să mă arunce în scăldătoare, când se tulbură apa; că, până când vin eu, altul se coboară înaintea mea”. (Ioan, 5.7). Iisus, în același registru al discursului performativ îi spune „ Scoală-te, ia-ți patul tău și umblă!”.
Nu era loc de milă la scăldătoarea Betesda. Acest lucru nu-i intrigă pe farisei, ci faptul că Mântuitorul face această minune în zi de Sabat: „ Deci ziceau iudeii către cel vindecat: Este zi de sâmbătă şi nu-ţi este îngăduit să-ţi iei patul”. Adică să faci proba unei vindecări care s-a înfăptuit în zi de Sabat. Căci scris este în Vechiul Testament: „ Aşa grăieşte Domnul: “Păziţi-vă sufletele şi nu duceţi sarcini în ziua de odihnă, nici le băgaţi pe porţile Ierusalimului.Nu scoateţi sarcini din casele voastre în ziua odihnei şi nu vă îndeletniciţi cu nici un fel de muncă, ci sfinţiţi ziua odihnei, aşa cum am poruncit Eu părinţilor voştri”. ( Ieremia, 17.21-22). Puteau accepta cărturarii aceste lucruri?Scrie evanghelistul Ioan: „Pentru aceasta iudeii prigoneau pe Iisus şi căutau să-L omoare, că făcea aceasta sâmbăta.”(Ioan, 5.16).
Dacă vindecarea slăbănogului din Capernaum reprezintă dovada că Mântuitorul este om-Dumnezeu, vindecarea în zi de Sabat scoate la lumină în ce constă credința Mântuitorului, anume opțiunea pentru viu în raport cu textul legii.
În ambele cazuri este vorbă de a arăta milă pentru cel suferind și de o opțiune pentru un viitor, pentru schimbarea stării din prezent. În plus asta, interpretarea situației, a oricărei situații să se facă nu în funcție de litera legii, ci în duh și în adevăr, transgresând astfel granițele acelui spațiu și ale cuvântului scris, transformând o credință „locală” într-una universală. Întreabă Mântuitorul: „Care dintre voi, de-i cădea fiul sau boul în fântână nu-l va scoate îndată în ziua sâmbetei?” (Luca, 14.5). Altfel spus, va avea sau nu va avea milă să-i salveze, îi va considera ființe sau nu? Poți fi considerat subiect dotat cu conștiință dacă în tot ce faci te-ai orienta strict după prescripțiile legii și care în anumite momente ți-ar cere să consideri un om drept un lucru? Iar într-o relație umană, dacă ea este biunivocă, nu vei ajunge și tu să fii privit de celălalt drept un lucru?
Mila este, ca atare, piatra de căpătâi a unei teorii a subiectului în care își fac loc noțiuni precum credință, dorință, reflexivitate, responsabilitate. Aplicarea riguroasă a legii anulează ideea de responsabilitate și ca atare, valoare omului de a fi subiect.
xxx
Compasiunea, o perspectivă psihologică. Cum arată pe „interior” un om care are milă? Experimentul „Liat” ne poate spune ceva despre relația dintre compasiune și structura personalității umane.
„Liat a fost nevoită să îndure o serie de grozăvii, una mai cumplită decât alta. A fost, în mod evident, oripilată de prima ei sarcină: aceea de a privi imagini hidoase cu oameni arși sau mutilați! Pe urmă, când a trebuit să țină în mână un șobolan și să-l mângâie, Liat a fost atât de înspăimântată, încât l-a scăpat. Apoi, a fost îndrumată să-și vâre până la cot brațul în apa înghețată și să-l țină acolo timp de treizeci de secunde, durerea I s-a părut atât de insuportabilă, încât nu a rezistat mai mult de douăzeci de secunde. În sfârșit, atunci când a trebuit să intre într-o cușcă de sticlă și să se joace cu o tarantula, I s-a părut prea mult. Liat a țipat:„Nu mai pot continua!”.
Tema cercetării a vizat identificarea caracteristicilor de personalitate ale acelora care urmărind „suferința” celei în cauză manifestă sau nu compasiune. De aici concluzia că: „persoanele cu un puternic sentiment de siguranță au manifestat cea mai mare compasiune, sensibile la suferința lui Liat, oferindu-se să-i ia locul”. La aceste persoane, compasiunea apare ca fiind „direct proporțională cu nevoia pe care o percep la ceilalți: cu cât durerea este mai mare, cu atât vor să ajute mai mult”.
