Discuția declanșată de Institutul de istorie m-a pus pe gânduri. Rezultatul este un eseu mai larg decât mă așteptam.
Dezrobirea. Institutul de istorie al Academiei a prezentat 5 comunicări despre una dintre schimbările sociale importante ale istoriei României: abandonare ”robiei”. Un proces social-politic și cultural extrem de important care a avut loc la jumătatea secolului XIX, aproximativ în anii 30-60 ai acelui secol. Au fost discuții publice la care au participat personalități intelectuale și politice ale vremii. Comunicările ne oferă acum, în secolul XXI, o imagine impresionantă a acelei epoci: cum trăiau țiganii [2] în acele condiții de robie.
Până la mijlocul secolului XIX, țiganii aveau un statut special în cadrul populației românești: erau aduși dinafară nu ca membrii ai comunității, ci ca robi. Ei nu erau deci membrii liberi ai comunității românești.
În comunicarea sa la acest simpozion, Viorel Achim estimează că țiganii reprezentau 7% din populația celor două state românești, Moldova și Țara Românească, adică aproximativ 300 000.
La jumătatea secolului XIX a avut loc un proces de schimbări sociale majore, cunoscut sub denumirea de dezrobire. În acea perioadă s-au luat multe poziții publice care au susținut acest proces și care subliniau dreptul țiganilor de a fi tratați ca persoane umane, egale în drepturi cu toți ceilalți, cetățeni liberi ai comunității române. S-au adoptat noi reglementări legale.
Post-robia. Ce s-a întâmplat după ”dezrobire” ? Țiganii au obținut statutul de persoană umană liberă, de cetățean al României cu drepturi egale cu ceilalți cetățeni români. Politic și legal situația țiganilor a fost soluționată la nivelul reglementărilor existente în întreaga lume.
De atunci, țiganii au fost tratați în categoria ”problemelor deja rezolvate”. Ei sunt recunoscuți ca un grup cu profil etnic distinct, destul de diferit de celelalte grupuri sociale, o populație săracă, dar caracterizată printr-un mod de viață relativ diferit de restul comunității.
Întrebarea care trebuie să ne-o punem este: au devenit Țiganii exact ca toți ceilalți membrii ai comunității? Legal și politic, da. Dar ”pe stradă” ? S-au făcut studii foarte interesante despre situația Țiganilor în perioada robiei. Dar nu mai există studii la același nivel de elaborare cu situația romilor în perioada post-robie. S-a presupus că ei vor trăi la fel ca toți ceilalți și vor avea obiceiurile pe care le vor manifesta mai ales în momentele festive. Dar ”pe stradă” nu se vor distinge de ceilalți.
Lucrurile nu au fost însă așa. Spre deosebire de celelalte grupuri etnice, evrei, maghiar, germani, bulgari…, țiganii au continuat să apară diferit ”pe stradă”: cei mai mulți au continuat modul de viață tradițional care a consolidat imaginea de marginalitate, de diferență dintre țigani și ceilalți locuitori. Opțiunea pentru continuarea ocupațiilor tradiționale a fost un factor al consolidării imaginii de ”diferență”: argintari, florari, olari, lingurari… Acestea, desigur utile în comunitate, dar în curs de marginalizare prin impactul industrializării. ”Ghicitul”, practicat de țigănci, este încă popular în comunitatea română. Continuarea modelului de viață nomad, ”corturarii” care trăiau în corturi, a fixat și mai mult imaginea de mod de viață diferit.
Persistența acestor obiceiuri profesionale asociate cu un mod de viață specific tradițional a fost consolidat de un alt factor structural: cea mai mare parte a țiganilor este afectată de sărăcie, consolidat de nivelul scăzut de școlaritate, lipsa profesiilor moderne…
Situația social-economică a țiganilor în perioada post-robie se deplasa ca obiect de analiză de la istorie la sociologie. Unele analize s-au făcut, dar era clar că problemele acestei populații nu intra în sfera urgenței.
Sub presiunea politică a Germaniei naziste, România a abordat, dar cu multe rețineri și ezitări problema țiganilor într-un program de scoaterea lor din viața socială românească cu mijloace criminale. Din fericire, programul a fost limitat și stopat de sfârșitul războiului. Evident, tentativa de abordare în stil hitlerist ar fi avut efecte extrem de grave.
