Titlul acestei lucrări, ar putea să surprindă: oare nu știm cine suntem?! Și apoi: de ce „spre”? Mă tem că imaginea pe care o avem despre noi înșine este neclară. Limpezirea ei necesită un efort de cunoaștere continuu, de-a lungul întregii vieți.

Fiecare dintre noi, după vârsta de 10 ani, începem să ne construim o imagine despre propria persoană, așa cum ne facem o imagine despre obiectele și persoanele din jur. Spre exemplu, credem că suntem o persoană prietenoasă și punctuală, dar cam timidă și nehotărâtă. Sistemul acestor credințe despre caracteristicile psihice pe care ni le atribuim reprezintă sinele nostru, care „scoate în relief capacitatea reflectivă și reflexivă a ființelor umane de a se percepe pe ele însele ca obiecte ale propriei gândiri” (Marshall, 2003, p. 522). Altfel spus, termenul de „sine” designează „o colecție organizată de credințe și simțăminte despre noi înșine” (Baron et al., 1998, p. 76, apud Iluț, 2021, p. 20). După publicistul și sociologul american Allan Johnson (1946 – 2017), sinele este „un ansamblu relativ stabil de percepții despre cine suntem în relație cu noi înșine, cu alții și cu sistemele sociale” (Johnson, 2007, p. 313).

Deși îndemnul „Cunoaște-te pe tine însuți”, atribuit filozofului grec Socrate (470 î.H. – 399 î.H.), a fost repetat generații după generații, nu reușim să ne autocunoaștem integral niciodată: întotdeauna va exista o „zonă oarbă”, ca în „Fereastra lui Johari”, imaginată de Joseph Luft și Harry Ingham (1955).

Păstrăm în memorie cum eram în copilărie, în adolescență sau în anii tinereții. Imaginea noastră ca adulți sau ca persoane în vârstă este alta, nu total schimbată, dar cu elemente lipsă, cu altele ușor modificate sau transformate, din fericire sau din nefericire. Și modul cum ne văd alții evoluează, nu neapărat în sens pozitiv. Acești alții se află în relații diferite cu noi: părinți, rude mai apropiate sau mai îndepărtate, colegi, prieteni etc. Și peste ei trece timpul…

Ochelarii prin care ne privim au dioptrii evolutive: pentru „obiecte” îndepărtate („sinele colectiv”, care conține caracteristicile psihologice comune membrilor grupului), la distanță intermediară pentru alții semnificativi („sinele relațional”, constând din acele caracteristici similare cu cei cu care suntem în relații stabile) și pentru „obiectele” din apropiere, pentru noi înșine („sinele individual”, referitor la caracteristicile unice, proprii unei persoane). Toate aceste perspective, organizate ierarhic pe trei niveluri, alcătuiesc „conceptul de sine”.

După profesorul Constantine Sedikides din Departamentul de Psihologie de la University of Southampton (Marea Britanie), sinele individual diferențiază persoanele și este relativ independent de relațiile cu ceilalți. Sinele relațional evidențiază latura interpersonală a individului, iar sinele colectiv este format din caracteristicile împărtășite de membrii grupului, diferențiind grupurile unele de altele. Persoanele se pot percepe alternativ ca individualitate, ca element al unei relații sau ca membre ale unui grup, asemănătoare celorlalți din grup, reacționând diferit în funcție de percepția fiecăruia. Oamenii răspund cel mai puternic când este implicat sinele individual (Sedikides et al., 2011, p. 21). Transpus în realitatea cotidiană, „Modelul tripartitiv al sinelui”, elaborat de Constantine Sedikides, explică de ce ne întristăm mai mult când se afirmă ceva neadevărat despre propria persoană, decât atunci când neadevărul vizează relația sau grupul din care facem parte. La fel, când se aduc laude: dacă străinii observă că românii au simțul măsurii, firește că mă bucur, dar parcă și mai mult mă bucur când mi se atribuie direct această calitate.

„Niciun om nu este o insulă”, scria poetul și clericul englez John Donne (1573 – 1631).  Psihosociologii vorbesc despre trebuința oamenilor de apartenență la un grup (familie, comunitate rurală sau urbană, popor ș.a.) sau de a fi în relație cu alții (de prietenie, de rudenie etc.). Fără a pierde din vedere aceste constatări, schițele incluse în această carte se centrează pe analiza sinelui individual, comparabil cu un diamant care își dezvăluie fațetele în funcție de unghiurile din care este privit. Asemenea fațetelor sinelui, cele 21 de schițe din această lucrare alcătuiesc o unitate, dar sunt într-o anumită măsură independente. Pot fi citite selectiv și nu neapărat în succesiune. Pentu a spori cursivitatea lecturii, am renunțat la explicarea unor termeni de strictă specialitate în text, dar pe care i-am inclus în Glosar.

„Spre cunoașterea de sine” este îndemnul adresat deopotrivă tinerilor și celor mai puțin tineri de a se angaja pe un drum care, parcurs cu stăruință, duce la aflarea răspunsului la întrebarea „Cine sunt”. În acest sens, consider de ajutor scalele și chestionarele ce însoțesc cele mai multe dintre schițe, chiar dacă nu au fost etalonate și validate pentru populația din țara noastră.

Bibliografie

Baron, Robert A., Byrne, Donn, Johnson, Blair T. (1998). Exploring Social Psychology. Boston, Allyn & Bacon.

Iluț, Petru (2001). Sinele și cunoașterea lui. Iași, Editura Polirom.

Johnson, Allan G. [2000] (2007). „Sine”, în A. G. Johnson. Dicționarul Blackwell de sociologie. Ghid de utilizare a limbajului sociologic. București, Editura Humanitas.

Luft, Joseph, Ingham, Harry (1955). „The Johari window, a graphic model of interpersonal awareness”. Proceedings of the Western Training Laboratory in Group Development. Los Angeles. University of California.

Marshall, Gordon (ed.) [1998] (2003). „Sine”, în Dicționar de sociologie (pp. 522-523). București, Editura Univers Enciclopedic.

Sedikides, Constantine et al. (2011). „Individual self, relational self, collective self.  Hierarchical ordering of the tripartite self”, Psychological Studies, 56, 1, pp. 98-107.