În schimb, persoanele anxioase „au fost copleșite de propriile reacții de neputință și nu au reușit să se mobilizeze pentru a o ajuta. Iar persoanele retrase nu au fost nici afectate, nici dispuse s-o ajute”. Atunci când anxietatea se cuplează cu hipersensibilitate este foarte posibil ca simțând durerea celuilalt, „aceste sentimente se pot intensifica și pot ajunge la o „ neliniște empatică”, adică un nivel atât de mare de anxietate, încât devine copleșitor”.
Cât privește persoanele retrase, ele nu au arătat compasiune, empatia lor fiind slabă: „ rareori sar în ajutorul celor care suferă.”. Cu o excepție:„ când ar putea avea un beneficiu personal din asta”, când „ se aleg cu ceva”.
Într-un alt experiment anxioșii și anxioasele au fost expuse inconștient timp de o cincisprezecime dintr-o secundă la numele persoanelor care îi/le făceau să se simtă în siguranță, (cum ar fi persoana cu care le plăcea să vorbească atunci când aveau probleme) și apoi li s-a cerut, în același timp, să-și amintească în mod voit de acești oameni protectori și să vizualizeze mental chipurile acestora. În urma experimentului persoanele anxioase și-au depășit neliniștea empatică faptul permițându-le „ să reacționeze asemenea persoanelor cu o bază de siguranță” manifestând astfel mai multă compasiune: „ un sentiment sporit de siguranță pare să elibereze o sursă abundentă de atenție și energie față de nevoile altora”.
Există o strânsă legătură între anxietate și „autoritarismul dogmatic”, o expresie ce aparține lui Giddens. O persoană caracterizată prin autoritarism dogmatic „renunță la judecata critică în favoarea convingerilor furnizate de o autoritate ale cărei reguli și prevederi acoperă majoritatea aspectelor vieții” iar „căutarea refugiului într-o autoritate dominantă este esențialmente un act de supunere”, „ o adeziune de sclav prin raportare la figura autorității, luată drept atot-cunoscător”.Nu ne-a avertizat Tocqueville cu o sută de ani înainte de apariția nazismului că ,,.. nimic nu este mai înrădăcinat în om decît faptul de a-i recunoaște celui care îl oprimă o înțelepciune superioară.” ?
Putem întrezări în aceste cercetări explicații ale unor fenomene sociale definite prin lipsa de empatie față de o persoană sau față de o comunitate și totodată o subordonare necritică în raport cu autoritatea politică, am în vedere aici fenomenul nazist.
Cu cât o comunitate este expusă pericolului legat de supraviețuire, cu atât ponderea persoanelor anxioase și retrase crește în raport cu persoanele definite printr-un sentiment de siguranță, cu atât lipsa de empatie și de compasiune față de aproapele tău crește și cu atât cresc așteptările legate de apariția unui lider „salvator”. Iar dacă definiția care se dă situației este legată de susținerea unei amenințări interne și externe, atunci transformarea „diferitului” în „dușman” și de-aici în „subom” ajunge să fie inevitabilă.
„,,Subomul este victima perfectă a arbitrariului celor care, per negationem, se instituie ei înşişi ca supraoameni. Este vorba, aşadar despre o formulă golită de conţinut şi aplicabilă ideologic în situaţii diverse, definirea în interiorul ei răpind Celuilalt şi ultima şansă de a rămâne doar duşman. El este redus prin eludarea atributelor umane, dezumanizat la propriu, până la potenţiala nonexistenţă, considerat nedemn să trăiască şi astfel exterminat” spune Koselleck. Locul „omului” definit prin autonomie, libertate subiectivă, rațiune și milă este luat de „supraom”, care acceptă de bună voie să fie o rotiță într-o mașinărie a uciderii organizate.
Nazismul preia vechea temă medievală a războiului pe care cuplează bio-politica. În cuvintele lui Foucault acest lucru înseamnă: „ Moartea celuilalt nu este doar viaţa mea, în măsura în care ar echivala cu securitatea mea personală; moartea celuilalt, moartea rasei rele, a rasei inferioare ( sau a degeneratului, a anormalului) e ceea ce va face ca viaţa, în general, să fie mai sănătoasă; mai sănătoasă şi mai pură”.
