1989. Românii în stradă. Entuziasm: șansa amețitoare de a crea un alt tip de societate. Îndoieli: nimic nu se schimbă.

În mintea oamenilor un model difuz: o societate liberă și prosperă, o societate ”ca în Occident”; modelul țărilor europene dezvoltate.

Ianuarie1990. Intelectualii și-au asumat responsabilitatea de a clarifica modelul de societate pe care cu toți o doream și a strategiei de atingere a acestuia. 12 000 de experți români au fost convocați la Snagov să elaboreze, printr-un efort colectiv de câteva luni, o strategie de schimbare.

Strategia Postolache, Mai 1990: ”Schița strategiei tranziției spre o economie de piață” este adoptată prin decizie de guvern. Este primul document oficial pus la baza politicii viitoarei guvernări.

”Schița…” conținea concepția românească a tranziției și pașii realizării ei: calendarul adoptării legilor fundamentale ale tranziției.  Două obiective globale ale tranziției erau precizate:

• Reforma economiei românești: crearea economiei de piață, o reformă economică cu creștere. Obiectivele economice de atins și ritmurile anuale.
• O tranziție cu protecție socială. Se respinge ideea că tranziția trebuie să aibă un cost social considerat ca inevitabil. România nu mai poate accepta ”să strângă cureaua în prezent pentru un viitor posibil mai bun”. Prosperitatea populației este un obiectiv imediat al tranziției.  

Sociologia urma a avea un rol important în schimbarea societăți românești. Pe 2 ianuarie 1990 s-a semnat înființarea unui nou institut de cercetare, Institutul de Cercetare a Calității Vieții, unic în lume. Institutul urma să aibă 120 de angajați, sociologi, economiști, psihologi, istorici. Imediat el a început cu 84 de angajați.

Institutul avea să se centreze pe temele sociale importante ale tranziției: evaluări anuale ale calității vieții/ standardului de viață al populației, politicile sociale, profilul societății românești în perioada tranziției, problemele sociale critice cu care România avea să se confrunte: sărăcia, situația copiilor, starea social-economică a populației de romi etc. etc.

Strategia neoliberală. În 1990, lumea era însă dominată de o nouă modă care a năvălit peste tranziția României: paradigma neoliberală.

Spre deosebire de Strategia Postolache, nu există un text de a fi adoptat politic. Doar un set de măsuri.

• Reforma economică. Desigur, economie de piață, dar o prioritate absolută: privatizarea rapidă și totală, realizată ”oricum”, cum se zicea pe atunci, ”și pe un leu”. Obiectivul prioritar este privatizare, nu dezvoltare economică. Noua economie privatizată în câțiva ani va duce automat, ”de jos”, o creștere economică într-un viitor nedeterminat.

Economia, privatizată, va deveni o parte a economiei mondiale. Statul ar trebui să nu să se amestece în economie, sau cât mai puțin posibil.

• Starea socială a populației se va îmbunătăți, dar cândva în viitor,  ca efect automat al economiei privatizate. Costul social al tranziției este considerat ca inevitabil. Mai mult, bunăstarea populației dacă este pusă ca prioritate politică, devine o frână a reformei economice. Socialul trebuie mai degrabă să fie ignorat. O anumită atenție este acordată ”grupurilor vulnerabile”, de exemplu persoanele cu dizabilități și alte grupuri sociale marginale ca de exemplu cele de romi. Dar și de acestea, e mai bine să se ocupe nu statul, ci ”inițiativa privată”, NGOurile.
• Statul mic este un obiectiv important al paradigmei neoliberale. Acum vreo doi-trei ani, de exemplu, s-a lansat ideea ”statului de drept”, adică statul redus la administrarea aplicării legii.      

Strategia Postolache, adoptată de guvern în mai 1990, a fost în câteva luni complet uitată și înlocuită de strategia neoliberală.

Experții românii sunt înlocuiți de experții ”internaționali”.

