De ce Romania are nevoie de sociologie. Toate științele răspund la nevoile societății. Științele fizice și chimice au răspuns în ultimele secole la nevoile tehnice ale industriei, dar și la nevoia umană de cunoaștere. Sociologii răspund mai ales la nevoile societății în care ei trăiesc. În acest sens Gusti a formulat sintetic: sociolgia este știința ”națiunii”, în sensul precis de știință nu numai a societății în general, ci în mod special a unui context social.
În Occident, țări cu o organizare social-economică stabilă, cu o creștere care nu presupune schimbări structurale macro, tematica sociologiei este centrată predominant pe micro.
În România, o țară în criză structurală, sociologia va avea un profil diferit de cea din țările cu structuri consolidate. În anii 1990-2000 problemele critice ale României au fost centrate pe tranziție, schimbările structurale declanșate de Revoluția din 1989. Apoi, problema centală a României este depășirea stăriii de subdezvoltare și apropiere de nivelul țărilor europene dezvoltate. Criza structurală generează o nevoie de sociologie centrată prioritar pe nivel macro, unde se află variabilele cheie ale procesului de schimbare/ relansare socială și economică. Școala sociologică de la București, în anii 1920-30, a încercat să răpundă tocmai la aceste nevoi.
Aflată între-o situație de schimbare rapidă, România are nevoie de o înțelegere de sine mai bună. Aceasta este misiunea prioritară a sociologiei.
Politica cercetării sociologice. Există o politică a cercetării sociologice românești ? Nu o găsim într-un text distinct. Ea poate fi idenitificată în viziunea asociațiilor sociologilor, în obiectivele și programele de cercetare sociologice ale institutelor de cercetare și ale facultăților de sociologie și științe sociale. Conform principiului independenței academice, Ministerul educației și cercetării nu are autoritatea de a stabili orientarea cercetării științifice. Este normal de aceea de a nu avea un text formal adoptat, în care să poată fi găsită o politică a cercetării sociologice. El are în principal misiunea de a finanța cercetarea. Pe lângă această funcție, tradițional, Ministerul din România nu și-a asumat misiunea de orientare a activității știițifice. Evaluarea cercetătorilor și profesorilor și deciziile de promovare o fac instituțiile în care specialiștii lucrează. Ministerul are doar funcția de validare a titlurilor profesionale ”de vârf”: profesor universitar/ cercetător științific principal I și conferențiar/ cercetător principal II. Validarea deciziilor de promovare nu se făcea pe o evaluare a întegii activități a specialiștilor, ci doar pe componenta de cercetare științifică. Și aceasta se limita la îndeplinirea criteriilor minime.
Tradițional, comisia de validare a titlurilor, de exemplu în sociologie, utiliza câteva crierii minime cantitative (două cărți profesor/ cercetător ștințific I, o care pentru conferențiar/ cercetător științific II, și un număr minim de studii, 3-5, în revite de specilitate și volume colective), la care se adăuga o evaluare calitativă colegială. Comisia de evaluare era compusă din specialiști cu prestigiu care își asumează dificila decizie de validare a acordării titlurilor, considerând îndeplinirea criteriilor minime cantitative și calitative.
Problemele politicii actuale ale Ministerului de evaluare a specialiștilor
1. Problema cea mai gravă este tentativa Ministerului de orientare a cercetării sociologice: se promovează ca obiectiv privilegiat tematica unui mondialism subțire, față de centrarea pe realitatea conextuală, ignorând misiunea sociologiei românești de a se concentra cu prioritate pe societatea românească și problemele ei.
Ministerul nu are autoritatea de a orienta cercetarea științifică, de a stabili priorități. El poate, eventual, promova câteva teme speciale de intres național. În realitate, Ministerul încearcă să o facă prin mecanisme procedurale, mai precis prin criteriile de validare a titlurilor științifice.
Primul criteriu în lista Ministerului: studii publicate în reviste ISI. Aceste studii sunt punctate de 2-3 ori mai mult decât studiile publicate în celelalte reviste. Se presupune că criteriile de selectare a articolelor din aceste reviste sunt mult mai exigente. În plus, se consideră că studiile pubicate aici obțin un impact mai mare în contextul științific internațional.
La aceasta, se adugă însă studiilor ISI o ”plus-valoare” și mai ridicată. Ele nu numai aduc o contribuție mai mare la punctajul final, dar se adaugă și crieriul exclusivității: îndeplinirea publicării ISI este obligatorie. Prin obligativitatea ISI Ministerul promovează o prioritate în sociologie. Nepublicarea ISI exclude, de la început, acordarea titlurilor.