Perioada comunistă. Viziunea de organizare a societății a fost diferită de cea dinainte. Programul comunist din lumea sovietică l-aș caracterizat ca ”non-etnic”. Non-etnic pentru că diferențele etnice sunt considerate secundare. Comunitatea română este considerată a fi întreaga populație din România. Desigur sunt grupuri etnice, dar diferențele sunt secundare, mai puțin importante. Toți sunt cetățeni români, egali în drepturi și datorii. Grupurile etnice sunt importante, dar, ca să zic așa, ele se manifestă mai mult ”în weekend”: cântă cântecele lor, se îmbracă, nu toți, tradițional, merg eventual la biserici diferite, pot vorbi acasă în limba lor maternă, dar în spațiul public sunt cetățeni români, în sensul de cetățeni ai statului român. Țara este comunitatea socială cu gradul cel mi ridicat de organizare. Centrul de interes nu era etnia dominantă, adică populația de etnie română, ci ”țara”, adică populație care locuiește în România. Statul sprijină manifestările culturale ale comunităților etnice. Dar politic toți erau cetățeni ai societății socialiste.
Dacă se recunoștea cu statut legal toate etniile care compun populația României, ciudat, țiganii nu au fost recunoscuți ca o entitate etnică distinctă. Au fost multe discuții, dar a dominat reținerea de a recunoaște etnia țiganilor. Nu știu precis, dar pot să fac o ipoteză.
Toate celelalte grupuri etnice sunt integrate în viața social-economică colectivă, fără deosebire de profil etnic. În spațiul public toți cetățenii, indiferent de etnia lor, se comportă la fel. Se deosebeau în viața particulară. Doar țiganii aveau o situație diferită. Unii dintre țigani, integrați în viața colectivă, se purtau ”normal”, ca toți ceilalți: mergeau la școală, erau angajai în întreprinderile de stat… Dar o parte importantă a țiganilor nu participa la viața socială ”normală”: nu erau angajați la stat, aveau activități economice la marginea legalității… Când se manifestau ca ”țigani”, nu erau așa cum societatea voia. Ei deci trebuie integrați în ”viața normală”. Țiganii, ca țigani, erau priviți ca o anormalitate. Erau o altă lume, la marginea societății. Politica comunistă față de țigani era centrată nu pe încurajarea manifestărilor lor ca ”țigani”, doar în ”timpul liber”, ci să fie integrați cu întregul lor mod de viață în ”viața normală”. Comunismul nu discrimina pe țigani. Țiganii integrați în viața generală nu erau discriminați în niciun fel. Chiar se descuraja tratarea socială a lor ca ”țigani”. Etichetarea lor ca ”țigani” era considerată ca o insultă inacceptabilă. Țiganii de la marginea societății erau tratați ca marginali, obiect al unei politici de integrare socială. Deci, ce e ciudat, față de țigani, sistemul comunist avea o atitudine confuză. Ei erau acceptați ca cetățeni cu drepturi egale, integrați în viața colectivă, Dar cei care trăiau diferit, în stilul tradițional, nu erau acceptați ca având un mod de viață ”normal”, ci tratați ca un grup social marginal, cu o situație socială provizorie care trebuia desființată prin integrare. Puteau cânta. Dar să se integreze în întreprinderile statului, eventual îmbrăcați decent, nu ”țigănește”. Limba romani nu era recunoscută și nu încurajată. Și, cu excepția muzicii, și cultura țigănească, a fost tratată ca o zonă a subdezvoltării. Modul de viață tradițional al țiganilor era considerat ca fenomen al subdezvoltării, care trebuia să fie lichidat sau acceptat doar provizoriu.
Este foarte important să accentuăm această diferență. Față de țiganii, care se comportau ”ca toți ceilalți”, nu pare să fi existat o discriminare. Dar cei care trăiau tradițional, erau izolați. A dominat un comportament pe care eu îl numesc de ”depărtare”, de ”separare”. De fapt acesta nu era o invenție a comunismului. Era caracteristică a tuturor societăților în curs de ”modernizare”. Comunismul preluase de la societatea capitalistă această atitudine față de țigani. Exista totuși o diferență substanțială între cele două societăți. Societatea capitalistă era mai tolerantă față de segmentul de țiganii de la marginea societății. Socialismul avea o atitudine activă. Un program politic de integrare a țiganilor în societatea socialistă modernă.
