Dacă istoricii și analiștii politici , sau unii scriitori[1] își mai dispută, de un sfert de veac, hermeneutica evenimentelor din Decembrie 1989, iar amatorii de adevăr istoric devin tot mai vocali, din perspectivă sociologică lucrurile sunt mai puțin fuzzy și pot ieși din aria suspiciunilor deoarece sociologia își articulează concluziile pe baza faptelor empirice, concret verificabile, sub zodia ”neutralității axiologice” (Theodor Adorno ).
Răspunzând invitației domnului prof. univ.dr. Ivan (Universitatea de Vest din Timișoara), coordonatorul revoluționarilor de a prezenta o perspectivă sociologică asupra evenimentului invocat, voi încerca, în economia de timp care mi-a fost rezervată, să răspund la o singură întrebare : ”Ce motive aș avea eu, ca simplu cetățean, să mă bucur, alături de Dvs. de urmările complexe a ceea ce cu un termen generic se numește ”Revoluția română din 1989 ”?
Așadar, ca simplu ”beneficiar”anonim, vă rețin atenția doar cu acest scop explicit, asupra schimbărilor social-politice în speță . Precizez : ca beneficiar, nu ca revoluționar, deoarece nu am avut niciodată acest statut.
Mai înainte de toate, consider necesară o precizare de principiu : în sistemele sociale, la fel ca și în sistemele tehnice, se articulează două feluri de componente : constante și variabile.
În sistemele sociale, cele mai importante constante sunt : învățământul, cultura, sănătatea, apărarea națională, administrația, iar ca variabile, principala variabilă este ideologia, care determină fluctuația regimurilor de funcționare a spațiilor sociale ( comunitare ), la care se adaugă dinamica sistemului de fiscalitate, ponderea serviciilor de asistență socială. și altele…
În acest context, în calitate de cadru didactic universitar, și în 1989 și acum, voi face o comparație practică pentru a releva diferența ; evident, fără a face judecăți de valoare.
Astfel, în cadrul normativ specific învățământului ante-1989, ca simplu cadru didactic eram obligat să obțin aprobare, un fel de cenzură, asupra activității didactice și științifice pe care urma să o prestez pe fiecare săptămână. În prezent design-ul conceptual și metodologic al activității mele nu mai necesită nici o avizare de la forurile supraordonate ; libertatea academică face posibilă și această marjă de libertate.
Publicarea suporturilor de curs, nu se mai subordonează celebrului ”manual unic” aprobat de Ministerul învățământului și supervizat de autoritățile de partid, indiferent de opțiunile valorice ale formulelor guvernamentale succedate la putere, deoarece sistemul de educație este depolitizat, conform Legii.[2]
În ceea ce privește participarea la conferințe științifice internaționale, fără norocul de a fi avut un pașaport, nici nu se punea problema să te gândești să ajungi acolo… În prezent, participarea la manifestări științifice a devenit o normalitate a comunicării și la nivel inter-universitar european, fără nici un alt fel de exercițiu de obediență administrativă sau ideologică.[3] Mai mult : a devenit o stare de normalitate accesarea unor contracte de cercetare științifică cu finanțare europeană…
Pentru studenți, există o multitudine de oportunități de accesare a unor burse de studii cu termene diferite, de la un semestru la un an academic, ca urmare a spațiului unic european al învățământului superior și al cercetării științifice în care trăim (începând cu anul 2004), în calitate de cetățeni ai unei țări care aparține Comunității Europene.
Scopul acestor ”deschideri” este unul strategic : actualele generații care gestionează oferte educative europene au posibilitatea de a-și transfera, reciproc, competențele formative în mod liber, iar studenții își exersează reflexele de parteneri valabili de dialog între toate segmentele de tineri universitari la nivel internațional/european. Pe aceste coordonate, reconstrucția încrederii mutuale paneuropene reprezintă o oportunitate strategică pe care o au tinerele generații în perspectiva afirmării potențialului lor de inovație normativă și instituțională impus de exigențele formulării unor răspunsuri demne și particularizate, la imperativele globalizării.