Ca atare, rasa şi rasismul ar reprezinta ,, condiţia de acceptabilitate a uciderii într-o societate de normalizare. Acolo unde avem o societate de normalizare, acolo unde avem o putere care este, măcar pe întreaga sa suprafaţă şi în primă instanţă, în prima linie, o bio-putere, ei bine, acolo rasismul este indispensabil ca şi condiţie pentru a putea ucide pe cineva, pentru a-i putea ucide pe ceilalţi . Rostul politicii este războiul, iar„ războiul trebuie să fie faza finală şi decisivă care urmează să încununeze totul. Prin urmare, nu doar distrugerea celorlalte rase constituie obiectivul regimului nazist. Distrugerea celorlalte rase nu este decât una din feţele proiectului, cealaltă faţă fiind expunerea propriei rase la pericolul absolut şi universal al morţii” .
Odată cu pătrunderea aliaților pe teritoriul Germaniei naziste asistăm la sinucideri în masă ( în asedierea Berlinului, pe durata a două săptămâni, 7000 de civili s-au sinucis), fapt care este interpretat de Foucault drept o dovadă a menținerii legământului față de putere, față de Führer în lumea de dincolo, dovadă a perenității ideii naziste.
Poate că în nici într-un alt moment al istoriei nu s-a putut observa cu atâta claritate de ce mila trebuie văzută drept expresie a victoriei vieții asupra morții și de ce nazismul a reprezentat asocierea dintre rasism, ca mentalitate culturală și spirit public cu un stat „ care este absolut rasist, absolut criminal şi absolut sinucigaş”, loc în care nu i s-a mai permis milei să existe.
Uluitoarea poezie a lui Paul Celan „Todesfuge” ( „Tangoul morții”) conține un vers care surprinde în totalitate această dureroasă istorie: „Der Tod ist ein Meister aus Deutschland” („Moartea-i un maistru din ţara germană”). Realitatea postbelică va ajunge, prin grozăviile pe care le-a produs, să-l contrazică pe Celan: moartea nu este numai un meșter german.
Așa se face că ajungem să repudiem o abordare substanțialistă a lucrurilor, o perspectivă pe care ne-o însușim din Bourdieu: „Modul de gândire substanțialist, propriu bunului simț – și rasismului -, și constând în a considera activitățile sau preferințele proprii anumitor indivizi sau anumitor grupuri dintr-o anumită societate, la un moment dat drept proprietăți substanțiale, înscrise o dată pentru totdeauna într-un fel de esență biologică sau – ceea ce nu are mai multă valoare -, culturală, conduce la aceleași erori în comparația nu între societăți diferite, ci între perioade succesive ale aceleiași societăți.” .
Nazismul și tot ce a produs el a fost precedat de instituționalizarea compasiunii, fenomen început în secolul al XVIII-lea. Acest proces de instituţionalizare a fost unul de natură politică, legat de menţinerea ordinii sociale, de raportarea la etica muncii şi de definire a stării de anormalitate ( tema excluderii şi a purificării). Din această perspectivă, ,,lumea este pe cale de a evolua spre un model spitalicesc, iar guvernarea capătă o funcţie terapeutică” susţine Foucault.
În consecinţă, asistenţa socială, spitalul, închisoarea aparţin mai puţin grijii faţă de om, cât acestui mecanism pe care Foucault îl denumeşte de ,,ortopedie socială”, adică de ,, terapie” şi de ,,integrare”, căci ,,începând cu secolul al XVII-lea, ceea ce numim umanism a fost de fiecare dată obligat să se sprijine pe diferite concepţii despre om împrumutate fie din religie, fie din ştiinţă, fie din politică” . A rezultat astfel ceea ce Agamben numește „un fel de animalizare a omului, realizată prin intermediul celor mai sofisticate tehnici politice” .
Astfel se va ajunge ca omul să fie definit de politică. Iar dacă Revoluția franceză vorbește de „drepturile omului”, cu timpul acest concept ajungând să fie înglobat în cel de „drepturi ale cetățeanului”, adică depinzând de stat și de guvernare. Astfel „drepturile omului” se vor dovedi, așa cum susține Hannah Arendt „lipsite de orice putere și de orice realitateîn chiar momentul în care nu e posibilă configurarea lor ca drepturi ale cetăţenilor unui stat”.
Acest fapt se produce în împrejurarea întrării vieții nude a omului, după cum susține Agamben, „în prim-planul structurii statului şi devine chiar fundamentul terestru al legitimităţii şi suveranităţii sale”. Numai pentru că „viaţa biologică, cu nevoile sale, a devenit pretutindeni faptul decisiv din punct de vedere politic este posibilă înţelegerea rapidităţii, altfel de neînţeles, cu care, în secolul nostru ( e vorba de secolul XX, n.n.), democraţiile parlamentare au putut să se preschimbe în state totalitare”.
xxx
O perspectivă psihanalitică. Françoise Dolto, psihanalista, se apleacă asupra cuvintelor Mântuitorului „Iertate îți sunt păcatele” ceea ce ar putea însemna „Te dezleg de erorile ce privesc dorința ta ( al căror rezultat este starea ta actuală). Te eliberez de sentimentele de culpabilitate. Regăsește bucuria de a te ști iubit de Dumnezeu. Iubește-te din nou, dar altfel, acceptându-te, Te eliberez de răul tău moral”.
