Auzim cuvântul criză la tot pasul. Șoferii de taxi, acești veritabili experți ai gândirii cotidiene, vecinii și pritenii, toți sunt preocupați de criză. La nivel discursului politic, criza a devenit o amenințare permanentă. Experții și cercetătorii încearcă să contureze domeniile de manifestare a crizei. Criza este climaterică, ecologică, medicalâ, energeticâ, financiarâ, economică, socială, politică. Criza se declină la singular, la plural, la nivel de regiune, de țară și de planetă. Regăsim termenul de criză în spațiul mediatic, care devine veritabila cutie de rezonanță a celor trei sfere ale cunoașterii, cele pe care le-am evocat mai sus  : gândire cotidiană, sfera ideologică și gândirea savantă.  

Despre ce crize vorbim ? Ipoteza pe care o facem este următoarea. Nu avem crize, ci modelul de societate, anunțat triumfător după 1990, pare să fie în criză. Se anunța atunci un model planetar de societate. Era sfârșitul unei lumii bipolare, în care operase blocajul dintre Vest și Est, capitalism și comunism.Era începutul biruitor al neoliberalismul.Ce promitea acest model? Promitea liberalizarea pieții. Promitea creșterea economică fără limita și consumul, țintă a bunăstării colective și individuale. Promitea lărgirea sferei democrației. Promitea sfîrșitul ideologiiior.

Și ce s-a întîmplat cu aceste predicții ?

1. Liberalizarea pieții. Multinaționalele

Acum câțiva ani, un camion plin cu roșii a părăsit Olanda pentru a livra marfa în Spania. În același timp, un alt camion plin cu roșii pleca din Spania ca să livreze roșii în Olanda. Cele două camioane s-au ciocnit pe o autostradă franceză. Iată o imagine a liberalizării pieții.

Când ne gîndim la piață, o imaginăm ca un loc plin de culori, forme și mirosuri. Astăzi vorbim de piața medicamentelor, piața turismului, piața muzicală, piața culturală, piața imobiliara. Lumea a  devenit o logică de piață. Și logica de piață nu are frontiere, nu are patrie, nu are limbă. Pentru logica de piață totul se poate vinde, totul se poate cumpăra. Jean Zigler, Nouveaux maitres du monde (Noii stăpîni ai lumii), consideră că logica de piață este libertatea pentru grupul meu să investească unde vrea, cît timp vrea, să producă cît vrea, să se aprovizioneze unde vrea și să vîndă unde vrea, neavînd de suportat constrîngeri sociale.

Consecința principală a liberalizării pieții a fost extinderea dominației multinaționalelor. Pentru omul de rând, multinaționalele sunt un fel de abstracții sau acronime, înscrise în litere enorme pe clădirile uriașe din orașele lumii . Între altele, ele se numesc Bayer, Monsanto, Alstom, Exxon, GM, Google, Apple, Facebook  Amazone. Toată lumea cunoaște restaurantele rapide Mc.Donald . Ele sunt prezente în peste 120 de țări. În 2016, un restaurant McDonald și-a deschis porțile, la doi pași de Vatican, lânga intrarea în Piața Sfintul Petre. Cu toată opoziția cardinalilor și a locuitorilor din Roma, Mc.Donald s-a așezat în calea turiștilor; unii au declarat că este o aberație, alții că era previzibil și inevitabil. 

Agricultura a devenit agro industrie, farmacia a devenit industrie farmaceutică. Turismul s-a înscris progresiv într-o cultură a mondializării ; majoritatea hotelurilor oferă o bucătărie internațională pe formula bufet, cocktailuri și spectacole, livrate într-un format și o limbă standardizată.  Au apărut și multinaționalele croazierelor, ambarcațiuni uriașe în care călătoresc 5000 de turiști. Și vedem imagini cu un astfel de vas, care intra pe Marele Canal la Veneția,  pentru ca turiștii să facă poze din vapor. 

Fotbalul, tradițional emblemă sportivă națională, a devenit comerț mondial cu jucători mercenari. Fotbaliștii celebrii, care se vînd între cluburi în funcție de valoarea lor pe piață, au devenit milionari. Sportul, competițiile sportive internaționale sunt sponzorizate, un eufemism care ascunde tranzacții financiare faraminoase. În ultimii ani, jocurile olimpice au devenit o afacere profitabilă pentru multinaţionale. Pentru Jocurile Olimpice de la Londra în 2012 s-au cheltuit 14 miliarde de euro, dar câştigul net generat de JO a fost de 53 de miliarde Euro.  Programul The Olympic Parteners uneşte principalii sponsori ai JO. Multinaţionalele Mc.Donald, Coca-Cola, Visa şi Panasonic au finanţat JO prin servicii de sponsorizare, in schimbul cărora au obţinut drepturi de difuzare a evenimentelor sportive, pe scară mondială. Acest program se reface la fiecare 4 ani în funcţie de criterii financiare.Partenerii din TOP obţin exclusivitatea comercială a jocurilor şi beneficiază de scutire de taxe pe vânzări.

