Cătălin Zamfir și Mircea Dumitrana[1]

Studiul are două părți: Revoluția Română 89, descrisă de un observator sociolog, și Tranziția românească (1990-2010) înregistrată de un instrument specializat al Institutului de Cercetare a Calității Vieții. 

Acest articol are ca obiectiv ceea ce se numește în mod curent tranziție: s-a declanșat în decembrie 1989 și se întinde până în prezent.

Nu putem însă înțelege tranziția dacă nu înțelegem ”evenimentul” care a declanșat-o, pe care mulți îl numim Revoluția română 89.

A fost Revoluție în 1989 sau altceva ?

A estima că în 1989 a fost Revoluție, consecințele sunt enorme. S-a schimbat cursul Istoriei. Și Revoluția acordă niște drepturi importante. Nu te joc cu această vorbă.

Am fost surprins. În numele istoriei, câțiva ”specialiști” declară cu acreală: ei, ce revoluție ? nici pomeneală. O lovitură politică. Și, de fapt, a fost piața plină de turiști ruși. Un grup politic a pus mâna pe putere. ”Revoluție la televizor”. ”Și apoi, nici la Timișoara nu a fost chiar evoluție. Un grup care îl apăra pe Tokes.”

Am văzut și un film despre ”revoluție” cu același mesaj. Revoluția dintr-un orășel. La televizor, un participant la revoluție este solicitat să explice telespectatorilor cum a fost. Da. Am fost mai mulți în piața din centru. Ne-a fost frică. Dar am stat și… Discuții. Cine au fost domnule ? Eu n-am văzut pe nimeni. Tu ai fost ? Ei, bine…. Până la urmă, ca telespectator, conclud: Revoluția a fost, dar în piață nu a fost nimeni.

Filmul mi-a făcut greață. Întotdeauna un film vrea ceva.  Cu siguranță într-un oraș, și nu numai în unul, a fost așa. Și că unii au vrut să profite și să se dea ”revoluționari”. Ei și ce ? Cine a văzut doar ”revoluția” la acel film a conclus: o cacialma.

În decembrie 89 a fost Revoluție

Revoluție nu este un simplu termen. Este un concept în spatele lui stă o întreagă teorie. Cu termenii ne putem juca, dar nu cu conceptele.

 Orice știință se construiește pe date. Ca să faci sociologie trebuie să pornești de la date/ fapte  sociologice. Cele mai multe ”fapte sociologice” sunt asamblări de evaluări ale persoanelor care au trăit în realitatea socială respectivă și au observat-o. Și sociologul este un observator al realității în care trăiește, dar un observator sociologic legitim, adică educat prin profesia sa de sociolog: un observator ”calificat” științific. Desigur, datele produse de sociologii individuali martori/participanți sunt fragile și incomplete.

Ca sociolog, am considerat că este de datoria mea să nu ratez un asemenea eveniment, unic în istoria țării, și am ”trăit/ văzut” Revoluția. Deci, declarația mea ca sociolog martor/ participant.

 1989. Decembrie. Nemulțumirea socială creștea. Trebuia să ajungă la o limită pentru a exploda. S-a petrecut la Timișoara în 16 decembrie. Istoria a trimis un mesaj dur cu mulți morți: încă NU. Apoi a fost Bucureștiul: 21-22 decembrie. A fost Revoluție și Istoria nu mai avea ce face.

”14 decembrie Timișoara. De la România liberă aflu că a izbucnit Revoluția la Timișoara. Ar trebui să facem ceva să-i ajutăm pe timișoreni. Dar cum ? Cu o zi înainte am primit un telefon din Timișoara: verișoara lui Lulu. În hohote de plâns: trag în noi, salvați-ne ! Ne-am simțit neputincioși. Ce puteam face noi, Lulu și Eu ? Timișoara a fost înăbușită. Se spunea, foarte mulți morți.

21 decembrie 1989: București. Oamenii sunt în piață. Tensiune. Vine și armata și tancuri. E clar. Ca în Timișoara. Aud focuri de armă. Oamenii fug în toate direcțiile. Plec acasă. Aflu că a rămas un grup destul de mic în fața Intercontinentalului/ Arhitecturii…. În timpul nopții piața a fost curățată în forță. Se spune că sunt mulți morți. Gândesc: urmează represiunea.

