Experiența 3 – Observatorul.
Nu de multe ori accesul în „laboratorul de teatru” este interzis celor din afară. Și nu pentru că se întâmplă lucruri care nu trebuiesc văzute ci dimpotrivă, există lucruri excepționale care, din păcate nu reușesc să ajungă în fața publicului din diverse motive. Actorii, atunci când se află în plin studiu de personaj, în perioade dificile în construcția de personaj, recurg la fel de fel de propuneri, de gânduri, de reacții ș.a.m.d., uneori bune, alteori mai puțin bune. Și, pentru a nu se simți jenați atunci când greșesc la lucru și pentru a avea imaginația cât mai liberă și bogată, laboratorul are loc, de cele mai multe ori, doar cu regizorul și colegii (asta dacă nu se simt jenați chiar și în preajma colegilor) departe de ochii publicului. Studiul personajului nu este un studiu tocmai ușor și implică uneori emoții, trăiri sau experiențe excepționale, uneori chiar ciudate, toate provenind din viața de zi cu zi, din tot ceea ce ne înconjoară, din experiența și trăirile personale. Fac această precizare pentru a preîntâmpina vreo eventuală interpretare greșită a evenimentului trăit de mine ca obvservator al momentului de fericire pe care, copil fiind atunci, l-am catalogat a fi o ciudățenie în lipsa experienței.
Același actor B, alt oraș, probabil alt an. Ora 07:00 dimineața. La hotelul în care eram cazați ajung două autocare pline cu turiști chinezi. În clipa următoare văd cum atenția actorului se abate brusc către ei. Aceștia intră în sala de mese și se așează pentru a lua micul-dejun. În momentul în care mâncarea începe să fie servită, actorul se ridică și se duce la o masă în care se aflau două familii de chinezi. Îi citeai bucuria în priviri. Prin semne îi roagă să îl lase să stea lângă ei în timp ce mănâncă. Aceștia, neînțelegând ce vrea (probabil îl considereau nebun) îl lasă în pace încercând să îl ignore în timp ce mâncau. Actorul îi privea cu o fericire în priviri de neînchipuit. Eu eram din ce în ce mai stânjenit. Nu înțelegeam ce se întâmplă. Nu înțelegeam „ieșirea”, nu înțelegeam ce prilej de bucurie era pentru el să privească niște oameni cum mănâncă. Ceva ciudat se întâmpla iar cu mintea mea de atunci nu reușeam să îmi explic, ba, mai mult decât atât, mă simțeam penibil, rușinat că făcea parte din grupul din care făceam și eu parte. Înființat lângă masa a două cupluri de chinezi acesta privea atent la felul în care mănâncă. Îl vedeam cum îi comentau ochii gesturile celor de la masă. Uneori, abia stăpânindu-se, încerca să imite gesturile cu propriile mâini dar îl vedeam că se autocenzura imediat. Se bucura de fiecare gest al lor. Râdea fericit, reținut, ori de câte ori cei de la masă făceau gesturi un pic mai largi sau mai neobișnuite pentru cultura noastră. Îi privea cum vorbesc, îi măsura din toate punctele de vedere.
Peste ani, odată cu experiența și cu studiul din facultate aveam să îmi explic de unde provenea fericirea lui în a privi niște oameni străini cum mănâncă. Avea un personaj de făcut, un chinez, iar Dumnezeu îi scosese în cale prilejul experienței mijlocite prin observarea acestora în mod direct. Iar el profita din plin de asta fără prejudecata că ar putea fi privit ciudat de către cei din jur. De fapt el îi studia. Întâmplarea a făcut să îi iasă în cale materialul necesar pentru studiu în creionarea personajului la care lucra de ceva vreme. Și asta îl făcea fericit în ciuda aparențelor în care chelnerii, oamenii din restaurat și eu îl credeam un ciudat. Nu era nici pe departe așa. Aveam de-a face cu un profesionist care își perfecționa actul creației indiferent de judecata oamenilor din jur. Un exemplu de dedicare către construcția de personaj. Dacă exemplul de mai sus a fost unul de fericire pentru spectacol în sine, acest exemplu este, în principal de fericire în identificarea materialului de studiu în construcția de personaj.
