Se pare că realitatea pe care nu numai că o percepem astăzi, dar chiar o creăm în măsură semnificativă, a devenit mai complexă decât orientările științifice dominante. Ceea ce numim astăzi cunoaștere științifică pare să nu ne mai ajute în înțelegerea complexității, atât a realității obiective, cât și a subiectivității. Opunem obiectivitatea subiectivității și încercăm să obiectualizăm mintea, încercând să o utilizăm după modele inspirate din inteligența artificială.

Cantonarea într-o dualitate logică înseamnă autoanihilare. Nu e nevoie să fie epuizate toate interpretările posibile într-o relație duală pentru că riscul căderii într-o dihotomie este mare. Dualitatea este doar un impuls. De aceea, primul pas este căutarea unui punct de sprijin – al treilea termen. Un vector dinamic al gândirii cu care să ieșim din impas.

Gândirea fertilă este triadică, altfel eșuează în dihotomie, iar exprimarea ei este trialectică, nu dialectică. Să luăm ca exemplu cea mai simplă dualitate,  alb-negru. Prima tentație este să recurgem la așa-zisa linie de mijloc  și, astfel, al treilea termen devine griul. În acest fel, anihilăm total impulsul dinamic al dualității și eșuăm în mediocritate. Lucrurile nu sunt nici așa, nici altfel, ci amestecate, iar în aceste întrepătrunderi riscăm să ne rătăcim.

Avem însă o soluție reală: între alb și negru al treilea termen pe care ni-l impune gândirea este culoare pentru că niciunul dintre cei doi termeni nu sunt propriu-zis culoare, deși le atribuim această calitate. Deci, dacă ne împotmolim între alb și negru soluția este culoarea – una dintre cele existente și astfel gândirea noastră progresează în loc să patineze într-o dualitate sterilă.

O triadă găzduiește întotdeauna un proces dinamic care, la rându-i, generează „rostogolirea” acesteia într-o pentadă ciclică. Complexitatea gândirii se apropie, astfel, de complexitatea realității pe care caută să o înțeleagă.

Iată-ne însă în situația de a contrazice logica formală care are ca principiu fundamental terțiul exclus, iar reacția specialiștilor, pentru care protocoalele sunt sacrosancte, nu va întârzia. Ei sunt victime ale disciplinarității din știința actuală și paznicii ei pasionați. Numai că din ce în ce mai mulți cercetători sunt cuceriți de complexitatea unei logici a terțului inclus și promovează o nouă perspectivă în cunoaștere – trans-disciplinaritatea și – mai mult –  trans-știința.

Dominația scientismului se apropie de sfârșit. Efectele sale sunt însă devastatoare. Sunt descrise expresiv de către Basarab Nicolescu, fizician, angajat, alături de alți savanți importanți ai momentului, în promovarea transdisciplinarității: „Obiectivitatea, erijată în criteriu suprem al adevărului a avut o consecință inevitabilă – transformarea subiectului în obiect. Moartea omului, care vestește multe alte morți, este prețul cunoașterii obiective. Ființa umană devine obiect al exploatării omului de către om, al experiențelor ideologice ce se proclamă științifice, al studiilor științifice pentru a fi disecat, formalizat și manipulat. Omul-Zeu este un om-obiect al cărui unic țel este să se autodistrugă.” (Basarab Nicolescu, Transdisciplinaritatea. Manifest, Junimea, Iași).

Știința nu mai este reprezentarea instaurată de simțul comun. Știința actuală s-a înfrățit cu filosofia și spiritualitatea. Știința pozitivistă a fost sufocată de metode și tehnici, statistică și specializare, protocoale și coduri. Expertul, considerat îndeobște omul de știință omniscient, știe din ce în ce mai multe lucruri despre din ce în ce mai puține lucruri și a devenit manipulator al nimicului și doar savantlâcurile lui de limbaj îi mai întrețin autoritatea.