22 decembrie. Dimineață. Liniște. E clar. S-a sfârșit. Desigur, nu definitiv. Acum nu, dar lucrurile nu pot rămâne așa. Va urma o nouă perioadă de liniște forțată până la o altă explozie.  Prozaic: îmi aduc aminte că nu mai am pic de benzină în mașină și nu știu ce va urma. Să încerc măcar să umplu rezervorul. În drum spre Casa Scânteii. O imensă masă de oameni vin în liniște spre centrul orașului. Erau și câțiva milițieni care însă par a asista în liniște. De unde sunt ? ”De la întreprinderea… și de la întreprinderea și de la…. Ieri eram mulți, dar dezorganizați. Nu știam ce să facem. Dar acum suntem foarte mulți. Am aflat că vin spre centru și din alte părți ale orașului, din alte întreprinderi. Da, azi se va încheia.”

Las mașina acasă și merg și eu. În centru o masă mare de oameni. De la Eva drumul este plin cu tancuri și soldați. O masă de oameni și un lanț de soldați care blochează drumul. Observ cu o anumită surpriză: mai multe femei erau în primul rând și se adresau soldaților.  O fată îi spunea unui soldat: Voi sunteți ca și noi. Voi îl apărați pe ”ăsta” ? Și ce o să faceți ? Veți trage în noi ?  Soldatul, aproape un copil, cu arma în mână, lacrimile îi curg pe față.

Tancurile se pun în mișcare. Deci vin spre noi. Suntem paralizați. Surpriză. Tancurile se întorc și pleacă. Soldații se retrag. Nu înțelegem ce se întâmplă. Șovăitori mergem spre Piața Palatului. Vizavi, în clădirea Comitetului Central, oamenii pătrunseseră înăuntru și aruncau pe ferestre portretele lui Ceaușescu. Se zvonește: Ceaușescu a fugit. Se pare că s-a încheiat. Plec acasă. În stradă relaxare plină de veselie. Sunt impresionat de o femeie. Cu fericirea pe față oferă, gratuit, sandvișuri de la magazinul ei. La televizor… Am și eu un sentiment pe care foarte rar l-am mai avut: s-a făcut Revoluția. Și plec acasă.

Pe stradă am văzut oameni care se simțeau eliberați. O femeie, cu fericirea se vedea pe fața ei, împărțea cred niște gogoși la trecători. Din entuziasm: gratis.  

22 Decembrie dupămasă. Se trage din nou. Ce se întâmplă ?  Apar ”teroriștii” fără chip. Haos. Oamenii sunt din nou dați afară din stradă și armata, care apără revoluția, ocupă simbolic strada. Dar e ceva care nu se potrivește.

23 decembrie dimineața. Nu înțeleg nimic. Cine sunt teroriștii ? Ce vor ? Vor să recucerească puterea ? Nu par să aibă o asemenea intenție. Și noua putere nu pare să fie prea îngrijorată. O pasivitate curioasă.

Am o reacție ne tipică pentru mine. Vreau să vorbesc cu Iliescu. Nu vreau să intru în noua putere, dar să facă ceva cu teroriștii. Toți spun că e periculos de mers pe stradă. Dar eu eram foarte furios. Ajung la clădirea Comitetului Central, vizavi de Palat. Eram convins că Iliescu e acolo. Tancuri. Armată. Vreau să intru. Nu e voie. Cum adică ? Să anunțăm pe cineva. Aștept. Încep să înțeleg ce e cu teroriștii. Din palat se trage spre noi. Ne protejăm în spatele tancurilor. Trag soldații în Palat. Dar ceva mi se pare curios. Îl întreb pe un locotenent foarte tânăr: ”se trage în noi, dar pe pereți nu văd niciun semn de gloanțe”. Locotenentul, și el foarte mirat. Aveți dreptate. Nu mă gândeam. Probabil că se trage cu gloanțe oarbe. Dar în palat sunt doar câțiva. De ce nu-i capturați ? Nu am primit ordin. De asta nu e prins niciun terorist. Se deschide ușa și sunt invitat înăuntru. Îl văd pe colegul meu, sociologul Gheorghe Nicolae: ”Domnule profesor, vă rog plecați. Nu stați aici. Dar… Domnul Iliescu nu e aici. E un haos.” Nu mai vreau să vorbesc cu Iliescu și plec acasă.