Experiența 4
Un oarecare an din trecut. Actorul B, al cărui program era deja planificat pe minute, își rupe piciorul. Totul începe să se năruie în jurul lui. Timpul se oprește.
„În clipa în care am simțit că mi s-a rupt piciorul am închis ochii de durere și parcă am văzut un panou imens cu monitoare care se stingeau pe rând până la ultimul. Acele monitoare erau proiectele mele, contractele semnate, spectacolele programate, ratele, turneele, visele, toate! M-am speriat îngrozitor și nu știam ce se va întâmpla în continuare.”
Acestea erau aproximativ cuvintele lui așa cum mi le mai amintesc acum peste ani. Totul se năruia iar următoarele zile au fost chinuitoare pentru el ca și cum o lume, un univers se închidea în fața lui nemaiputând să îl acceseze niciodată. Nu era așa cu siguranță. Era doar un timp în care trebuia să aștepte să se vindece piciorul și să lucreze la recuperarea fizică. Dar el, ca niciodată, percepea acum lumea, în ciuda optimismului exacerbat cu care ne obișnuise, ca pe ceva care începea să se închidă în fața lui. Asta se întâmpla în primele zile. Nu era nici trist, nu era nici fericit. Era debusolat. Ceva în viața lui se schimba și nu știa să perceapă schimbarea. Era pentru prima dată când ceva se întâmpla și nu găsea motivația pentru bine, pentru fericire.
Peste un timp, aproximativ 2 luni, când începea să se recupereze și doctorul i-a permis să iasă să înceapă să miște piciorul, m-am întâlnit cu el. Avea o altă lumină pe față, o fericire proprie pe care o trăia parcă total detașat de tot ceea ce i se întâmplase. Era fericit. Încerc să reproduc, pe cât posibil din memorie, din cuvintele lui.
„M-am speriat foarte tare, acele monitoare care mi se închideau în față a fost de fapt un semn, o revelație. Îți dai seama?! De 10-15 ani ieșeam din bloc setat pe munca pe care o făceam cu dăruire, cu îndârjire uneori. Nu aveam nici măcar o zi liberă. Jucam peste tot. Aveam perioade în care jucam și câte două sau trei spectacole pe zi și asta la teatre diferite. Nu vedeam nimic altceva decât teatru și parcă totul devenise o rutină. Tu îți dai seama că, de când locuiesc aici, eu nici nu am știut că sunt niște pomi superbi pe strada pe care stau?! Sunt flori îngrijite de oameni pe strada mea pe lângă treceam în fiecare zi fără să le fi observat vreodată! Sunt oameni pe care îi salutam în treacăt fără să îi fi privit vreodată în ochi. Am crezut că se năruie totul în jurul meu atunci când mi-am rupt piciorul dar cred că Dumnezeu nu a făcut altceva decât să îmi trimită un semn, o lecție că nu știam să trăiesc din plin, nu știam să mă bucur de tot ceea ce era în jurul meu. Teatru, antrenament, turnee, din hotel în hotel și … casă. Nu aveam timp, nu îmi dădeam timp să văd frumusețea din jurul nostru. Să mă bucur de copaci, de flori, de oameni. Să fiu atent la cât mai multe lucruri din jurul nostru. Și mă bucur acum că am reușit prin întâmplarea asta să am timp să observ oamenii din jurul nostru, să îi întâlnesc, să îi privesc, să mă bucur de natură.”
Iată un alt exemplu, de data aceasta prin detașare de actul artistic, în care actorul B percepe fericirea dincolo de actul creației, în plan personal, în relația cu mediul social și cu natura. Fericirea ia naștere în urma unei întâmplări nefericite pe care o transformă într-o revelație, într-o oportunitate de dezvoltare pe plan personal.