Robia a fost înlocuită deci de un complex de marginalizare/ izolare socială. Populația din România a fost împărțită în două lumi: o lume ”normală”, integrată într-un mod de viață modern, etnia română și celelalte etnii, inclusiv segmentul de țigani integrați în modul de viață modern, și o parte a populației de țigani care trăia tradițional. Între cele două lumi era o relație de ”depărtare” socială. Țiganii riscă să fie tratați ca o altă lume, diferită de restul populației.
Separarea, politica distanțării de lume tradițională a țiganilor era o stare generală de spirit în populație română.
Experiența mea, ca român și ca sociolog român, a relației cu romii. Copil am crescut întră-un cartier marginal al Bucureștiului. Mica stradă era zilnic plină de copii. Cred că aproape o sută. Erau și copii de țigani, dar nu mulți.
Care era atunci imaginea mea despre țigani ? Țiganii pentru mine, copil, erau o altă lume. Ciudată, săracă, un mod de viață diferit de al nostru. Nu ceva primejdios, dar părinții ne spuneau că e bine să ne ținem mai departe. Desigur am avut multe interacțiuni cu copiii țigani. Normal. Dar era mereu ideea de separare. O altă lume. Copiii erau ca noi, dar lumea țiganilor o vedeam mai clar când ne gândeam la mamele și bărbații țigani. Altfel îmbrăcați, alte comportamente.
Deci am crescu cu imaginea țiganilor ca o altă lume decât a noastră: o lume la margine, diferită, săracă, ciudată, cu relații minime, mai degrabă de evitat pe cât posibil. Țiganii în sine nu erau o problemă.
Până în 1989, ca sociolog am făcut multe cercetări asupra realității românești. Am publicat vreo 6-7 cărți și multe cercetări empirice. Dar țiganii nu existau ca temă de interes pentru mine ca sociolog.
Revoluția 1989. Multe evenimente au avut loc și au influențat decisiv activitatea mea de sociolog. Era perioada în care se relansa sociologia românească cu misiunea de a analiza noua realitate socială în constituire. S-a înființat un nou Institut de cercetare socială cu o misiune clar definită în însăși titlul institutului: Institutul de Cercetare a Calității Vieții. În anii 90 s-au făcut multe cercetări sociologice empirice.
Am în față o carte apărută în 1993: Țiganii. Între ignorare și îngrijorare. Coordonatori: Elena Zamfir și Cătălin Zamfir. Autori: Vasile Burtea, Viorel Gheorghe, Ioan Mărginean, Dan Potolea, Marina Prea, Maria Voinea.
Ciudat este că această carte a fost primul mare program de cercetare sociologică empirică dezvoltat în primii ani după 89: situația social-economică a țiganilor. Și, probabil, prima carte importantă de cercetare sociologică după 89. O carte bazată pe o largă cercetare sociologică empirică: peste 1 000 familii, sute de interviuri, o echipă de cercetători și zeci de operatori de teren.
Și noi, autori și inițiatori ai acestui program, am fost apoi mirați de acest eveniment sociologic. Simt nevoia de o explicație.
În 1989 a fost o întâmplare care mi-a schimbat modul în care am văzut lumea. Iată care a fost acest ”eveniment”. Consideram că era datoria mea ca sociolog, nu ca ”revoluționar”, să fiu în stradă. 22 decembrie 1989. În față, soldați cu puștile pregătite să tragă. Eram în primul rând și mărturisesc îmi era frică. La toți ne era frică. Știam că soldații puteau primi oricând ordin să tragă. Și, desigur, aveau să tragă. Dar era în joc lumea pe care voiam să o schimbăm și depindea de noi. Ezitam. Făceam cu prudență câțiva pași. Strigam cu toții. Dar. .. Deodată, lângă mine a țâșnit un puști. Un țigănuș. Nu părea să aibă frica noastră. Un curaj nebun. Am fost șocat. Nu se potrivea cu imaginea mea a țiganilor. Țiganii erau defensivi, nu păreau a fi curajoși. Am înțeles deodată că lumea țiganilor făcea pare din lumea noastră și, de ce nu, era și ea o pare bună a lumii noastre. Acest eveniment mi-a rămas în minte și în suflet. Ca sociolog, am început să dau atenție populației de romi, ca parte a lumii noastre, nu ca ceva ”diferit”. Care urma să fie poziția romilor în noua noastră lume ? Desigur la margine, săraci, dar, iată. curajoși și ai noștri, împreună în fața armatei.