Revoluția începe cu stângul. Toate lumea se întreabă: ce naiba se întâmplă ? Deodată, teroriștii dispar. Cine sunt teroriștii. Și ce vor ei ? Mie îmi plăcea Iliescu, Un om inteligent, organizat și corect. Dar încep să am unele îndoieli. El pare că nu e interesat de teroriști. Nimeni nu are vreo explicație. Nici acum nu s-a aflat cine au fost teroriștii. Dar guvernarea nu se pronunță ca și cum nu ar fi fost treaba ei. Cum naiba nici măcar să ai vreo ipoteză ? Și omorârea lui Ceaușescu. Da, merită. Dar nu așa.

Ianuarie 1990. Din nou unii vor să ne dea afară din stradă. Înțelegerea mea sare în aer. Eram convins că există un larg consens. Vrem cu toții o nouă societate de tip occidental. Și suntem liberi să facem lumea așa cum vrem. De această dată, noi vom decide. Nu va fi o problemă să găsim împreună direcțiile de schimbare.

Dar nu e așa. Apar partidele istorice. Voi, cei mulți, sunteți comuniști. Noi suntem câțiva, dar știm ce trebuie: fără comuniști. Care comuniști ? Și ce vreți de fapt ? Unde naiba e democrația ? Eu credeam că rămăseseră foarte puțini comuniști reali. Iar apar unii care vor să-mi ia dreptul de a gândi.

Profesorul Postolache a venit cu o soluție democrată. 12 000 de experți au elaborat o Strategie a tranziției. În luna mai, Strategia a fost aprobată printr-o Hotărâre de guvern.  Ea urma să stea la baza noii guvernări alese.

Dar iar nu înțelesesem bine. Strategia Postolache, aprobată de guvern, realizată de       12 000 de români este rapid uitată. În 2-3 luni nu se mai vorbește de ea. Vin instituțiile financiare mondiale cu un alt program.”

Dar oamenii ce vroiau ? Programul CALTATEA VIEȚII

Ce vroiau oamenii la Revoluție nu prea știau. Așa se întâmplă întotdeauna. Ceva știau cu claritate: nu mai vroiau regimul lui Ceaușescu. Încă ceva clar: ca în Occidentul prosper. Cum vedeau ei societatea viitoare? Mai mult sau mai puțin ca societatea existentă, dar salarii mult mai mari, magazine pline cu tot ce îți dorești. Și libertatea de a merge oriunde în lume. Și fără frică de securitate. Nu numai fără Ceaușescu, ci fără partidul comunist. Și o lume mai bună.

Dar poate un alt tip de comunism ? Cu siguranță nu. Poate ar fi venit cineva cu un program ”comunism cu față umană, rațional și eficient”. NU. Nu din motive practice. Occidentul a demonstrat că a realizat o prosperitate mult superioară celei socialiste. Experiența comunismului sovietic și ceaușist a fost suficientă.  Propaganda  occidentului a fost și ea eficientă. A convins. Și apoi comunism însemna în primul rând o conducere politică cu partid unic. Și sistemul sovietic. Ca tip de conducere era complet discreditată. Ceaușescu sau câțiva ”adevărați comuniști”. NU. Economia nu era rea, dar condusă politic și birocratizată. Oamenii vroiau un capitalism prosper, un capitalism cu față umană. NU doar un capitalism eficient.

Sociologii au considerat că e de datoria lor să-și aducă contribuția la schimbarea socială.

Unul dintre programele Institutului de Cercetare a Calității Vieții a fost crearea unui instrument sociologic de evaluare și monitorizare a calității vieții populației: 43 indicatori ai calității vieții. S-au realizat 13 diagnoze pe eșantioane naționale reprezentative, în perioada 1990-2010. S-a obținut o imensă bază de date, unică în lume cred eu, de o valoare pe care încă nu o prețuim suficient. 