Aduc în discuție și globalizarea, deoarece tocmai această paradigmă relevă erorile premiselor de la care s-a plecat în promovarea deciziilor luate de noile autorități post Decembrie 1989. Astfel , Atunci… urgențele erau focalizate pe tipul de modele[4] de dezvoltare care urmau a fi asimilate în schimbările structurale inițiate în grabă și fără orizont istoric , cel puțin mediu ; deși în astfel de cazuri se operează cu termene lungi (strategice). Rezultatul : o copiere mecanică a unor modele străine de dezvoltare și o grefare a acestora pe un mental colectiv fundamental diferit, cum este cel românesc. În sociologie există un termen care definește foarte explicit acest aspect : bovarismul instituțional[i][5] , prin care se înțelege mimetismul instituțional utilizat de autoritățile unei comunități care dau dovadă de lipsă de imaginație managerială , de creativitate istorică și de capacitate relativă de coordonare a transformărilor structurale pe care le generează procesul, ireversibil, al mișcării istorice, aflat în curs. În acest context, cea mai comodă gesticulație publică o constituie copierea unor modele străine sub justificarea ”alinierii la schimbările din proximitatea geopolitică” în speță. În concluzie, apelarea la modele străine, se dovedește a fi fost neproductivă, deoarece evoluția României până în cel mai imediat prezent a instituționalizat un moldel (occidental) de dezvoltare bazat exclusiv pe îndatorarea progresivă a țării. Este, acesta un model de ”dezvoltare durabilă ” atât de frecvent invocat de tot felul de autorități? ; iată o întrebare care nu este deloc retorică.
Dar ce s-a întâmplat, efectiv, în Decembrie 1989 ? Timișorenii spun că Revoluția le-a fost confiscată de bucureșteni, iar bucureștenii, tot ” revoluționari” și ei, își arogă numai ei dreptul de a fi conducătorii Revoluției…
Cei care continuă să aducă argumente pentru susținerea ”loviturii de stat” sunt etichetați, în continuare, ca un fel de … zaț de la cafeaua discursului…
Sociologic, faptele sunt limpezi în succesivitatea lor : mișcarea de revoltă populară din Timișoara s-a amplificat, progresiv, pe parcursul câtorva zile soldându-se cu inițierea unor instituții noi, în raport cu cele comuniste, încă oficiale la București. În acel context, creația istorică și articularea unor secvențe procedurale de schimbare generală a întregului spațiu social căpătaseră adeziunea tuturor participanților la mișcarea de stradă. Atunci…, ocuparea instituțiilor locale și zonale a făcut posibilă nominalizarea unor noi actori la nivelul puterii locale (Primăria) și la nivelul puterii zonale ( Prefectura) prin recunoaștarea acestora după competiția rangurilor lor de prestigiu civic și de implicare a lor în radicalizarea mișcării de stradă ; în acel context, din simpli nemulțumiți, revoltați, aceștia acționau în sensul raționalizării schimbării sistemului prin redactarea unor obiective care vor fi făcute publice prin Declarația de la Timișoara, aceasta fiind, în realitate ”programul revoluționar ” centrat pe obiective naționale concrete și realist fomulate.