Crieriul ISI deci nu este doar un standard ”mult mai ridicat”, ci totodată orientează obligatoriu ceretarea într-o anumită direcție. Revistele occidentale ISI, formal, sunt deschise oricărei tematici științifice. În fapt, ele au o preferință clară: o tematică ”universalistă” de interes pentru specialiștii din toate țările. Temele mai speciale de interes pentru România sunt evitate.
Sociologia însă este puternic legată de tematica contextuală. Ea trebuie cu prioritate să răspundă la problemele contextului social al societății sale. Prioritatea trebuie să fie aici.
2. În ultimii ani, s-a produs și o altă schimbare a procedurii de validare a Ministerului. Criteriile cantitative ale evaluării au înlocuit aproape complet criteriile calitative. Textul actual al Comisiei de sociologie, administrare publică și știiițe politice conține o listă lungă de activități fiecare cu un punctaj. Este inclusă de exemplu și participarea la conferințe. Comisia pare să nu-și mai asume funcția de a evalua calitativ performențele candidaților, ci doar de a stabili dacă punctajul a fost corect aplicat. Comisia abandonează asumarea evaluării calitative, delegând-o exclusiv procedurii: publicarea în reviste și edituri de prestigiu, numărul de citări etc. Activitatea comisiei devine strict contabilicească.
3. A treia distorsiune: criteriile Ministerului exprimă specificitatea cercetării științifice universitare, de regulă cercetări individuale, pe teme segmențiale, și ignoră prioritățile institutelor de cercetare. Punctajul Ministerului marginalizează specificul cercetării din institutele de cercetare care au alte priorități și alte forme de prezentare: cercetări colective cu produse de amploare, orgnziarea de cercetări empirice. Un exemplu. Nu se încurajează, prin depunctare, cercetările sociologice realizate de coletive largi, cum sunt cercetările sociologice empirice. La aceste lucrări participă mulți cercetători, efort mare, iar produsul poate fi o carte sau un Raport social sau chiar un studiu. O carte elaborată de un larg colectiv, este punctată la fel ca o carte individuală. Punctajul este împărțit pe coautori, ceea ce revine fiecăruia o cotă complet nesemnificativă.
4. Cercetarea sociologică este o mare producătoare de date sociologice. Pe lângă indicatorii socio-demografici și economici produse de instituțiile publice, sociologia produce o masă mare de ”fapte”/date sociologice puse la dispoziția celorlalți cercetători, cât și publicului. Producția de date, bazate pe largi eșantioane sau pe cercetări de caz, nu sunt punctate.
5. Spre deosebire de științele ”universaliste”, sociologia, ca și alte discipline științifice, au ca obiectiv prioritar tematica contextului social. Datorită acestui fapt, comunitatea națională de sociologi este foarte importantă. Contribuția sociologilor la coagularea sistemului național de cercetare sociologică este un obiectiv prioritar care trebuie luat în considerare în orice proces de evaluare a cercetătorilor. Punctajul Ministerului ignoră însă complet acest aspect.
Propuneri pentru modificarea sistemului actual de evaluare a cercetării științifice
- Probabil, o instanță ”suprainstituții”, posibil în cadrul Ministerului, trebuie să mențină doar funcția de a valida acordarea titlurilor superioare, profesr/conferențiar, cercetător științific I și II. Pentru aceasta, o posibilă Comisie națională trebuie să îndeplienască câteva caracteristici:
- Funcția Comisiei nu trebuie să fie evaluarea globală a cercetătorilor/profesorilor, care trebuie realizată de către instituții, ci doar un set minimal de criterii de validare a deciziilor luate de universități și institute de cercetare.
- Comisia de validare trebuie să fie astfel compusă pentru a prezenta un prestigiu profesional consolidat.
- Criteriile de validare, nu criteriile de evaluare, trebuie discutate în cadrul comunității științifică.
- Deciziile Coisiei trebuie să fie înalt vizibile în comunitatea academică.
2. Instituțiile cu funcție de cercetare științifică (universități, institute de cercetare) trebuie să stabilească propriile criterii de evaluare a cercetătorilor în funcție de obiectivele lor. Și aceste criterii trebuie să fie prezentate public. Asociațiile profesionale pot avea un rol important în acest proces. Comisi Ministerului trebuie să pornească de la criteriile de evaluare ale fiecărei instituții. Setul de criterii promovat actualmente de Minister are însă un impact negativ asupra orientării cercetării din institue: blochează diversitatea direcțiilor de cerceare și a formelor lor de expresie. . Intenția de a elabora o grilă unică de evaluare a ceretării sociologice este în contradicție cu larga varietate a producției sociologice. Știința actuală accentuează inovația și prin diversificarea direcțiilor și formelor de cercetare.
