După Decembrie 1989, s-a împământenit și la noi expresia  anglo-saxonă „No news is good news”. I se atribuie regelui Iacob I al Angliei (1566 – 1625) paternitatea acestei sintagme, deși în limba latină exista dictonul „Nula nova, bona nova”. Dincolo de originea și vechimea acestei sentințe, cercetătorii au pus în discuție valoarea ei de adevăr. Dacă timp de o săptămână sau două Banca Națională a României nu mai dă niciun anunț în legătură cu evoluția inflației, ne bucurăm: înțelegem că pe termen scurt rata inflației nu va mai crește. În acest caz, nicio știre este o știre bună.

Pe de altă parte, dacă cineva drag nouă este la spital pentru o intervenție chirurgicală de urgență și după două, trei ore nu ni se comunică nimic, gânduri negre ne învăluie: percepem lipsa știrilor ca fiind ceva  de rău. Așteptăm rezultatul la o aplicație pentru un grant. Nu primim nicio știre. Ne cuprinde deznădejdea. Am trimis un text la o revistă șființifică: verdictul întârzie, și întârzie… Stresul nostru atinge cote înalte. Astfel de observații din viața de zi cu zi ne îndreptățesc să afirmăm că nu totdeauna lipsa știrilor este o știre bună.

De ce cred însă oamenii că lipsa știrilor este mai degrabă o știre bună decât una rea?

Efectul MUM

Deși observațiile din viața de zi cu zi aduceau o dovadă de nerespins că oamenii sunt dispuși să transmită mai degrabă vești bune decât vești neplăcute, Sidney Rosen și Abraham Tesser (1970) și-au propus să verifice printr-un experiment valabilitatea acestui dat al simțului comun. Subiecții de experiment (36 de femei) au fost informați că participă la o cercetare de marketing și că trebuie să evalueze individual câteva deodorante. După aceste instrucțiuni, experimentatorul părăsea sala de experiment. Rămași singuri, subiecții de experiment auzeau ca din întâmplare un mesaj destinat altui subiect de experiment (G. L.), care nu era prezent și care ar fi trebuit să sune acasă pentru a afla o veste bună (sau o veste neplăcută). Când G. L. a intrat în sala de experiment, toți cei care auziseră mesajul i-au comunicat că trebuie să telefoneze acasă. În proporție de 82% cei care auziseră că G. L. va primi o veste bună i-au comunicat „valența mesajului” (că mesajul este pozitiv). Din cei care aflaseră că vestea va fi proastă doar 26% au comunicat „valența mesajului”. Au dat un nume acestui fenomen: MUM effect (acronimul sintagmei Minimizing Unpleasant Message – Minimizarea mesajului neplăcut). Cercetătorii s-au întrebat: efectul MUM apare doar când veștile bune sau rele sunt transmise direct, față către față (face to face). Minimizarea veștilor neplăcute este un fenomen specific persoanelor de gen feminin?

Acest experiment – apreciau Abraham Tesser și Sidney Rosen într-un studiu ulterior – „a oferit un sprijin puternic pentru ipoteza că oamenii sunt reticenți în a transmite vești proaste. Dar o privire asupra ziarului de dimineață sugerează că, în general, oamenii se bucură să transmită vești proaste. Ipoteza MUM nu presupune cu necesitate că oamenii au o probabilitate mai mică să transmită vești proaste în general” (Tesser, Rosen, 1975, p. 195). Abraham Tesser, profesor de psihologie socială la University of Georgia (Athens, USA), împreună cu colaboratorii săi, a montat în continuare o serie de experimente pentru a verifica modul în care sunt transmise știrile bune și știrile rele, introducând variabile moderatoare: vârsta, apartenența la gen, tipul de relații între interlocutori (Tesser, Rosen, M. Tesser,1971; Tesser, Rosen, Batchelor, 1972; Tesser, Rosen, Waranch, 1973; Tesser, Rosen, 1975).

Efectul MUM a fost testat în numeroase cercetări, avansându-se explicații din ce în ce mai nuanțate. Fiind un fenomen ce apare în procesul comunicării interpersonale, s-au luat în calcul variabilele emițătorului (persoana care urmează să transmită știrea) și ale receptorului (persoana căreia i se transmite știrea), relația dintre comunicator și destinatar, conținutul mesajului și contextul social concret al comunicării. Deși efectul MUM a fost înregistrat indiferent de apartenența la gen a interlocutorilor, unele cercetări de teren sugerează că femeile resimt mai intens decât bărbații obligația de a transmite atât știrile pozitive, cât și cele negative. În ceea ce privește conținutul mesajului, s-a constatat că există o corelație foarte semnificativă între gradul de satisfacție al persoanei care primește mesajul și transmiterea știrilor bune: cu cât satisfacția acestuia este mai mare, cu atât mai probabilă este comunicarea acestor știri. Referitor la mesajele neplăcute pentru destinatar, s-a documentat într-un experiment de laborator că subiecții tind să transmită știrile mai puțin neplăcute (de exemplu, faptul că i s-a furat bicicleta) decât știrile devastatoare (decesul unui membru al familiei).

Trecând în revistă rezultatele acestor cercetări, Abraham Tesser și Sidney Rosen conchid: „Efectul MUM este un fenomen robust, cu mare generalitate referitor la persoanele care comunică, la mesaje și la indicii de transmisie” (Tesser, Rosen, 1975, p. 200).