Metodologia măsurării calității vieții am inițiat-o în anii 70 și am realizat prima evaluare empirică pe un larg eșantion. În 1990, l-am solicitat pe colegul meu profesorul Ioan Mărginean, specialist în culegerea de date sociologice, să preia acest program. De administrarea aceeli baze de date și de multe analize statistice s-a ocupat colegului meu Mircea Dumitrana. 

Câteva precizări metodologice. S-a folosit o scală de 1/5: 1. Foarte prost, foarte puțin sau deloc 2. Prost, destul de puțin 3. Nici mult, nici puțin. 4. Destul de bine, de destul de mult 5. Foarte bine, foarte mult.

SEDA[2] oferă o procedură de evaluare a stării sistemelor sociale, pe baza datelor oferite cu scale de 1/5:

∙ 1,00−2,99 : Stare critică

∙ 3,00−3,25: Situație post-critică, pre-normală

* 3,25−4,00: Stare normală a sistemului

* 4,01−5,00: Stare foarte bună

Să nu fim induși în eroare de scala utilizată. O medie sub punctul 3 înseamnă că 50% respondenți sunt nemulțumiți de situația lor. Asta nu înseamnă o stare de echilibru, ci de grav dezechilibru. Un sistem social echilibrat este caracterizat de faptul că o mică proporție a oamenilor, aproximativ 17% din populație, sunt nemulțumiți cu viața lor și restul, în jur de 82%, mulțumiți în grade diferite. Țările occidentale cu o stare economică și socială echilibrată aproximativ 82% persoane se declară satisfăcute cu diferitele componente ale vieții lor.

Starea societății: 1990-2010

Cum este condusă țara ?[3]

Doar în primul an după Revoluție,1990, deși pe panta pozitivă a scalei, 3,26, indică o stare de tensiune a vieții sociale, o situație pre-normală.

După primul an, întreaga perioadă a tranziției este constant evaluată negativ de majoritatea populației, sub 3,0: țara este condusă prost. Doi ani prezintă chiar estimări medii de prăbușire, cum foarte rar se poate găsi în datele obținute de sociologi: 1999 (1,89: guvernarea PNȚCD) și 2010 (1,73: președinte Băsescu).

 Posibilitatea de a influenta modul în care este condusă țara

Este tranziția în România caracterizată de o organizare democrată ? Democrația înseamnă dreptul și oportunitatea practică a oamenilor de a influența modul în care este condusă țara.

Aceste date ridică o problemă nouă. Ceva mai mult de două secole, Occidentul a introdus sistemul alegerilor libere drept un criteriu solid al existenței democrației. Dar dacă, conform sondajelor sociologice pe eșantioane naționale reprezentative, oamenii în mod constant estimează că  posibilitatea lor de a influența cum e condusă țara se plasează șocant între foarte scăzută și scăzută,  mai putem considera că suntem o țară democrată ?  De fapt scandalul alegerilor din București, dacă nu este soluționat transparent și decisiv, vor crea dificultăți majore de credibilitate la viitoarele alegeri. 

Viața politică din țară

Nu numai conducerea țării, ci în general viața politică a României este evaluată predominant negativ. Doi ani cu evaluări medii între prost și destul de prost: 2010 și 1999.

Măsura în care puteți influența luarea deciziilor în localitatea în care trăiți

Posibilitatea de a influența localitatea în care trăiești este accentuat negativă. Aici democrația nu funcționează deloc.

Cum apreciați schimbările din societatea românească ce au avut loc după 1989?

Nu numai mecanismele politice ale tranziției sunt considerate a fi nedemocratice, dar și rezultatele, schimbările sociale care au avut loc după 1989, sunt estimate a fi negative.

Schimbările după 1989 pe dumneavoastră v-a avantajat sau v-a dezavantajat?

Impactul negativ asupra vieții oamenilor a fost accentuat. Revoluția nu a îmbunătățit viața oamenilor.

