Președintele Johannis a lansată o formulare repetată în spațiul public: statul român este un stat eșuat. Cred că est singura afirmație a președintelui larg acceptată.  

De la început, mie nu mi-a plăcut formularea. Termenul de eșuat nu este adecvat. Eșuat ar însemna că statul român nu mai funcționează. Un vapor când eșuează, el este împotmolit pe undeva și nu mai poate să funcționeze. Statul român funcționează și riscă să continue să funcționeze. El funcționează, dar ca un stat prizonier. Problema este că statul român este prizonierul nu al unei singure forțe, ci a multora, care îl controlează, restrângându-i spațiul de liberate.   

Democrația este un sistem politic în care statul exprimă interesul comunității. Statul prizonier, controlat de interesele diferitelor grupuri, nu mai îndeplinește condiția de a fi un stat democrat. El nu mai promovează interesele comunității, cii unui grup sau a altuia.  

Primul ministru Ciolacu declară că vrea să facă o reformă a statului care, evident, funcționează prost. Cu toți suntem de acord. Și toți credem că trebuie reformat, dar buna intenția a Prim-ministrului este tot mai clar că se confruntă cu rezistențe puternice. Cei mai mulți chiar se îndoiesc că va reuși. 

Evenimentele de azi probează cu claritate starea de prizonierat. Cine controlează statul român ?

Am folosit în caracterizarea statului român formularea un ”stat mic și gras”.  Este mic: pentru a-și îndeplini funcțiile sale pentru un stat modern european are nevoie de resursele necesare. Altfel, importante responsabilități ale sale sunt subfinanțate. E clar dacă comparăm finanțarea statului român față de celelalte state europene. Este statul cel mai sărac din UE, nu numai în termeni absoluți, ci și relativ la PIBul românesc: are o capacitate foarte scăzută de colectare a taxelor și impozitelor. Educația e prost finanțată. Sănătatea e critic subfinanțată. Cercetarea științifică este la mare distanță față de celelalte țări europene, cu un deficit enorm de finanțare, cu mult sub nivelul de supraviețuire. De la 300 de mii de cercetători în România în 1989, astăzi mai avem vreo 25 mii, din care Academia are circa 2000!  Cultura este și ea finanțată se pare mai puțin decât în perioada comunistă a anilor 60. Protecția socială este și ea cea mai slabă din Europa: nivelul de sărăcie este catastrofal, datorat nu numai economiei, dar și deficitului de politică socială. Ciudat este că, deși din punctul de vedere al realizării responsabilităților sale, statul român este prea mic, vrem să-l reducem și mai mult. 

Statul  român nu este numai ”mic”, dar și ”gras”: e deformat de creșteri patologice nefuncționale și ineficiente. În raport cu funcțiile sale, sistemul public este evident tot mai birocrat, dezvoltat anti-funcțional. Sunt instituții care se calcă pe picioare, îndeplinind aceleași funcții, dar nici pe acestea insuficient. Este estimarea prim-ministrului. 

Instituțiile publice sunt pline de angajați care nu fac mare lucru: fie că conducerea este slabă și nu le dă sarcini clare și nu controlează, fie nu are competența necesară, fie că sunt angajați în exces. Sunt posturi create pentru rude, prieteni și pentru influențe politice. Toate astea nu le spun eu. Le-am cules din ce se discută public și nimeni nu protestează împotriva unor asemenea estimări. Ne-am trezit cred că sunt peste 120 de secretari de stat și subsecretari care, în plus, fiecare cu staful lui și cu consilieri. Mulțimea acestora este clar excesivă și  conducerea politică este conștientă și dorește să o reducă. Dar e tot atât de evident că nu prea poate. 

Schimbarea conducerii guvernului s-a dovedit a fi un mecanism de a crea noi posturi publice. Odată ce cineva a obținut un post, este foarte greu să-l schimbi chiar dacă se dovedește a fi necorespunzător. Pentru că ai nevoie de oameni buni, dar și de oamenii ”tăi”, strategia simplă este să creezi noi posturi. 

O persoană influentă are un protejat al său și vrea să-l angajeze. Dar nu oricum, ci ca ”șef”. Iar noul șef trebuie să aibă un număr minim de salariați: noi angajări. 

Nu e vorba doar de angajare de persoane, ci de înființare de noi secții și chiar de noi instituții pentru persoane influente. Statul e gras nu numai că sunt angajați mai mulți omeni decât e nevoie, dar se creează și instituții pentru oameni care vor să conducă instituții.

Prim-ministru estimează că sunt mai mulți angajați decât e nevoie. Deci ar trebui reduși. Deocamdată există doar intenția de a reduce posturile neocupate. Dar și asta ridică multe probleme.  

Tot Prim-ministru a estimat azi că avem enorm de mulți ordonatori de credite, deci instituții, și a decis ca prioritare să desființeze unele instituții, să le comaseze sau să le topească în alte instituții. Sunt instituții cu puțini angajați, dar cu inevitabila infrastructură administrativă. Soluția: desființarea sau comasarea acestora.  

Unele instituții din subordinea guvernului, deși au performanțe cel mult modeste, au crescut excesiv atât ca număr de personal, cât și ca salarii. Au devenit tot mai grase. Și și-au dat salarii disproporționat de mari față de alți angajați publici. Prim-ministru constată cu stupoare, deși cred că știa de mult, că sunt foarte multe salarii în sistemul public mult mai mari decât salariul președintelui care ar trebui să fie cel mai mare salariu. Ieri la televizor aflu că într-o mare instituție publică salariul mediu lunar este de 4 000 Euro. Să ne imaginăm cât de mare este salariul celor din conducere. Se dau public câteva exemple de asemenea salarii, chiar 16 000 – 26 000 Euro lunar ! Cât de geniale ar trebui să fie aceste persoane ?  