După ce intervalul de autoritate al lideranței naționale a fost ocupat în mod precipitat , la București, de un grup[6] lipsit de experiența gestionării situațiilor de criză și a schimbării sociale aflate în curs, principalii lideri ai acelui grup au deturnat sensul schimbărilor de la amplitudinea revoluționară, la alte preocupări domestice pentru o reformă socială ! de tip ”perestroika”; unii dintre membri grupului chiar au făcut vorbire de perestroika ( Silviu Brucan), iar alții de o posibilă umanizare a ”socialismului” românesc (Ion Iliescu)[7]. Iată confuzia de fond: revoluția fiind o discontinuitate istorică radicală care nu se reduce la cucerirea puterii, ci presupune creație instituțională de anvergură istorică, nu se poate continua cu o reformă, care presupune doar redistribuirea componentelor sistemului în aria aceluiași regim de funcționare a sistemului organizațional în cauză. Atașamentul praxiologic la această confuzie explică foarte bine situația în care ne aflăm : actori decizionali fără cultură socială corespunzătoare, sau simpli veleitari ideologici fără putere de discernământ, au promovat măsuri de factură impresionistă cu impact strict emoțional pentru a-și menține potențialul de manipulare a diferitelor segmente ale dinamicii corpului electoral românesc și pentru a se menține în aria de simpatie a unor grupuri de interese comunitare în mod clar lipsite de interes pentru coagularea unui proiect de țară pentru România. Iată cum, ceea ce trebuia să fie o competiție pentru reconstrucția surselor de coeziune socială, s-a transformat într-o permanentă confruntare, care a degenerat într-o stare de interminabilă conflictualitate, în care cecitatea socială a confiscat preocupările de compunere a sinergiilor sociale transformându-le în revendicări cronice ; de cele mai multe ori nerealiste. Astfel, competiția pentru proiecte social-politice și polemica de idei s-a coborât până la nivelul unor atacuri la persoană cu accente dramatice , dar fără perspectiva degajării unor soluții cu acoperire comunitară : gesticulații publice de tipul ” Jos X!” sau ”jos Y!” denotă o îngrijorătoare incapacitate a mentalului nostru colectiv de a ne ridica de la aspectele psihogene, la raționalitatea unor opțiuni valorice cu impact și anvergură istorică.[8]Toate inițiativele se consumă la nivel mediocru, sau chiar strict pasional, cu scopuri insignifiante : înlocuirea unor persoane cu alte persoane, care nu pot optimiza funcționalitatea structurilor în speță atâta timp cât regulile de funcționare a acestor structuri rămân aceleași, sau în cel mai bun caz suferă îmbunătățiri cosmetice. (Aceasta este dovadă peremptorie de diletantism managerial la nivel macrosocial al celor care vor puterea de dragul puterii, fără să propună un proiect managerial ).[9]
În genere, cei 25 de ani ne-au convins că este foarte simplu să fii nemulțumit…[10] Problema este : ce soluție (proiect managerial) poate rezolva nemulțumirea pe care toți o invocă ! Perspectiva rezolutivă necesită comutarea accentului de la cearta pasională pe problemele existente, la dialogul, chiar polemica, pe soluțiile alternative ; nu confruntarea pe problemă, finalizată cu afirmarea unui punct de vedere exclusivist, oricât de bun s-ar pretinde a fi acel punct de vedere , poate fi direcția bună de explorare a unor soluții constructive , ci comutatea energiilor pe explorarea soluțiilor alternative. Se recomandă promovarea unor alternative la același tip de probleme , pentru că doar în acest context factorii decizionali devin capabili să proceseze sugestiile care pot fundamenta deciziile cel mai puțin vulnerabile pe termen mediu și să elaboreze decizia strategică ; pe termen lung.
În concluzie : revoluția, sub aspect sociologic, definește acel tip de mișcare socială focalizată pe mutații structurale care se continuă cu crearea de noi instituții, originale la scară istorică, în măsură să genereze un regim original de funcționare a sistemului social global de anvergură istorică. Exemplu, revoluția burgheză din Anglia a creat sistemul parlamentar (camera lorzilor –reprezentanții aristocrației, camera comunelor –reprezentanții noii puteri, ai noii clase a burgheziei ), o formulă originală la scară istorică, dar fără eliminarea fizică a Monarhiei, (cum s-a întâmplat în cazul Revoluției franceze) a fost promovată o presa liberă, sistemul bancar, pluralismul ideologic, ș.a.m.d
În rezumat : nu se poate numi revoluție, orice schimbare de regim, chiar dacă și acest punct de vedere este vehiculat de o parte a unor autori fără prea multă cultură sociologică ; partizanatul ideologic al acestora, sau chiar a unor autori mai ”titrați”, este vizibil la cei care mai susțin astfel de teze de peste două sute de ani, perioadă în care cercetarea socială se afla doar la începuturi.[11] Nu putem evalua realități sociale structural schimbate prin apelul la echipamente intelectuale depășite semantic ; acestea nu mai au potențial hermeneutic valabil în prezent, ci se pot invoca doar ca referențial istoric. Exemplu : răscoala condusă de Spartacus, chiar dacă suntem de acord că a fost unul din marile evenimente ale Antichității, nu ne poate fi de folos în descifrarea mecanismului polarizării sociale care antrenează o mulțime de încordări sociale de astăzi, deoarece azi nu mai există un sistem de putere de natură sclavagistă. Pe de altă parte, nici numărul suspect de mare al lucrărilor care susțin că orice schimbare de regim politic este revoluție, nu poate fi un argument , deoarece nu mulțimea neadevărurilor repetate fac dintr-un fals un adevăr! Știința este aristocratică: adevărurile ei nu se tranșează prin vot și nici prin declarații politicianiste…
Reforma, este centrată pe reconfigurarea, într-un design funcțional nou, a vechilor componente ale spațiului social, în arealul calitativ al aceluiași regim de funcționare, optimizat structural.
