În sociologie am învățat să dezbatem idei, concepte, paradigme. Așa s-a consolidat disciplina. Sociologia a impus un limbaj, paradigme, metode și cercetări diversificate. Nu e vorba de a face aici un proces sociologiei. Este vorba de o posibilă și necesară complementaritate între sociologie și roman. De ce nu o posibilă și necesară complementaritate între sociologie și film ?
Este vorba așadar de a evoca surse posibile de imaginație sociologică.
Cu tradiția Balzac, sociologia era literatură și literatura era sociologie. Nu a reconstruit Balzac «comedia umană» ? Viața personajelor se desfășura într-un cadru istoric și social, iar când trebuia să explice iraționalul din comportamentele umane, Balzac folosea expresia «nu știu ce forță necunoscută… ». Am putem spune că Balzac făcea și sociologie și psihologie în romanele sale.
Cum să ne reprezentăm lumea fără romanul național ? La francezi este vorba, printre altele, de Balzac, Zola, Flaubert, Stendhal. La noi romanul național ne duce cu gândul la Nicolae Filimon, Caragiale, Creangă, Rebreanu, Sadoveanu, Preda, și atâția alții.
Când sociologia a divorțat de literatură în numele «științei» era desigur nevoie de teorii, concepte și probe experimentale. Dar omul și lumea sunt legate precum melcul cu cochilia lui. Lumea face parte din om; lumea este dimensiunea lui și pe măsură ce lumea se schimbă, se schimbă și existența. Așa ne spun fenomenologii. Și paradigma fenomenologică face parte din sociologie.
Ce altceva este romanul dacă nu o formă elaborată de narativitate, în care autorul aprofundează și transfigurează lumea, epoca și temele existenței cu ajutorul unor personaje ? Unele romane examinează dimensiunea istorică a existenței umane, altele ilustrează o situație istorică. Desigur, romanul preferă ambiguitățile. Dar lumea reală și indivizii nu sunt ele caracterizate de ambiguități și contradicții? De ce nu ne-am folosi și de roman, ca laborator sociologic ? Romanul oferă imagini revelatoare prin captarea unor esențe, insesizabile analizei abstracte.
Nu considera Nietzsche metafora ca fiind bunica înțeleaptă a conceptului? Când s-a trecut de la imagine la cuvânt și de la cuvinte la concepte, vivacitatea omului metaforic s-a degradat, ne spune Nietzsche. În această optică, conceptele ar putea fi considerate un fel de metafore sărăcite. Și așa apare riscul de a confunda conceptele cu realitatea și a pierde vivacitatea singularității.
Desigur, sociologia ca disciplină are propria sa logică de evoluție. Și o disciplină presupune un obiect, un perimetru în paranteze. O înlănțuire de concepte și tipuri de explicație. O logică a probei și a numărului. Dar cine oprește pe sociologi să se hrănească din surse multiple de imaginație sociologică ? Dacă sociologia preferă rigoarea, numărul și tendințele, romanul evoluează prin surplus de imaginație și libertate stilistică. Fiecare tip de viziune este necesară, amîndouă pot fi complementare ca modalități diferite de a înțelege lumea.
Și cum să gândim sociologia împreună cu literatura ?
Aș putea porni de la observația metaforică a sociologului Danilo Martucelli : Este prea tîrziu să mărităm literatura și sociologia, dar se poate practica adulterul. Am practicat cu plăcere seducția între roman și teorie care hrănește imaginația sociologică Iată cîteva exemple personale.
– În romanul Viața este în altă parte (La vie este ailleurs) a lui Kundera, istoria intervine în chipul cel mai neașteptat. Ea apare sub forma unui chilot bărbătesc dizgrațios, ridicol; dar asta se fabrica și asta se vindea în comerțul socialist. Personajul Jaromil se află într-o ocazie erotică decisivă. Dar temându-se de ridicolul chilotului pe care îl poartă, el nu îndrăznește să se dezbrace în prezența iubitei. Și pleacă. Pentru cine a trăit economia planificată a comunismului și absurdul planificării, o astfel de situație comică spune multe la nivel de sociologie.