Pensiile speciale ale magistraților sunt un alt caz: ieșiți la pensie pe la vârsta de 45 de ani cu pensii chiar de pete 20 000 Euro. Pensiile ”speciale”, spun juriștii, nu mai pot fi redimensionate invocând veșnicul argument al ”dreptului (chiar ilegal) deja câștigat”. Dar să redimensionăm măcar pe cele viitoare. Și asta se dovedește a fi dificil. Poate pe cele viitoare să le readucem la situații normale ”treptat”. Și până guvernul poate să găsească o soluție pentru viitor, o mulțime de ”tineri” se grăbesc să iasă acum cu pensii șocant de mari.

În tot acest context de libertate limitată, Prim-ministrul a repetate angajamentul că: nimeni nu va fi dat afară (?), că nu vor fi reduse salariile. Dar, pe diferite căi, salarii sunt reduse; de exemplu în domeniul cercetării științifice, promovarea a devenit aproape imposibilă (nepromovarea legală este un mod de reducere a salariilor), premiile care recompensau performanțele bune au dispărut în multe domenii. 

Supra-dimensionare nefuncțională a statului în condiții de subfinanțare a funcțiilor normale ale acestuia este paradoxul actual. 

Domnul Ciolacu constată că este obligat să plătească greșelile din trecut. Statul a fost slab pentru că, neexistând o viziune clară, s-au acumulat probleme grave care, în condițiile actuale de criză, au explodat. 

Presiunile sociale sunt un factor exploziv. Acumularea istorică a politicii anti-salariale, sub-ocupare și salarii mici, exercită o presiune de creștere a salariilor, mai ales a celor mici, la care se adaugă și problema deprecierii pensiilor, agravată mai ales în zona pensiilor mici. Pe de ală parte, criza bugetului presează creșterea impozitării care se lovește însă de politica complet ne-europeană a impozitării egale. Veniturile mici sunt prea mult impozitate, iar veniturile foarte mari sunt prea puțin impozitate și unele chiar scapă impozitării.  Impozitarea egală este de fapt foarte inegală. În termeni tehnici, este regresivă. Pentru un venit de 2 000 lei, un impozit de 17% reprezintă o reducere de 340 lei, care ar putea însemna să se sară peste câteva mese și mese de proastă calitate. Pentru un venit de 100 000 lei, 17% înseamnă o scădere de 17 000 lei. Rămân 83 000 lei, reducere nici nu se simte.  

Dar guvernul român este prizonier și datorită unei alte situații: un președinte, cu o autoritate constituțional confuz definită, controlează guvernele: forțează numirea unui guvern și dictează guvernului decizii politice importante, încălcând astfel prevederile constituției. De 20 de ani România a avut mereu probleme cu cei doi președinți care au contribuit din plin la criza societății românești.  

Dependența de Bruxelles oferă un caz uluitor de problemă cu care guvernul se zbate în ultimul timp. Pe scurt. PNRR, un document ”negociat” cu Bruxelles acum vreo doi ani cuprinde o prevedere: pensiile în România nu poate să depășească 9,4% din PIB până în 2050. Un caz șocant din mai multe puncte de vedere. Primul: cum poate guvernul prezent să impună un angajament pentru următorii 26-27 de ani ? Angajamente financiare punctuale se pot face în caz de împrumut sau de plata unor datorii. Dar aici este vorba de o politică socială. În fapt, Bruxelles nu are dreptul să negocieze politica socială a unei țări din UE. Mai mult. Guvernul de acum doi ani a angajat că viitoarele guverne timp de 26-27 ani (probabil vor fi cel puți vreo 10 guverne) vor trebui să aplice o politică a pensiilor pe care el a decis-o în trecut. Așa ceva nu cred că ar fi existat în istorie. În viitor vor fi cu siguranță alte condiții: mai mulți pensionari, creștere a veniturilor etc.  Doi: Celebrul 9,2% din PIB este foarte mic față de toate celelalte țări din UE. Țara se condamnă pentru un lung viitor la subdezvoltare. Și Bruxelles admite că a fost o idee proastă, dar ”voi ați venit cu ea, am negociat-o și nu se mai poate renegocia”. Sunt șocat de comportamentul experților Comisiei europene: ei știau de la început că propunere fostului guvern e o prostie. Ar fi putu să ne atragă atenția. Parcă s-au bucurat de prostia noastră. S-a negociat și nu se poate schimba! Știm cu toții că se poate, dar de mai mult de un an ne batem capul: ”să mergem acolo, vom reuși ?” 

Este un calvar politic acumulat în timp: cum să dai afară oamenii din instituții supradimensionate și cum să tai salariile enorme. Acolo sunt persoane cu influență și care fac o coaliție cu rezistență puternică. 

Se pare că toate aceste critici formulate de Primul-ministru sunt considerate de public ca fiind corecte. Există însă o mare îndoială: Domnul Ciolacu poate implementa aceste bune intenții ? De ce comentatorii se îndoiau de realizarea unor decizii politice absolut necesare ? 

Problema critică actuală: Cum putem elibera statul român de starea de prizonier ?