Am discutat cu prietenii noștri care aveau aceeași părere. O lume la margine, dar care era a noastră și trebuia să dezvoltăm relațiile cu această lume și să o sprijinim. Dar trebuia mai întâi să o cunoaștem. Deci, era nevoie de un proiect sociologic.
Eram directorul Institutului de Calitate a Vieții, cu un mare potențial de cercetare sociologică. Dar, evident, cu foarte puține resurse financiare. O cercetare presupunea destul de mulți bani.
Un factor important a fost contactul cu reprezentanta UNICEF în România după 1989. O femeie deschisă, cu mult interes pentru ce se întâmpla în România. În special departamentul pentru asistență socială a universității din București, coordonat de Elena Zamfir a dezvoltat relații multiple de cooperare cu UICEF-ul și organizațiile internaționale și cu facultăți de asistență socială de prestigiu din Occident. Discutam mult cu colegii noștri. Am vorbit și despre situația romilor din România. Interesată, reprezentanta UNICEF a oferit o parte din resursele financiare care să sprijine o cercetare la nivel național a etniei rome. Eram obișnuiți să adăugăm și resursele noastre. Colegii angajați au făcut și ei investiții și au contribuit cu resursele modeste pe care le aveau. Nu am avut probleme financiare pentru cercetare. Eram sociologi cu resurse mici. Sunt și acum surprins de rapiditatea și ușurința cu care s-au mobilizat mulți colegi pentru proiect.
O cercetare empirică cu totul nouă, foarte ambițioasă. Să identificăm lumea țiganilor și să estimăm starea lor socială. Aveam ceva experiență de cercetare empirică, dar nu cu obiective atât de ambițioase. O populație complet necunoscută. Câți țigani (romi) sunt, cum trăiesc ei ?
Deci programul Țiganii, îl numesc așa pentru că a apărut imediat după Revoluție când nu era utilizat încă termenul de rom. În 1990-93 s-au strâns datele, prelucrarea lor, elaborarea cărții. Eram obișnuit cu terminarea rapidă a lucrurilor.
Atitudinea romilor a fost un factor esențial. Nu o lume defensivă, suspicioasă, ci încredere în noi ca cercetători și foarte suportivi în cercetare.
Familia are un rol foarte important și în cercetare. Elena Zamfir, soția mea, avea aceleași preocupări. A împărtășit, aceeași viziune. Am făcut o echipă de cercetare. În schimb, soția mă depășea cu mult prin capacitatea de a dezvolta relații personale. Eu eram și sunt un timid.
Câteva exemple semnificative.
Am căutat în noua lume a etniei romilor persoane interesante care puteau deveni surse de informare/comunicare, dar și punte de legătură în comunitatea romă. Vreo 10 țigani maturi, cu poziții cu prestigiu în comunitate, i-am invitat să ne petrecem 3 zile, undeva lângă București, să discutăm despre proiect, un factor decisiv pentru coagularea relațiilor. Țiganii au venit deschiși, dornici de comunicare. Se vorbea de toate.
Mi-a rămas în minte un caz. Un țigan, cu autoritate în comunitate, foarte sigur de el însuși și de opiniile sale. A ținut să ne expună propria viziune despre originea țiganilor. Circula o teorie, mai mult o legendă fără bază istorică: țiganii au venit din Egipt, ieșind din captivitatea de acolo. Era foarte convins de legendă și ținea să ne convingă pe toți. Obiectivul programului nostru nu era să limpezim originea istorică a țiganilor. Nici nu aveam competența. Era un punct de vedere al unui membru marcant a grupului și trebuia să-i respectăm dreptul la opinie. Nu am reacționat. Nici ceilalți, nu foarte siguri de această teorie, nu păreau nici ei să susțină această teorie. Dar era un climat suportiv pentru exprimarea liberă. Am avut impresia că acel climat suportiv a moderat stilul autoritar și al vorbitorului.