Încă de aproape un secol, fizicienii au fost nevoiți să-și contureze o filosofie proprie și s-au apropiat de spiritualitatea, păstrată și cultivată în cele mai îndepărtate de noi manuscrise antice, ca să poată înțelege lumea cuantică, iar din acest „mariaj” s-a născut, treptat, o știință comprehensivă. Taofizica lui Fritjof Capra este deja, o lucrare „clasică” și accesibilă oricui. Pe aceeași linie, cosmologii au lansat „principiul antropic” al „funcționării” Universului, sau ipoteza unui ecosistem universal.

Astfel, cei care mai propovăduiesc știința strâmtă a evidențelor, protocoalelor și codurilor, procedurilor, statisticii și avansului „pas cu pas” în cunoaștere și disprețuiesc orice incitare spirituală au devenit anacronici, iar literații ori oamenii de spirit care încă se separă, unii cu dispreț, de o reprezentare deja perimată a științei își neagă propria existență.

Acceptarea subiectivității ca mod obiectiv de a fi al omului, transdisciplinaritatea și trans-știința devin imperative ale ieșirii din cercul vicios al scientismului, care atrage riscuri fundamentale: știința devine pseudo-cunoaștere, iar cunoașterea pseudo- conștiință. Transdisciplinaritate înseamnă, „după cum o indică prefixul trans, ceea ce se află în același timp între discipline, ceea ce trece prin ele și ceea ce se află dincolo de orice disciplină. Finalitatea ei constă în înțelegerea lumii actuale, unul din imperative fiind unitatea cunoașterii”, (Basarab Nicolescu). Iar trans-știința ar fi instaurarea interacțiunii continue și complexe între știință și conștiință prin unificarea câmpurilor cognitive generate de cunoaștere cu cele referențiale generate de conștiință.

Rezultatul va fi nu doar o teorie unificatoare în fizica cuantică, ci știința comprehensivă care adaugă aportul științelor subiectivității, fals și derutant considerate ca științe sociale sau umane.

Paradoxal, în procesul cunoașterii, subiectul se neagă pe sine pentru a nu denatura realitatea obiectului. Se pare însă că, în câmpul cuantic, obiectul îl recunoaște. Ba, mai mult, îl salută, în felul său, schimbându-și comportamentul.

Elemente de acest gen ne dezvăluie și anecdotica cercetării științifice: multe descoperiri s-au făcut din reacțiile directe ale subiectului fie prin greșeli sau neglijențe, fie prin încălcarea voluntară a regulilor obiectivității de către cercetători nonconformiști.

Iată argumente greu de neglijat în favoarea ideii că subiectivitatea este modul obiectiv de a fi al omului, iar conștiința este indispensabilă în procesul cunoașterii,  pentru a nu denatura realitatea obiectivă, dar mai ales, pentru a nu o distruge, prin folosirea oarbă a rezultatelor.

Procesele de cunoaștere nu au nici o valoare fără o interacțiune complexă cu procesele de conștientizare. Este necesar ca separările, secvențierile și chiar dihotomiile pe care cunoașterea le săvârșește pentru a aprofunda o latură sau alta a realității sunt, întotdeauna, provizorii, iar recuperarea întregului o fac doar procesele de conștientizare. Conștientizarea este capacitatea subiectului de a reface spontan relații subiect – obiect, iar rezultatul este, întotdeauna, un prag mai înalt al conștiinței. Doar astfel, caracterul distructiv al rezultatelor cunoașterii – obținute întotdeauna prin diviziunea realității – poate fi eliminat.

Câmpul cuantic pare să ne ajute în reunificarea celor două procese fundamentale  ale subiectivității – cunoașterea și conștientizarea – și, în consecință, știința și conștiința. Astfel, vom atinge stadiul cel mai înalt de stimulare a potențialităților naturii umane și vom ieși definitiv din dihotomia creație – distrugere.

Triada magică a minții este memorie – intuiție – imaginație, iar vectorul valorizator al acesteia este inteligența. În această triadă s-au produs marile descoperiri științifice, care, mai apoi, au fost „domesticite”, logic și metodologic, și reduse la acte de cunoaștere banale pritocite de mediocritate. Știința adevărată este vie, în continuă dinamică, iar actul receptării nu trebuie să închidă acolada acestui proces, ci, dimpotrivă, să-i extindă câmpul.