În cartea Anatomie d’un spectre, Alain Besançon spune că socialismul real seamănă cu proiectul unui avion care, odată construit, nu va zbura niciodată. Munca lipsită de perspectiva recompensei era o himeră. Planificarea producției și a distribuției, fără o autoreglare bazată pe cerere și ofertă era haotică. Incoerența distribuției făcea să se găsească din abundență pantofi bărbătești numărul 44 și sacouri fără pantaloni. Și deodată, fără motiv aparent dispăreau pantofii bărbătești și sacourile, dar apăreau pantalonii.
– Când am scris despre exil, două surse s-au impus ca surse de cunoaștere: poveștile de viață ale unor exilați și romanul exilului. Romanul exilului reconstituia traseul exilului cu ajutorul unor «ego-uri experimentale», reprezentate chiar de autori. Fiecare autor venea cu personalitatea și sensibilitatea lui pentru lume, chiar dacă existau niște tematici constante în romanul exilului: plecarea în lume, traversarea spre necunoscut, integrarea și enigma întoarcerii. Dar aceste teme erau tratate în contexte diferite și cu mijloace literare diferite. Contextul libanez la Amin Mallouf (multiconfesionalitate), contextul rus la Andrei Makine (trecutul sovietic), contextul ceh la Milan Kundera (comunism grefat pe o dimensiune kafkiană), contextul haitian la Dany Lafferiere (grefat pe dimensiunea politică a dictaturii dinastiei Duvalier). Fiecare scriitor venea cu sensibilitatea sa artistică. Mallouf scria în polifonie. Makine în spovedanie. Kundera în privire fenomenologică. Lafferiere scria de parcă picta un tablou naiv, așa cum doar haitienii știu să o facă.
– Când am abordat conceptul de individ nesigur elaborat de Alain Ehrenberg, am găsit o excelentă ilustrare în romanul lui Michel Houellebeck, Serotonina. Personajul Labrouste, veterinar de meserie și vocație, trăiește o depresie majoră care cristalizează perfect epoca noastră, în care trăim izolarea socială, răceala relațională, obsesia performanței. O lume rece, aseptizată, lipsită de solidaritate și căldură umană, care este pe cale să distrugă individul.
Vedem în drumul pe care îl parcurge personajul cum declinul religiei, declinul Statului, declinul binelui comun, declinul familiei, au dus treptat la dezangajarea presonajului din viața colectivă. Personajul Labrouste se simte din ce în ce mai izolat și deprimat. El suferă de «oboseala de sine». Angoasa legată de pericolele comune este inlocuită cu deprima individului, solicitat mereu de schimbări și incertitudini. Oboseala depresivă ca suferință personală, devansează angoasa nevrotică ca un conflict de clasă, iar confruntarea între categoriile sociale este înlocuită cu depresia identitară. Oboseală de sine a individului nesigur devine inhibare in fața obligației de a gândi, de a acționa, de a fi autoresponsabil. Individul demisionează din social. Avem aici un fenomen percutant pentru epoca noastră : lumea individualismului contemporan.
Am propune…
* Într-un eseu precedent «Vagabondaj teoretic și bricolaj metodologic » încercam să sugerez unele avantaje în utilizarea metaforelor, alegoriilor și a parabolelor în analiza sociologică. Reiterez aici această tentație academică.
* Eseul ca un gen de abordare sociologică. Nu este eseul o formă de romanesc? Nu este eseul o afrontare burlescă, un refuz de a rămâne la nivel de explicație, pentru a include oamenii și epoca în termeni de confruntare, de furtună ?
* Preocuparea pentru originalitate și creativitate ar putea facilita accesul unui public mai larg la explicația sociologică. Mai ales în cazul unor texte distribuite pe rețelele sociale. Dar și în reviste de specialitate, unde poate fi adăugată o rubrică de eseuri.
Pîna la urmă sociologia savantă nu este o sociologie de gradul doi ? Sociologia de gradul întîi este sociologia omului de rând în viața lui cotidiană. Sociologia face interviuri pentru a capta percepții și mentalități. Dar găsim elemente de sociologie a vieții cotidiene și în romane.
Pledăm așadar pentru « adulterul» între explicația sociologică și roman.