Ca să rezumăm. Multinaționalele nu cunosc frontiere geografice, economice, lingvistice, culturale și  religioase.Ele iubesc diversitatea. Ținta lor este de a produce mai ieftin și a vinde mai scump. Eseistul francez Alain Deneault (Ecosocietate) folosește 12 verbe pentru a descrie puterea multinaționalelor : a complota, a coloniza, a colabora, a corupe, a cuceri, a delocaliza, a presa, a polua, a vasaliza, a nega, a aservi și a domina. 

2. Creștere economică fără limită?

În ultimii 20 de ani s-au delocalizat fabrici de textile și jucării, industria de piese pentru informatică, industria automobilului și industria aeronautică. Dacă China este « uzina lumii », India a devenit « biroul lumii », iar Marocul « centru de appel ». Manufactura, industria, serviciile de contabilitate, asigurările și telemarketingul delocalizează acolo unde salariile sunt mai mici și profitul este mai mare. Dacă țările occidentale au delocalizat manufactura in China, China  delocalizează industria textilă in țari africane. Când multinaționalele vorbesc de reglementare și delocalizare, ele administrează de fapt o industrie a sărăcirii. Când vorbesc de performanță și competiție, ele calculeaza profitul acționarilor. Când vorbesc de mobilitate, ele referă la emigrația pentru muncă, care a creat dezechilibre demografice și sociale .

Dezidustrializarea, delocalizarea producției și dependența de mărfuri importate a dus la masacrul economiilor naționale. În timpul pandemiei Coronavirus 9, șefii de state occidentale au descoperit   dependența lor  de importul din China. S-a constata și eliminarea treptata din joc a micilor întreprinzători , cei care își trăiau visul capitalist : investiție, efort, pruducție, vînzare, profit și creșterea treptată a afacerii puse picioare. Și a criza economică, inflația a fost făcută publică.  Creșterea economică a fost stopată. De la sloganurile : Cumpăra azi și platește mâine ! Dacă nu ai datorii, nu înțelegi cum merge economia ! , s-a trecut la  paradigma sobrietații. Explicația politica cea mai la îndemână a fost numită inflația Putin (legată de războiul în Ukraina). Ori, încă din septembrie 2008, falimentul bancii Lehman Brothers anunța o criză financiară gravă, urmată de criza imobiliară în SUA, când cei care nu mai reușeau să plăteasca ratele la bancă , rămâneau fără casă. A urmat o criză financiară și imobiliară în multe din țările occidentale, prin recalcularea dobînzilor. Era criza datoriilor neplătite și neplătibile. Era evident că statele trăiau pe datorie, întreprinderile trăiau pe datorie și indivizii trăiau pe datorie.

Contrîns să gereze țara ca pe o întreprindere, Statul devine marele contabil și administrator. Supus unor speculaţii financiare pe care nu le poate controla, Statul se împrumută, trăieşte pe datorie. Și vorbește limba cifrelor și a procentelor, pentru a anunță alte restricții bugetare. Neputincios în fața multinaționalelor și a băncilor, Statul este ferm cu salariatul, căruia îi impune alte taxe, alte restricții.

3. Democrația

Democrația este definită ca guvern al poporului, ales de popor și pentru popor. Dar ce înseamnă democrație în fața multinaționalelor și a băncilor ? Democrația devine o noțiune care disimulează puterea exorbitantă a complexului economico-financiar, spune filozoful francez Marcel Gauchet. Extinderea perimetrului de expresie a drepturilor individuale, a drepturilor minoritare, uzează și fragilizează perimetrul autorității colective. Democrația devine o « societate politică de piață », care fragmentează viața socială și transformă cetățenii în clienți.

A devenit evident că politicienii se adresează cetățenilor clienți în perioade electorale. Apoi,  promisiunile electorale sunt uitate. Ce rămîne din exercițiul democratic când alegătorii nu mai merg la vot? Când alegătorii sunt convinși că nu contează cine cu cine votează, ci doar cine numără voturile. A fost cazul flagrant al fraudei electorale de la sectorul 1, București.