Toate partidele politice au adoptat strategia neoliberală, cu anumite variații. Și orientarea social-democrată a adoptat strategia neoliberală, mai ales în domeniul economic, acordând însă o atenție ceva mai mare socialului. De aceea cred că social democrația în perioada tranziției, datorită presiunii politice și ideologice extrem de puternice, ar fi mai corect considerată un fel de ”liberalism social”.   

Neoliberalii ”puri” au manifestat chiar, foarte curios, o intoleranță violentă față de orice orientare prosocială. Chiar și în prezent, democrația socială este acuzată de ”comunism”, folosindu-se chiar ”înjurătura” de ciumă…

După 32 de ani este cazul să facem bilanțul politicii neoliberale.

Consideră românii, nu oamenii politici, dacă țara merge în direcția în care ei au sperat ?

Aceste date ne pun în încurcătură. Se pare că românii, în marea lor majoritate, nu au agreat orientarea neoliberală. Marea majoritate a lor au considerat că direcția este greșită și foarte puțini că este bună. Este deci legitim să ne întrebăm dacă în întreaga perioadă a tranziției românești a fost în realitate o democrație.

Performanța economică a tranziției. Situația economică, chiar înainte de criza actuală, este precară. Datele oficiale ne plasează alături de Bulgaria, pe ultimul loc al UE, la o distanță substanțială de celelalte state.

Datele europene indică faptul că România a trecut în primii 10 ani ai tranziției printr-o criză puternică, diferit de celelalte țări în tranziției.

Cine este responsabil de haosul economic al anilor 90? 

Dacă celelalte țări foste comuniste au atins nivelul lor din 1989 în 4-5 ani (Bulgariei i-a trebuit 8 ani),  României i-au trebuit 15 ani, adică de abia în 2004 a atins nivelul din 1989.

Dar datele globale pot să ne ducă în eroare. Avem o problemă gravă cu structura economiei.

Contribuția la PIB a principalelor sectoare economice: PIB = 100

Principalele sectoare ale economiei, industria și agricultura, s-au prăbușit. Dar și-a crescut contribuția sectorul servicii. E foarte bine, nu ? În lumea ”bună” serviciile sunt tot mai importante. Problema este însă care servicii. Datele referitoare la primul deceniu al tranziției arată că bula spectaculoasă a creșterii se înregistrează în sfera comerțului (s-a produs puțin, dar s-au multiplicat schimburile economice), în timp ce sfera sănătății, educației, asistență socială, cercetarea științifică a cunoscut o scădere spectaculoasă.

Dinamica principalelor servicii în 2000 față de 1989, ca%

Statul român este prea mare sau prea mic ?  

Răspunsul este oferit de statistica europeană: proporția angajaților în sistemul public (deci dimensiunea statului) în totalul populației ocupate.

Țările europene dezvolte, la nivelul cărora am dorit să ajunge, au un stat substanțial mai mare decât România, care are statul cel mai mic.

O imagine clară a profilului statului român în tranziție este oferit de structura cheltuielilor bugetare.

Statul român este cel mai mic față de statele uniunii europene ”necomuniste” (EU16), dar și față de statele foste comuniste (UE10, fără România).

Diferențele negative se înregistrează la toate funcțiile sociale ale satului: sănătate, educație; mai accentuat la protecție socială; cercetarea științifică practic nu există în Europa cu 0,50% din PIB. Depășim însă cu mult Europa la cheltuielile pentru armată și pentru securitate internă. Un răutăcios ar spune că România a devenit un stat militar-polițienesc. 

 Toate datele oferite de statistica europeană indică o poziție puțin confortabilă a României. În întreaga perioadă a tranziției, cu unele variații, România a fost dominată de paradigma neoliberală, în forma ei mai degrabă extremă, fapt care a îndepărtat-o de paradigma țărilor europene dezvoltate. Cu excepția Bulgariei, politica românească a fost semnificativ diferită și de celelalte țări foste comuniste, care, și ele, au adoptat o paradigmă neoliberală, dar mult mai atenuată, apropiată de politica vestului Europei.

Sociologia românească în perioada de tranziție.