Relațiile dintre oameni în societate

Calitatea mediului uman este și ea predominant negativă.

Posibilitatea de a vă afirma în viață

Afirmarea în viață depinde de fiecare, dar și de contextul vieții. În perioada tranziției românești oamenii estimează că contextul vieții este mult mai puternic decât voința proprie. Deci posibilități de afirmare sunt proaste.

Situația personală

Veniturile familiei în raport cu necesitățile ? 

Veniturile sunt estimate, în raport cu necesitățile, contant proaste. În doi ani, 1998 și 1999, chiar spre a fi foarte proaste.  

Condițiile de viață se înrăutățesc de la an la an

În prezent, condițiile de viață comparativ cu cele din anul anterior sunt mai bune sau mai rele?

Pentru a spori veniturile, faceți ceva suplimentar ?

Deși veniturile sunt complet insuficiente, datele indică disperarea: nu pot face nimic.

Profesia pe care o exercitați

Prin efort fiecare a obținute, în ciuda condițiilor, rezultate apreciabile în viață

Viața în familie

Spre deosebire de viața în sferele publice de viață, viața în familie este estimată a fi foarte bună.

Relațiile din familie

Satisfacția cu viața

Criteriul global al calității vieții, satisfacția cu viața, ia în întreaga perioadă valori negative, cu o singură excepție minoră.

In ciuda situației prezente, viitorul e privit cu optimism.

Situația ”actuală” este în decursul primilor 20 de ani de tranziție proaste. Dar în ce privește viitorul, așteptările sunt mai degrabă optimiste, dar moderat. Excepție fac doi ani de criză profundă, 1998 ți 1999, Când așteptările față de viitor sunt și ele negative.

Și acum, după 32 de ani de la Revoluție, oamenii se întreabă: Ce a fost ? S-a întâmplat ce speram?          

Evaluarea globală a calității vieții comunității

            Sunt luate în considerare în această analiză 42 dimensiuni  ale calității vieții, măsurate în 13 ani. Câteva dimensiuni nu au fost măsurate în fiecare an. În total au fost măsurate 490 de variabile/ indicatori.      

            * Configurația stării sociale a României în perioada tranziției este complet de cea a unei societăți echilibrate. Starea de normalitate are o configurație pe care eu am numit-o SEDA: un segment relativ redus de nemulțumire (o șesime, adică în jur de 17%) și restul comunității (în jur de 82%) mulțumită de viața ei în diferit grade. În perioada tranziției, majoritatea populației este nemulțumită de diferitele componente ale vieții sale. Indicatorul global al calității vieții subiective, satisfacția vieții, exprimă starea generală de nemulțumire: valori predominant negative.

* În cei 21 ani de tranziție nu se înregistrează o tendință de îmbunătățire a stării subiective a comunității, ci fluctuații, cu ani de cădere a valorilor calității vieții și reveniri minore. Căderile cele mai accentuate, perioade de criză gravă,  se înregistrează în anii 1998-99 și 2010: indicatori cu valori extrem negative, sub 2,0.

* Valorile cele mai scăzute se înregistrează la evaluarea funcționării politicului ( Modul în care este condusă țara, de exemplu) și a componentelor personale care depind de politic. Este cazul veniturilor obținute de familie.

* Conducerea politică este factorul determinant al crizelor calității vieții comunității.

            * La unele componente ale vieții comunității se înregistrează valori care pot fi considerate catastrofale: evaluări negative extreme, medii sub valoarea 2,00, 39 din totalul de 490 evaluări înregistrate, adică 8%.

* Calitatea vieții familiei este singura sferă a vieții care ia valori medii foarte ridicate, peste 4,00 pe scala noastră: calitatea relațiilor de familie, de exemplu. 

[1] Mircea Dumitru administrează baza de date ”Calitatea Vieții” și se ocupă de analizele statistice.

[2] Cătălin Zamfir, Structura distribuției indicatorilor de calitate a vieții, Revista Calitatea vieții, nr.3. 2021

[3] Italice sunt valorile negative, sub 3,00. Cu bold sunt valorile pozitive, 3,00 și peste.