Fiecare a vorbit despre experiența sa de viață, despre istoria sa personală. Nu era o lume chiar săracă și marginală, dar am început să înțeleg o lume care era mai apropiată de lume noastră decât credeam. S-au dezvoltat relații de încredere reciprocă și o bună colaborare pentru cercetare. Toate experiențele cu țiganii au fost neașteptat de pozitive.
S-a lucrat enorm și cartea a fost neașteptat de rapid terminată. Ce facem cu ea ? Nu aveam bani să o publicăm și eram interesați să o difuzăm repede și cu un tiraj mare. Da, se poate, dar, nu așa repede, să vedem să… Tot un membru al echipei, Nicolae Lotreanu, ne-a salvat. Avea o editură, dar nici el nu avea bani. A publicat-o repede, în condiții foarte bune. Așa s-a făcut știință în România la început de tranziție.
Ce titlul să-i punem ? Țiganii, normal au gândit membrii echipei. Dar o problemă. Liderii țigani erau foarte activi și voiau să se elibereze de etichetare negativă de ”țigan”. Termenul de Rom, Rrom, era doar la începutul difuzării sale.
Clar, nu puteam să luăm noi decizia. Ar fi fost un gest insultător. Soluția: să discutăm cu liderii romi. Cu cine ? Gheorghe Nicolae era un cunoscut sociolog și unul dintre cei mai importanți lideri ai romilor. A fost studentul meu și ne cunoșteam bine. Și el cu o poveste foarte interesantă. Un student eminent. Respectat de colegi pentru capacitatea sa intelectuală. Dar colegii îl numeau adesea ”țigan”. El nu recunoștea că e țigan. Se supăra și protesta. Dar s-a întâmplat ceva neașteptat. Cred că prin 1987. În timpul unor discuții la cămin, Nicolae Gherghe a făcut o declarație surprinzătoare: da, sunt țigan și mândru de asta, ei și ? Liniște. Colegii și-au schimbat atitudinea. De atunci nu i-au mai spus ”țigan”. Gheorghe Nicolae s-a simțit din acel moment eliberat. După terminarea facultății, înainte de 1989, a fost angajat ca cercetător la Institutul de sociologie al Academiei. A fost consecvent promovând în știință interesul comunității rome. La Revoluție a devenit un important lider.
M-am dus cu carte al el. Eram colegi. Ce părere ai ? Înțelegeam că aprecia ce am făcut, dare ceva nu părea să-i fi plăcut. Ce cred eu. Imaginea romilor din carte era proastă. Neplăcut, dar asta era realitatea. Dar a apreciat că, deși cartea era dură, stilul era foarte suportiv și prietenos. Ea propunea un larg program public de suport pentru romi. Dar ce părere ai despre titlul ? Să folosesc în titlu termenul de țigan sau de rom ? I-am expus efectele deciziei. Am înțeles că întrebarea l-a pus într-o situație dificilă, dar mi-a spus: Domnule profesor, da, aveți dreptate. E mai bine de folosit termenul de ”Țigan” în titlu. Și titlul cărții a fost Țiganii, între ignorare și îngrijorare. Un titlu foarte potrivit. Exprima exact starea de spirit de atunci a sociologilor români: realizam că am ignorat problema, dar am început să fim foarte îngrijorați de situația romilor Ulterior, am realizat ca această carte a fost prima în lume, având ca obiect situația social-economică reală a romilor, bazată pe o largă cercetare sociologică situației a romilor.
Cartea a fost publicată. Era important, dar problema de fapt rămânea. Ca sociologi, noi ne-am terminat misiunea. Erau multe probleme sociale importante ale Institutului: politicile sociale în noul context politic, sărăcia, situația copiilor.
Dar eram ministru și avem și o anumită putere. Puteam face ceva pentru romi, dar ce ? Problema socială era uriașă. Multe lucruri ar fi trebuit să fie făcute, dar nu știam de unde să o apuc.