Oportunitatea deschisă în 1989 de a construi un alt tip de societate a fost pentru sociologia românească o imensă provocare. Deși eram ”împuținați”, am simțit de datoria noastră, noi sociologii, să ne aducem contribuția. Am considerat că tematica sociologică la nivel macro, profilul societății în tranziție, politica tranziției, gravele probleme sociale moștenite și sau crate/ accentuate de tranziție, trebuie să fie pentru noi o prioritate științifică. Și chiar în primii ani ai deceniul 90 sociologia românească a lansat mari programe de cercetare pe temele critice ale tranziției.

La nivelul tematicii societății globale românești s-a creat neașteptat o competiție, foarte inegală, între sociologia românească și instituțiile internaționale care și-a asumat un rol important nu numai în orientarea politicii românești, dar și în cercetarea sociologică a problemelor critice ale României. Mai accentuat în ultimii 15 ani, instituțiile internaționale au preluat tematica macrosocială a României ca domeniu de cercetare științifică, dezvoltând programe la nivel național, de mare importanță. A devenit însă tot mai evidentă diferența dintre instituțiile internaționale (care desigur angajează și specialiști români) și programele dezvoltate de institutele academice românești.

Diferențele sunt pe mai multe planuri:

• Instituțiile internaționale obțin preferențial de la instituțiile guvernamentale ”comenzi de cercetare”. Instituțiile academice au un acces mai dificil la fondurile guvernamentale care să susțină cercetări de amploare, de interes național.
• Instituțiile internaționale dispun pentru programele lor de cercetare finanțări substanțiale, față de resursele financiare absolut insuficiente ale institutelor românești; în ultimii ani sociologia românească nu poate obține finanțări pentru programe de amploare, de interes național.
• Cercetarea academică versus cercetarea instituțională. Instituțiile ”academice” au ca principiu fundamental libertatea academică. Ele organizează și susțin cercetarea, dar, principial, nu impun o orientare a cercetării desfășurate în cadrul lor. Instituțiile cu orientare activă, constitutiv, au funcția de acțiune practică, de a dezvolta pachete de strategii de acțiune/ activități de cercetare. Obiectivele de acțiune și concepția globală de acțiune a instituției pre-orientează cercetarea pe care o dezvoltă în interiorul ei sau o patronează. Cercetarea științifică din instituțiile cu orientare practică nu este liberă în raport cu opțiunile strategice din instituția lor. Cercetarea academică este independentă instituțional: instituțiile academice nu au ”o concepție a lor” pe care să o impun membrilor lor.

 Sociologia românească, care nu a fost integrată în programe internaționale, se confruntă cu o poziție de marginalitate. Ea este încurajată să-și concentreze atenția mai puțin pe temele sociale globale ale societății românești, ci mai mult pe ”grupurile sociale marginale, cu risc” sau de teme sociale sectoriale ca de exemplu violența în familie sau relația dintre viața de muncă și viața de familie sau….

Criza actuală, care este nu numai medicală, dar și profund social-economică, are nevoie de noi soluții globale. Mai ales în situații de criză, ca cea actuală, sociologia este solicitată să-și asume responsabilități pentru cercetarea problemelor globale ale societății românești. Criza societății românești deplasează interesul de la paradigma neoliberală spre o paradigmă centrată pe complexul social-economic, pe nevoia ieșirii din criză prin dezvoltare și în perspectiva intereselor naționale. De fapt nu este o paradigmă nouă. Să observăm, după 32 de ani, că paradigma țărilor dezvoltate europene nu este cea neo-liberală.

S-ar părea curios că argumentez aici că vital pentru România este să adopt o nouă politică orientată european. Standardele Europei dezvoltate trebuie să devină, în fine, standardele noastre de dezvoltare. 

______________________________________________________________________________________________________

[1] Acesta este textul comunicării pe care am prezentat-o la Conferința ICCV și a Asociației Române de Sociologie Inegalitatea socială și calitatea vieții, din 15-19 noiembrie 2021.