Acum 80 de ani în luna iunie apărea Istoria Filosofiei Moderne, Vol. V Filosofia Românească de la Origini până Astăzi, de N. Bagdasar, Traian Herseni și S. S. Barsanescu (Omagiu Profesorului Ion Petrovici). Era o carte monumentală de 805 pagini în format mare în cuprinsul căreia autorii s-au străduit să aducă la lumina contemporanilor gândirea filosofică de la Dimitrie Cantemir la Petre Andrei. Sunt date seci, obiective, dar ele primesc dintr-o dată, cum se și cuvine, credem, – dacă ținem seama că este vorba de istoria gândirii filosofice românești, și nu de o consemnare empirică sau statistică oarecare – o semnificație mult mai adâncă. Una chiar aflată în miezul meditației filosofice dintotdeauna: ce relație se instituie între istoria reală, în faptele ei brute, pe de o parte, și, pe de altă parte, gândirea, interpretarea acelor fapte și evenimente, atunci, și îndealungul timpului care va să vină. Or, ce observăm imediat? Că al Doilea Război Mondial începuse, iar pentru noi începea chiar atunci. Nu înainte de a da o victimă, în lunile precedente, prin chiar ființa ultimului filosof analizat în volum, Petre Andrei. Vom putea citi această istorie a gândirii filosofice românești, mereu și mereu, întelegând, totodată, atât mersul ideilor referitoare la metafizică, teoria cunoașterii și teoria valorilor, cât și legătura acestora cu țesătura complicată și contradictorie, adeseori absurdă și tragică, a ceea ce este istoria reală. Certe sunt câteva fapte, greu dacă nu imposibil de contestat. Primul: există o gândire filosofică românească. Una comparabilă cu a țărilor dimprejur și cu destin istoric și spiritual apropiat. Al doilea fapt: luată în ansamblul său, de peste trei secole, această gândire a fost atât o continuă acomodare la marile tendințe, curente și domenii de reflecție din spațiul universal, cât și o încercare de a produce creații originale. Printre reușite, nu putem omite, de pildă, contribuția lui Grigore Moisil la fundamentarea Logicii Matematice în anii 30 ai secolului trecut sau, elaborarea a două sisteme filosofice de către Lucian Blaga și Constantin Noica.

Exista, în acest răstimp, oricine-și dă seama, dacă privește istoria fără prejudecăți, gânditori autentici care seamănă, în fond, în atitudinea lor fundamentală cu majoritatea celor care au intrat într-o astfel de Istorie, precum cea menționată. Cei mai mulți au predat cursuri de filosofie la cele trei mari Universități ale României: București, Iași, Cluj-Napoca. Într-un fel, “istoria orală” a fiecărei facultăți de filosofie a consemnat pe retina memoriei colective o deloc neglijabilă serie de povestiri cu tâlc despre cei care au ales să fie la catedră și să “țină lecții de filosofie”, ca profesori. Vasile Tonoiu este un exemplu în acest sens, din multe puncte de vedere. Întâi de toate, cel născut în Corbeni, Argeș, în 3 februarie 1941, a intrat la facultate când avea de abia 16 ani, fiindcă liceul era atunci doar de trei ani iar școala elementară se încheia după șapte clase. Sigur a avut acele calități intelectuale, acea uimire și acea capacitate de a structura în mod rațional cunoștințele dobândite într-un întreg coerent și consistent logic, care-l definesc pe un viitor filosof. Cine gândește în categorii ideologice simpliste nu va putea niciodată să explice satisfăcător măcar, cum de a putut, atât de strălucit, un adolescent venit din lumea profundă a satului românesc, în anii 50, nu numai să se orienteze spre filosofie, dar, mai ales, să-și știe drumul în filosofie. Îndrăznesc să spun în acest sens că Vasile Tonoiu a reușit să devină unul dintre cei mai importanți gânditori români din aceste vremuri pentru un motiv simplu și fundamental: a dobândit virtutea socratică a fidelității gândirii cu răspundere față de ea însăși. Mai exact: Vasile Tonoiu a avut, probabil, intuiția, apoi certitudinea, că autenticul filosof este aceea ființă omenească pentru care între a gândi și a acționa nu există separație ci unitate. Nu ne ferim deloc să afirmăm că în acest caz avem de a face cu onestitatea deplină, fără de rest, a intelectualului care a ales să aibă un destin demn de numele de filosof. Poate, în prima și ultima instanță, să fie cineva filosof, în această accepție originată în Socrate, dacă el însuși nu are o atitudine filosofică în fața lumii și a vieții? Iată, întrebarea la care Vasile Tonoiu, nu ezităm să spunem, a răspuns în acest fel: filosofii reali pot avea tot felul de atitudini, precum orice om obișnuit, dar așteptarea naturală a celorlalți în fața lui este una diferită. Înseamnă că, pur și simplu, iubitorului de înțelepciune să i se pretindă să fie, cu precădere, el însuși un înțelept. În orice caz, Vasile Tonoiu printre altele, de pildă, nu a insistat niciodată asupra situației, deloc rare, în care filosofi de diferite specialități, nu au dat deloc dovadă că ar fi fost cu totul înțelepți în atitudinile și convingerile lor politice sau în angajările lor ideologice. Nu a vânat asemenea inadvertențe. S-a mărginit la a nu se apropia de ele. Cum a făcut-o? Din nou simplu: a respectat statutul de gânditor liber. A înțeles frumusețea intrinsecă a gândirii libere după ce a văzut minunile produse de aceasta în operele filosofice majore. Kant cel din Critica Rațiunii Pure l-a fascinat și astfel a ajuns să fie pasionat de teoria cunoașterii și filosofia științei. Ce a urmat a fost un parcurs clar, ferm trasat în domeniul epistemologiei. Întâlnirea cu Gonseth și imersiunea în epistemologia acestuia a avut roade absolut surprinzătoare. Tânărul asistent care făcea seminarii la Matematică a susținut un doctorat strălucit când încă nu avea 30 de ani și-și va publica teza, intitulată Idoneismul filosofie a deschiderii, în 1972. Acest debut nu a rămas necontinuat de alte încercări în același registru și cu aceeași profunzime a cercetării și interogației. Întâi prin studiul, Dialectică și relativism (1978) iar un deceniu mai târziu, prin, neobișnuita sa carte, absolut fără egal în cultura filosofică a vremii, Ontologii arhaice în actualitate (1989). În ce constă originalitatea acestei întreprinderi teoretice? Vasile Tonoiu aduce în prim plan întregul instrumentar al celor mai recente teorii ale cunoașterii pentru a lămurii o temă străveche: ce rămâne din conștiința arhaică pentru omul actual și ce semnifică, pe de o parte, fenomenele de “des-vrăjire” ale lumii și, pe de alta parte, cele de “re-vrăjire” a lumii. Mulți din cei care au citit cartea acesta au declarat că, în fond, ea este “prelungirea interpretărilor lui Mircea Eliade despre sacru-profan în preistorie și istorie printr-o explicație aflată în puterea discursului epistemologic de ultima oră”. Daca acest studiu ar fi fost tipărit și publicat în engleză sau franceză, la o editură prestigioasă, cu siguranță, ar fi fost încă o probă a originalității gândirii lui Vasile Tonoiu în spațiul de interferență dintre filosofia culturii și teoria cunoașterii.