M-am gândit la rolul intelectual al romilor. Erau puțini intelectuali romi, și aceștia reușiseră printr-un efort individual enorm. Trebuia să facem ceva. Ce ar fi să dăm locuri speciale la universitate pentru câțiva tineri și să începem, de exemplu, cu asistența socială. Tinerii specialiști vor promova apoi interesul comunității.
Dar cum ? Locurile la facultăți erau limitate, finanțate de la buget, și se intra doar printr-un concurs dur, aproape 10 candidați pe un loc. Nicio șansă pentru tinerii romi. Soluția ar fi fost să dăm locuri speciale pe care să concureze romii între ei, încălcând regulile obișnuite ale sistemului universitar. Era nevoie de o decizie guvernamentală foarte dificilă. Eu eram ministru, dar la Ministerul Muncii și Protecției Sociale, nu la Educație. Am mers cu cererea la ministrul educației superioare, cu care dezvoltasem relații foarte bune de colaborare. După un dialog prietenos a acceptat tacit două tipuri de admitere la facultatea de asistență socială. Au fost date 30 de locuri, câte 10 la Universitățile București, Cluj și Iași. Era o deschidere cu efecte extraordinar de importante pentru educația viitoare a romilor. Se acorda nu numai locuri, dar și burse
L-am adus și pe Vasile Burtea ca director în Ministerul muncii și protecției sociale cu problemele romilor. Au început să fie angajați romi în administrația publică. Includerea romilor în sistemul administrației publice este un pas enorm.
Dar problema de abia începuse. Nu erau tineri pregătiți gata să vină. Situația socială a tinerilor era extrem de precară. Ar fi vrut, dar condițiile erau… Am luat contact cu lideri din comunitate. Au vrut să sprijine. A fost mai dificil decât credeam. Țin minte un caz. O fată de undeva din Moldova. O familiei foarte săracă. Fata ar fi vrut, dar părinții: tu, fată, să pleci așa singură în lume; nu ai nici haine ca lumea, pantofii sunt rupți, nu avem bani deloc. Au intervenit din comunitate prietenii țigani și fata a venit la facultate.
Desigur, tinerii romi au avut locuri în cămin și burse, dar nu le-a fost deloc ușor. Veneau cu o pregătire școlară precară. Nu știu ce s-a întâmplat cu aceste serii de studenți țigani. Unii au reușit. Un factor important a fost atitudinea colegilor. Mai ales colegii de la cămin. Am aflat că nu au fost probleme. Au fost și cârcotași dar au fost susținuți de colegii susținători ai romilor.
Depărtarea socială cu siguranță nu s-a eliminat, dar era un început foarte important. Da, a fost un proiect de succes. A contribuit foarte mult la crearea unei intelectualități rome.
Am înțeles că multe lucruri depind de noi și dacă vrem, putem să facem multe. Revoluția a avut mult efecte extrem de importante. Unii: ”Revoluția furată”. Nu este numai o prostie, dar și o insultă la adresa a ce s-a făcut cu eforturi imense împotriva multor dificultăți. Revoluția din 89 a deschis o nouă direcție. Și în sociologie a avut loc o deschidere forte importantă: aveam să construim o nouă societate.
Între sociologii români s-a conturat ideea că trebuie să depășim separarea de comunitatea romă, și să inițiem un proces comun de schimbare.
Începeam să sesizez o anumită diferență nu de fond, dar de priorități. Grupul nostru de sociologi nu ne-am pus problema ce se va întâmpla cu cultura romilor tradiționali. Ea se va schimba. Totul pe această lume se schimbă. Ca sociolog român am avut o orientare ”globalistă”. Eram cu toții angajați într-un proces de schimbare dominat de convergență. Eu aveam în minte nu o societate centrată pe etnia românească, ci o societate a populației românești, adică a populației din România, desigur cu o diversitate a compoziției etnice, angajată într-un proces comun de dezvoltare. Obiectivele etnice sunt importante, dar secundare. Am constatat cu oarece surpriză că pentru romi prioritar era centrarea pe revitalizarea construcției etnice a comunității. Desigur era normal, dar aceasta era o parte a problemei: inițierea unui program de îmbunătățire a situației social-economică a romilor.
După 30 de ani. Ce sa-întâmplat cu situația ”țiganilor” după mai bine de 30 de ani ?
