Vă mulţumesc foarte mult pentru prezenţă, este mai degrabă o prezentare a cărţii şi a poziţionării acestui volum în seria de lucrări despre tranziţie, despre politicile pe care le abordează România şi îmi amintesc că eram prezent în aula facultăţii de sociologie în anul 2004 când domnul academician Zamfir lansa o carte care ridica foarte multe semne de întrebare, o analiză critică a tranziţiei, ce va fi după… iată că peste 11 ani discutăm din nou despre tranziţie în termeni actuali. Discutăm în termeni foarte actuali despre tranziţie şi volumul colegilor noştri trece în revistă mai multe dimensiuni, pe de o parte problema demografică a României, scăderea cronică a natalităţii, ce se întâmplă cu sistemele de asigurări sociale şi ce se întâmplă în general cu populaţia României. Pe de altă parte ce se întâmplă cu descentralizarea şi regionalizarea, doi termeni folosiţi îndelung, înţeleşi prea puţin, uneori chiar şi de cei care trebuie să-i aplice sau să-i folosească. Volumul debutează cu un articol a domnului academician Zamfir, foarte interesant, un capitol legat de statul neofeudal ca rezultat al tranziţiei. Acest articol m-a pus pe gânduri, cum se poate replica un model provenit din trecut, din zona evului mediu în contemporaneitate. Cum să vorbim astăzi despre statul neofeudal dar, după aceea, gândindu-mă mai mult la această sintagmă, la acest termen m-am dat seama că putem vorbi şi de tipologia personalităţii neofeudalului românesc. Ce înseamnă neofeudalul ca tipologie, inspirat de ce scria domnul profesor mă gândeam că statul neofeudal…nu poate fi un stat neofeudal decât dacă are reprezentanţi în zona puterii administrative, în zona puterii politice dar şi în zona privată. Persoane care deşi sunt puse să gestioneze un anumit domeniu care nu le aparţine, pot fi simpli salariaţi din administraţia publică sau în zona privată dar conduc instituţii, le tratează ca pe feuda proprie. E un tip de comportament, dacă vreţi, probabil acest tip de comportament multiplicat a dus la apariţia unui stat neofeudal astăzi când suntem membrii ai Uniunii Europene, când avem destule progrese pe care le putem enumera dar cu toate acestea destule nemulţumiri. Aceste volume pe care le propune academicianul Zamfir, din a cărui echipă mă bucur că am avut onoarea să fac parte, sunt propuse spre analiză în principal celor care sunt interesaţi de ce se întâmplă în România dar şi celor care iau decizii, un anumit tip de sociologie constructivistă promovată de profesorul Zamfir, de colegul meu Iulian Stănescu, de cei preocupaţi de aplicarea realităţilor analizei sociologice în viaţa de zi cu zi ne este propusă prin prezentul volum. Cred că … sunt foarte multe gânduri care ne vin în momentul în care ne gândim la viitor, de cele mai multe ori a ajuns să ni se pară un interval lung, intervale foarte scurte pe care le ironizam acum o vreme. Când vorbim astăzi de 5 ani, când vorbim de 2015-2020, vorbim de un interval care poate părea lung. Ni se pare ca percepţie că el este lung, el nu este lung, dimpotrivă, sunt ani care trec relativ uşor şi pentru care trebuie să fim foarte, foarte bine pregătiţi. Aş vrea să închei cu o temă care poate, la nivel subtil, să fie inspirată şi de această carte şi de precedenta carte a colegului meu Iulian Stănescu pe tema puterii politice, un volum de autor foarte reuşit şi îndelung muncit (mult timp am discutat, pe parcursul scrierii lui cu Iulian). Mă preocupă şi ne preocupă, cred, pe toţi lipsa unor elite mai pregătite, sunt în sală foşti miniştri, actuali miniştri, secretari de stat, sunt în general în zona publică şi la alte evenimente prezenţi poate chiar în acest moment. Există o criză de leadership reală în toate zonele politice dată de lipsa unei anumite pregătiri a clasei politice sau a elitei administrative. Se iau lucrurile foarte uşor într-un domeniu care ţine de redistribuirea resurselor publice şi serviciul public care ar trebui să fie în sine administraţia, definiţia administraţiei este serviciul public. Acesta nu mai este căutat, nu mai este considerat atât de interesant de către cei specializaţi, de către cei cu studii, cei cu capacităţi, de cei cu abilităţi care preferă mediul privat, preferă studii în străinătate şi astfel actualele elite administrative şi politice au o reală criză de leadership. Un factor care contribuie la această criză de leadership este şi lipsa de interes pentru leadership în sine. De multe ori este ironizat cuvântul, dezvoltarea personală este ironizată, de prea multe ori, mai ales în funcţiile de responsabilitate, ajungem să credem că le ştim pe toate. şi probabil că de acolo este începutul sfârşitului, individual, de echipă. Am să închei aici cu această temă de gândire lansată, sunt optimist că generaţia din care fac parte de 18-35 de ani va da pe viitor, dincolo de oameni care să analizeze ce se întâmplă, va da oameni care să se implice mai mult şi mai bine, după modele funcţionale din trecut. Vă mulţumesc.