Dolto apreciază că bolile organice au un suport psihic, iar atacul patogen al virușilor se realizează prin „faliile” psihismului nostru. Persoanele care sunt în permanență aplecate spre sine „ au mereu vreo boală, indispoziție, grijă sau necaz. Își rumegă preocupările, ceea ce, de fapt, îi liniștește”. Poate că cel țintuit la pat se gândește la acest aspect de ani de zile și-și blochează dorința care este, spune Dolto, „ întotdeauna dorință de comunicare interpsihică între persoane”.
Mila ca deschidere în raport cu aproapele nostru, ne solicită să facem un sacrificiu pentru celălalt, este sacrificiul celor care urcă patul, cu cel țintuit în el, pe acoperiș și-l coboară apoi în casă. Un gest mic, comparativ cu ce urma să se întâmple, un gest însă vital, pentru că tot ce urma să se întâmple nu s-ar fi putut împlini dacă nu ar fi existat acest sacrificiu minor, în esența lui.
Dolto se folosește în argumentația sa de conceptul psihanalitic de „falic” definit drept „simbol de forță, de dominație, de putere, de valoare triumfătoare față de ceea ce împovărează”. Astfel, „bolnavii de care vorbește Evanghelia Îi deleagă lui Iisus puterea lor falică, adică centrează asupra Lui rămășița lor de vigoare și de putere, cerându-I în schimb să-Și arate puterea și să le dea ce le lipsește. Sunt rugători.În loc de rezistență, sunt receptivi”.
Dolto reia interpretarea Sfântului Ioan Gură de Aur că parabola vindecării slăbănogului are în vedere construirea încrederii în lumea nevăzută a lui Dumnezeu, deslușind încă trei aspecte.
Mai întâi că, înainte de toate faptul că Mântuitorul este preocupat de starea psihică a slăbănogului: „Deseori ne gândim că nu există nimic mai mult rău decât durerile și suferințele fizice. Dar eu știu că cel care are cu adevărat inima bolnavă și suferă psihic, îndură dureri mai cumplite decât cel care are corpul afectat.”și Dolto citează depresia.
Este vorba apoi de reprezentarea asupra păcatului care înseamnă să ții viața pe loc, să blochezi dorința: „Este o perversitate să-ți blochezi conștiința, să-ți ocupi dorința cu experiențele trecute, cu reîntoarcerea la sine, la saturațiile, la plăcerile, la comoditățile, într-un cuvânt, la repetarea a ceea ce a fost plăcut sau neplăcut. Viața este mișcare și schimbare continuă, ea aduce alternative plăcere și suferință, care trebuie luate așa cum vin în fluxul dorinței de la o zi la alta. Neîncetat, trebuie să ne asumăm riscuri, cu încredere. Asta ar însemnă să nu fi „prea” păcătos!”și asta deoarece „ne-am născut doritori din părinți doritori”.
Ca atare „ dacă nimeni nu ne spune cuvintele care eliberează, dacă ținem sub tăcere cuvintele care l-ar putea descătușa pe cel de lângă noi, păcatele îi vor fi ținute. Dar deseori este greu să găsești pe cineva căruia să-i spui greșelile și care să te scape de povara lor”. Prin urmare, când Mântuitorul spune „Iertate îți sunt păcatele”, acest lucru înseamnă „ că aceste păcate nu mai există sau că nu există, este un gest mântuitor, care dă naștere încrederii și libertății”.
În sfârșit, ultimul aspect este cel al încrederii pe care omul trebuie să o dobândească în viață: „ cineva în care simți că ai încredere, te poate face să-ți recapeți forțele și să fii din nou în formă; un bebeluș nu-i face oare pe părinții speriați să-și recapete curajul prin iubirea pe care o deșteaptă în ei? ”
În esență mila arătată de Mântuitor este sursa reînnoirii omului într-un demers care are în vedere viitorul: „Iertate sunt păcatele tale” înseamnă „Du-te. Trăiește.Iubește.Asumă-ți riscuri.Te iubesc pe tine, care ești păcătos, oricine ai fi tu”.
.