Este evident că s-au obținut lucruri foarte pozitive. Situația multor romi s-a îmbunătățit, inclusiv participarea lor în sistemul public, ceea ce e foarte important. Desigur nici nu a fost așa cum doream. Economia românească este într-o situație foarte dificilă, datorită unei politici neoliberale distructive. Situația socială a populației este critică. Nivelul sărăciei este extrem de ridicat și romii sunt principalii pierzători. Nivelul sărăciei populației este spre 35%, iar romii, după unele estimări, nivelul de sărăcie se plasează spre 70%. Un imens deficit de locuri de muncă disponibile, munci prost plătite și un suport modest al statului.
În această perioadă de criză, e nevoie de o nouă evaluare a situației social-economice nu numai a întregii populației, dar și a romilor. Unele date ne fac să considerăm că s-a produs o polarizare și în situația romilor. Un segment a câștigat poziții social-economice decente, dar foarte mulți s-au adâncit în sărăcie. Au apărut și au crescut pungile de sărăcie, o nouă formă de marginalizare socială, dominate de romi, dar și români. Romii au trebuit să se descurce în noile condiții extrem de dificile. E nevoie, deci, de o diagnoză precisă.
Au trecut 30 de ani. Tema a rămas cumva în mintea mea, dar au fost alte priorități. Nu am mai avut relații cu comunitatea de romă, decât accidental.
Mereu se întâmplă câte ceva. Împreună cu soția mea, Zamfir Elena, suntem invitați la un eveniment pentru romi, organizat de Academie. Președintele Academiei, academicieni, lideri romi. La vârf. Nu un program concret, ci mai mult evaluare a situației actuale și bune intenții. Discursuri frumoase. La romi discursul este de regulă colorat și sentimental. Nu prea vezi un rom cu un discurs ”țeapăn”. Noi nu am considerat că e cazul să spunem ceva. Nu aveam ce spune. Un vorbitor rom a vorbit foarte emoționant și despre ce am făcut noi, în elaborarea cărții Țiganii… și contribuția soției ca șef de catedră a asistenței sociale la Universitatea București. A ținut să ne mulțumească. Am fost aplaudați. Nu știu dacă vreodată am fost aplaudați așa sincer, din inimă, nu din politețe, nu pentru ce spunem, ci pentru ce am făcut. Ne-am resimțit încurajați ca cercetători responsabili. Am cunoscut noi lideri romi. Am simțit că e momentul să reluăm colaborarea. Președintele Agenției pentru romi ne-a spus că sunt interesați să dezvoltăm împreună un program. Este nevoie de un program important. M-a impresionat. O mare personalitate, intelectuală și politică care pune multă inimă în ce face. Și așa a început un nou program al institutului în colaborare cu Agenția Națională pentru Romi: Situația social-economică a romilor după 30 de ani. Și iar problema resurselor financiare. Bani pentru cercetarea de teren, pentru publicații, munca suplimentară. Institutul vine doar cu salariile participanților.
Programul actual, o nouă provocare: de această dată, o cooperare sociologi (în special români) și specialiști romi. O cunoaștere împreună, în care însă specialiștii romi trebuie să aibă rolul cel mai important.
[1] Acest text este o dezvoltare a comuncării ținute la Colocviul cu ocazia Zilei Dezrobirii Romilor în România, din 20 februarie 2024, organizat de Agenția Naționala pentru Romi, în colaborare cu Institutul de Istorie al Academiei Române.
[2] Notă. De cate ori scriem despre populația de romi ne confruntăm cu o problemă de terminologie. Tradițional, termenul comun și oficial utilizat era cel de ”țigan”. Din 1990, liderii romi au considerat că termenul de țigani, are o conotație negativa și că trebuie înlocuit cu termenul de ”romi”. La ora actuală, în discursul public se utilizează termenul de romi. În contexte colocviale, unii romi continuă să folosească termenul de țigan, fără a i se oferi o conotație negativă. De aceea, în acest studiu, având în vedere că este un context științific care vizează perioada anterioară anilor 1990, când vom vorbi despre situația romilor înainte de 1990, am considerat că este normal să folosim termenul uzual curent în aceea perioadă, cel de ”țigan”, desigur fără nici o conotație negativ.
