În lucrările despre sociologia tranziției, s-a declarat de mai multe ori sfârșitul acesteia. În fapt, există mai multe tranziții dupa 1989, și anume: tranziția politică, de la regimul comunist la democrație, tranziția economică, de la economia de stat la economia de piață și în final tranziția socială, de la societatea românească așa cum arata în 1989 la o societate diferită. Primele două tranziții s-au încheiat. S-au construit instituțiile democratice ale unui nou stat, suntem membri ai Uniunii Europene și ai NATO și economia etatizată a fost înlocuită cu cea de piață.
Tranziția spre o altfel de societate este însă una care continuă și este firesc să fie astfel. Frustratea generată de asteptările populației apărute sau create imediat după căderea regimului Ceaușescu vine din faptul că, în locul unei analize echilibrate a stării societății romanești și a unei la fel de echilibrate gândiri asupra tipului de societate către care tindem, am fost grăbiți să ne imaginam că economia de piață și democrația vor genera automat și o societate deschisă, dezvoltată, mult mai prosperă. Pe fond, categoric acesta este drumul și această societate se poate construi.
În zona politică, abordarea a fost de la început una mai degrabă abrazivă, de oferire a unei soluții salvatoare, “anticomuniste”, care să devină alternativă la fostul regim politic. Eroarea a constat mai degrabă în naivitatea unei astfel de abordări. Populația adultă dar și tinerii erau majoritar foști membri, prepoderent formal nu practicanți, ai Partidului Comunist Roman, neînregimentarea în PCR atragând în vechiul regim destule probleme. Discursul politic prin care erau considerați vinovați toți cei care au fost comuniști, nu doar membrii fostei clase de conducere, adică a nomenclaturii comuniste, a dus la crearea unei culturi publice a învinovățirii.
Energiile au fost orientate mai degrabă către despărțirea de comunism, învinovățirea dar mai ales, un soi de auto-învinovățire pentru că ai făcut parte din acel moment istoric. Până și tinerii care fuseseră parte din programele comuniste de propagandă pentru preșcolari și școlari, celebrii șoimi ai patriei sau pionieri, ajungeau să se simtă vinovați pentru că făcuseră parte din aceste programe care erau totuși, să nu uităm, obligatorii.
Partidul politic creat după Revoluție, Frontul Salvării Naționale, în loc să dezbată preponderant soluții economice și sociale, dezbătea tot despărțirea de comunism și de comuniști. Nici astăzi, după 28 de ani de democrație, nu s-a schimbat prea mult în discursul politic, principalul partid politic care se auto definește de stânga, Partidul Social Democrat, alegând să condamne public comunismul în congresul său din 2015, iar partidele care se hetero identifică de dreapta, Patidul Național Liberal sau mai nou creatul USR, condamnă PSD ca fiind urmașii PCR.
Una din problemele economiei comuniste a fost că se crea o industrializare și o urbanizare forțată, dublată de o anumită izolare internațională. Așa cum arată acum, societatea este în continuare una preponderant rurală, cu insule urbane de civilație pe model occidental în orașele mari cu PIB pe cap de locuitor mai mare ca media europeană. Nu industrializarea sau urbanizarea sunt rele, ca procese, ci modul abraziv cum s-au făcut în trecut. Cu toate acestea, mă surprinde că partidele politice nu au reușit să definească și să implementeze un model modern de industrializare și evident de urbanizare. Anul 2018, la un secol de la Marea Unire, ne găsește cu o societate românească dezindustrializată și divizată. Creierele din România se orientează spre industrii înalt dezvoltate tehnologic, cum este IT-ul, dar pleacă foarte ușor din tară fiind mai bine platiți în străinătate. O economie în care de dezvoltă preponderant serviciile financiar-bancare, nu își poate menține nici aceste servicii pe termen lung dacă nu se reindustrializează și retehnologizează.
Soluția este în mod evident recrearea unei infrastructuri umane pentru acest proces. Până atunci, continuarea culturii învinovățirii nu poate produce efecte constructive pe termen lung. Frustrarea că nu avem politicieni mai buni sau functionari mai capabili poate stârni emoții colective, dar nu aduce soluții imediate. Putem porni de la a ne asuma trecutul, așa cum a fost, și de la construirea fezabilă a unui alt model de societate, pornind de acolo.
Încurajarea izolării între oamenii care lucrează și trăiesc în urbanul mare, în multinaționale sau antreprenori sau în puținele companii românești solide, și cei care trăiesc în peri-urban sau rural, este nocivă. Cei dintâi trebuie să știe cum trăiesc cei din urmă, care, chiar dacă au început să aibă acces la curent electric, televiziune și mai nou internet, au preponderent toaleta în curte și mulți nu au încă acces la apă curentă, pentru a putea propune soluții pentru aceștia. Modelul junimist cu tineri care plecau la studii sau lucrau o perioadă în străinătate dar reveneau pentru a aplica know-how-ul adunat acolo în România a fost înlocuit cu unul în care tot mai mulți tineri pleacă, studiază, lucrează și rămân să traiască în alte țări, iar noi rămânem emoțional fără copii, frați, surori, prieteni sau părinți dar, ca țară, pragmatic vorbind, rămânem fără prima resursă care generează dezvoltarea, resursa umană.