Relativ recent, Mieneke W. Weenig, profesor de psihologie socială la Universitatea din Leiden (Țările de Jos) și colaboratorii săi, profesorii de psihologie Arieneke  C. Groenenboom și Henk A. Wilke, au demonstrat printr-un experiment că știrile nedorite, indiferent de consecințe (definite/nedefinite), au fost transmise mai frecvent dacă destinatarul era un prieten decât dacă era o persoană pe care emițătorul nu o cunoștea. Știrile rele cu consecințe nedefinite au fost transmise mai frecvent decât știrile rele cu consecințe certe (Weenig, Groenenboom, Wilke, 2001, p. 449). Așadar, transmiterea știrilor proaste depinde de responsbilitatea morală a emițătorului.

Efectul MUM: ipoteze

La fel ca în cazul constatării existenței altor fenomene psihosociale (atașament, atracție interpersonală, conformare, obediență etc.), s-a pus în primul rând întrebarea „De ce?”: concret, de ce au oamenii reținere în transmiterea știrilor indezirabile?

S-au formulat numeroase explicații, grupate de Abraham Tesser și Sidney Rosen (1975) în trei mari clase, după cum sunt centrate pe: a) persoanele care transmit știrea; b) persoanele cărora le este destinată știrea; c) normele de comunicare. Corespunzător acestor clase, s-au realizat cercetări concrete pentru testarea ipotezelor. Astfel, pentru prima clasă de explicații au fost propuse ipotezele: 1) sentimentul de vinovăție; 2) teama de a fi evaluat negativ; 3) adoptarea unei stări afective negative. Corespunzător celei de-a doua clase de explicații (centrate pe destinatarul veștilor proaste) au fost avansate ipotezele: 1) emoționalitatea receptorului; 2) dorința de a afla vești. În fine, pentru cea de-a treia clasă de explicații (referitoare la normele sociale de interacțiune) s-au verificat ipotezele: 1) normele de ajutorare prescrise; 2) normele de transmitere a veștilor proaste ambigue.

Multitudinea ipotezelor introduse în cercetare arată complexitatea fenomenului și diversitatea implicațiilor sale.

Implicații ale efectului MUM

Se spune că este un singur mod de a transmite o veste bună: cu bucurie, dar că există multe moduri de a comunica o veste nedorită de destinatar: arogant, brutal, condescendent, calm, compătimitor, distant, înduioșat, îndurerat, jignitor, malefic, plictisit, răzbunător, rece, vinovat, zeflemitor ș.a. Am învățat oare să transmitem veștile proaste în așa fel încât să nu dublăm suferința celor ce le primesc? Conștientizăm implicațiile pe care le poate avea întârzierea comunicării veștilor rele pentru indivizi, instituții sau organizații? Suntem tentați să „acoperim cu zahăr”, să îndulcim veștile proaste, pe care adesea întârziem să le transmitem celor pe care îi iubim. Așa procedează mai toți părinții când le spun copiilor că s-a întâmplat o nenorocire în familie (o boală incurabilă, un deces etc.).

Sunt însă situații când minimizarea veștilor proaste are consecințe dezastruoase. Robert I. Sutton, profesor de psihologie organizațională la Stanford University, și-a prezentat cartea Good Boss, Bad Boss. How to be the best and learn from the worst, apărută în 2010, în revista Psychology Today, din 5 iunie, sub un titlu sarcastic: „Efectul MUM și filtrarea în organizații: problema < împușcă mesagerul >. De ce șeful tău trăiește în paradisul proștilor”. Citez din această prezentare: „Efecul MUM și filtrarea informațiilor rezultată pot avea efecte devastatoare într-o ierarhie înaltă: ceea ce începe ca o veste proastă devine din ce în ce mai bună pe măsură ce urcă la nivelurile superioare, pentru că, după ce fiecare șef aude vestea de la subalternii lor, aceștia, transmițând-o ierarhic, fac vestea să sune mai puțin rău decât înainte. Un exemplu tulburător [al efectului MUM – n.n.] ne-a fost oferit de fizicianul Richard Feynman, laureat al Premiului Nobel, care a investigat explozia din 1986 a navetei spațiale Challenger”.

*

Până în prezent, în literatura noastră de specialitate nu s-au publicat studii despre efectul MUM. Deși în 2008, Ștefan Boncu a inclus tema „Transmiterea veștilor proaste” în programa masterului „Relații umane și comunicare”, coordonat de prof. Adrian Neculau la Facultatea de Psihologie și Științele Educației de la Universitatea „Alexandru Ioan Cuza” din Iași, prezentând power point acest fenomen psihosocial, nu s-au realizat cercetări concrete vizând factorii și consecințele amânării și minimizării veștilor proaste. Eseul de față este un îndemn pentru acoperirea acestui gol în câmpul cercetării psihosociologiei concrete din România.

Bibliografie

Boncu, Ștefan (2008). „Transmiterea veștilor proaste” în Relații umane și comunicare (prezentare power point), Facultatea de Psihologie și Științele Educației, Universitatea „Al. I. Cuza”, Iași.

Rosen, Sidney, Tesser, Abraham (1970). „On reluctance to communicate undesirable information: The MUM effect”, Sociometry, 33, pp. 253-263.

Sutton, Bob (2010). „The mum effect and filtering in organizations. The “Shoot the messenger” problem. Why your boss is living in a fool’s paradise”, Pychology Today, June 5 (https://www.psychologytoday.com/us/blog/work-matters/201006/the-mum-effect-and-filtering-in-organizations-the-shoot-the-messenger)

Tesser, Abraham, Rosen, Sidney (1975). „The reluctance to transmit bad news”, în L. Berkowitz (ed.). Advances in Experimental Social Psychology (vol. 8, pp. 194-232). New York, Academic Press.

Weenig, Mieneke W., Groenenboom, Arieneke  C., Wilke, Henk A. (2001). „Bad news transmission as a function of the definitiveness of consequences and the relationship between communicator and recipient”, Journal of Personality and Social Psychology,80, 3, pp. 449-461.