Sub raportul perspectivelor manageriale, reformele pot fi[12] :
- Reforma centrată pe actori – implică riscul personalizării procesului și pierderea ”vizibilității sociale” a fenomenalității aferente desfășurării reformei. În plus, creează false expectații la nivelul societății promovând ideea că reforma este o problemă exclusivă a celor aflați în sfera lideranței, ceilalți fiind beneficiari onești cărora ”li se cuvin” rezultatele în schimbul atitudinii lor de totală încredere în cei ”aflați la putere”. Un risc subsidiar al acestui mod de a privi lucrurile se referă la gradul redus de transparență care poate evolua spre un anume ”ezoterism managerial ” cu efecte sociale nebănuite, prin înșelarea așteptărilor vehiculate la nivelul societății globale ;
- Reforma centrată pe conjuncturi– deplasează accentul pe instanțe supraindividuale și pe conformism comunitar ca urmare a unor oportunități care impun schimbarea cursului specific al unei societăți și plasarea spațiului comunitar într-un nou context bazat pe alt cadru normativ. Noile solicitări integrative la nivel macrosocial induc schimbări la nivel microsocial, respectiv angrenează reforme de regim de funcționare la nivelul Practica socială a demonstrat că acest tip de reformă nu este longevivă , actorii sociali conștientizând , cu timpul, că au fost fie manipulați, fie constrânși să procedeze într-o manieră neconformă cu mentalul colectiv din care ei înșiși provin ;
- Reforma centrată pe conținutul propriu-zis al procesului – este tipul de schimbare socială care se apropie cel mai mult de categoria sociologică de reformă structurală. În această perspectivă se înlătură caracterul accidental, la scară istorică, al schimbării sociale, aceasta fiind privită ca secvență firească a evoluției în conformitate cu tendințe obiective, imanente. În acest context, actorii nu sunt indivizi de excepție, ci elemente conștiente care au înțeles și își asumă, firesc, în cunoștință de cauză, prescripții de status-rol care le revin la nivel de generație. Se înțelege, deci, că pe aceste coordonate, fiecare generație își înscrie potențialul său reformator și procentul de schimbare aferent, însă în sensul dezvoltării scenariului identitar din care face parte. În acest context, nu mai este vorba nici de ”conflicte între generații” , nici de tensiuni interetnice sau intercomunitare, confesionale, etc. , ci doar de șanse egale pentru fiecare segment de opinie de a participa la creșterea rangului de prestigiu al comunității din care face parte prin aport generațional. Acest tip de reformă, asociată schimbării permanente, este considerată un ” aliat natural” al dezvoltării , proces care presupune schimbare lucidă și orientată performant pe valorificarea sinergiilor spațiului social.
Nu se confundă cu schimbarea involutivă și nici cu destructurarea.
În nici o situație, o revoluția nu se continuă [13] cu o reformă !