Sigur, putem vorbi de conversația democratică, care se extinde la pălavrageala de cafenea, injuratura la adresa unui politician și plînsul pensionarilor. Da, manifestațiile sociale s-au multiplicat, dar cu ce efect ? Ruptura între clasa politică și populație este evidentă. Ruptura între rapoartele experților (în economie, în sociolgie) și discursul ideologic este evidentă. Neputința democratică s-a generalizat. 

4. Despre stat

Am scris despre virajul de la Statul providență, statul protector către statul securitar, cel care controlează cetățeanul și conduce prin manipularea de frici și amenințări. Guvernarea prin control începe să semene mai degrabă cu modelul chinezesc, modelul de credit social.Te supui primești puncte bune. Teza lui Agamben (De l’Etat de droit à l’Etat de sécurité ), care spune că Statul a adoptat o paradigmă securitară, și se folosește de media și de poliție pentru gestiunea restricțiilor, este în mod sistematic confirmată de realitatea politică din ultimii ani. Statul de securitate are interesul să mențină în permanență amenințări asupra populației, cu scopul de a menține o stare generală de incertitudine și teroare. Zona de incertitudine permanentă are frontiere greu de definit.  Statul de securitate este un Stat polițienesc, care are interesul de a permanentiza starea de urgență.

Statul de securitate este nouă formă de guveranare.  « Rațiunile de securitate » au înlocuit ceea ce înainte se numea « rațiunea de Stat ». Statul întreține teama, pentru aș justifică legitimitatea. Catastrofismul mediatizat devine strategia prin care Statul aliementează teama și orientează societatea în direcția dorită.

5. Criza socială

50 % din bogăţia lumii este deţinută de 1% de bogaţi. Aceste inegalităţi sunt arbitrare, injuste, dar şi contraproductive, pentru că anulează valorile de meritocraţie susținute de societăţile democrate.

Are Statul soluții pentru a contracara inegalitățile crescânde într-o lume de concurență feroce ? Economistul Thomas Pikkety (Capitalul în secolul XXI) analizează dinamica producerii bogăţiei în ţările dezvoltate, pe perioade lungi, începând din secolul XVIII. Cercetările lui infirmă teza conform căreia creşterea economică este urmată de atenuarea inegalităților şi confirmă teza după care capitalismul, când nu este supus controlului de Stat, produce inegalităţi crescânde. Dovadă este dereglementarea Capitalului prin mondializare, prin speculaţii bancare şi imobiliare, fenomene care au creat dezechilibre de neîntâlnit până acum.

Soluţia propusă de Pikkety este simplă: Statul trebuie sa practice impozitul progresiv pe venituri şi pe bogăţie. Impozitul progresiv ar permite diminuarea deficiturilor bugetare, relansarea consumului şi menţinerea păcii sociale. Altfel, spune autorul, riscul este să ne întoarcem în secolul XIX, când bogăţiile erau deţinute de câţiva bogaţi şi moştenitori. Un soi de neofeudalism.

6. Sfîrșitul ideologiilor ?

O altă profeție a anilor 1990, care nu s-a adeverit. Mai mult ca niciodată, ideologiile au proliferat.

Am scris despre  cancel culture și despre ideologia woke.  Termenul cancel culture, apărut prin anii 2017 în SUA, se identifica ca o cultură a denunțării opresiunii paternaliste a Albului. Unii analiști evocă un extremism canibal. Într-o analiză critică a acestei mișcări , Aurelien Marq  (La haine anti-blanc) spune că mișcarea woke se descrie ca anti-rasism decolonial. Mișcarea este taxată de neorasism. Ea nu este anticolonială, pentru că așa cum sună unele declarații de pe siturile woke (analizate de autor), ea manifestă tentația colonizării spiritelor: Voi sunteți în confortul ignoranței de a fi alb. Sunteți complice! Va trebui să fiți re-educați de la A la Z sau să dispăreți! Pe aceste situri se folosește minusculă pentru alb și majusculă pentru Negru. Pentru autorul articolului este vorba de o retorică rasistă, care promovează un soi de tribalism al răzbunărilor. Woke-iștii se definesc ca militanți contra discriminărilor și injustițiilor din spațiul public, dar ca militanți activi ei practică cultura denunțării și  a acțiunilor discriminatorii.  

În mod paradoxal, o astfel de ideologie se identifică ca fiind progresistă. 

În concluzie. Toate aceste crize vizibile, profunde, durabile și planetare ne conduc la diagnosticul unei  coerențe de tendințe. Și această coerență par să indice un model societal în criză.