Iată de ce, timișorenii socialmente activi în Decembrie ( vectori de compunere pozitivă în spațiul social autohton al revoltaților) nu pot accepta, sub nici o interpretare posibilă, ideea că bucureștenii au stopat , în realitate, procesul revoluționar[14], prin promovarea unei suspecte reforme botezate cu numele de ”tranziție”[15] și cu efecte în care nu își mai află idealurile de acum un sfert de veac. Regăsirea resurselor identitare ale tradițiilor românești de dezvoltare durabilă este, încă, posibilă , dar nu înainte de reconstrucția conceptuală a întregului nostru echipament intelectual, poluat de prea multe aproximații terminologice și de orizonturi nerealiste de așteptare .
Prof. univ.dr. Ștefan Buzărnescu
Laboratorul Asociației Sociologilor din România,
Universitatea de Vest din Timișoara
[1] Gheorghe Cionoiu : Mitul revoluției din Timișoara, Timișoara, 2014, manuscris
[2] De la prima Lege (”postrevoluționară”) a Învățământului, din 1995 și până la cea mai recentă (Legea nr.1/2011) ofertele educative al fost scoase de sub incidența ideologiei
[3] Acest fapt a devenit current dupa demersurile prof.univ.dr. Elena Zamfir, în perioada în care a condus Departamentul de relații externe al Ministerului Educației, după 1989.
[4] Domnul inginer Ion Iliescu vorbea de preferințele Domniei-Sale pentru modelul suedez, pe care nu l-a explicat, public , nimeni, până în cel mai imediat prezent
[5] Stefan Buzarnescu : Bovarismul institutional si reforma românească, Editura Augusta, Timisoara, 1998
[6] Acest grup a fost, deseori (profesor/istoric Cristian Troncotă, 2014), calificat ca autor colectiv al unei lovituri de stat prin dizolvarea puterii instituite de autoritățile comuniste după anul 1944
[7] În acest punct de inflexiune a mișcării istorice, termenul de ”lovitură se stat” pentru ceea ce a fost la București, este de netăgăduit, chiar dacă acest punct de vedere este considerat de către bucureșteni ca …eretic ! Susținătorii acestui punct de vedere mai aduc și un alt argument : de la Timișoara nu a fost inclus în prima garnitură a Puterii postdecembriste nici un liber, tocmai pentru a nu se devoala caracterul de lovitură de stat al grupului bucureștean decembrist care a continuat luptele de stradă cu scopul justificării cuceririi totală a puterii și pentru a califica, astfel, toate protestele din alte județe ala României ca marginale și periferice ”idealurilor revoluționare ” ale bucureștenilor… Putem spune că este vorba de cinism, dar la scară istorică evenimentul nu trebuie colorat psihogen, ci consemnat ca atare.
[8] După cum se vede și de la cele mai recente prezidențiale, cucerirea Puterii este relativ simplă ; problema este ce faci cu ea ?!
[9] Zamfir Elena : Politici sociale, asistență socială, sociologie, Editura Universității, Pitești, 2003
[10] Chiar și Puterea se poate cuceri foarte ușor ; chestiunea de fond, esta alta ; ce faci cu Puterea atunci când o deții ?
[11] Aneli Ute Gabani: Revoluția neterminată, traducere, București, 1999
[12] Ștefan Buzărnescu : Sociologia conducerii, Editura de Vest , Timișoara, 2008
13: Aneli Ute Gabany : Revoluția neterminată, traducere, 1999
[14] Sintagma de confiscare a revoluției este un eufemism foarte soft, dar foarte frecvent invocat în dezbaterile televizate
[15] Cu rarisime excepții, principalii actori ai acelui moment erau tot cei care ne vorbeau de ”tranziția” de la capitalism la comunism și în anii de ocupație ideologică bolșevică până în Decembrie 1989 . După Decembrie 1989 au schimbat doar sensul discursului, menținând un concept/termen total devalizat semantic și lipsit de potențial hermeneutic la nivelul anului 1989 .Este îngrijorător că și tinerii născuți după 1989 sunt contaminați de acest ”limbaj de lemn”; de esență diferită!
