Problema timpului în științe. Unele științe nu au problema timpului global. Este cazul științelor „universaliste”, precum fizica sau chimia. În aceste științe se înregistrează o indiferență temporală atunci când faptele pe care încearcă să le explice sunt trecute, prezente sau viitoare. Temporalul nu are paradigme diferite. Temporalitatea e acceptată doar local și pe termen scurt.

Sociologia, în tentativa de a fi o știință universală a vieții sociale, se confruntă însă cu problema timpului. Structurile sociale, considerate universale și atemporale, au generat teorii atemporale ale socialului. Dar imensa varietate a fenomenelor sociale a generat sociologii ale societăților diferitelor perioade temporale.

Trecutul a fost. Trecutul, în sensul că a existat, are și el statutul de „fapt” pe care sociologia trebuie să-l explice, dar asta nu înseamnă că îl putem „vedea”, că este un „fapt pentru noi”. Ca să fie „fapt pentru noi”, deși într-un fel sau altul a fost trăit, dar nu prea știm cum a fost. În prezent nu putem „vedea” trecutul. Imaginea lui trebuie să o construim în mintea noastră din informațiile pe care le putem culege. Dar trecutul rămâne mereu parțial necunoscut. S-a dezvoltat o întreagă știință a trecutului nostru, istoria. Istoria este știința trecutului, care se centrează pe reconstituirea mentală a trecutului. Ea „produce” mental faptele trecute.

          Dar prezentul ? Este al nostru, îl trăim, dar asta nu înseamnă nici că îl „vedem” integral, nici că îl „știm”, nici că avem o imagine clară despre acesta. S-a dezvoltat o întreagă știință a prezentului. Unii sociologi au definit sociologia ca știință a societății prezente. Nu îmi place această îngustare a obiectului sociologiei, dar e și ceva adevăr în asta. Sociologia, în mare parte a ei, este știința prezentului și dezvoltă o întreagă metodologie de culegere a informațiilor despre ceea ce există „acum”, care ne ajută să extindem ce „vedem” în prezent.

Prezentul este foarte important pentru noi, deoarece putem să acționăm asupra lui, să-l schimbăm. Într-o oarecare măsură, în prezent este inclus și viitorul imediat care face obiectul acțiunii noastre. Viitorul imediat nu este un fapt, dar știm sau credem că îl știm destul de bine pentru că știm ce vrem să fie prin acțiunea noastră. Că va fi așa cum îl dorim este o altă problemă. El nu este încă un fapt.

Amândouă, trecutul și prezentul, conțin faptele sociologiei, dar nici ele nu ne sunt foarte clare. Asta nu înseamnă că le putem „vedea” și le putem înțelege decât parțial. „Vedem” ceva din ele, dar niciodată nu avem o cunoaștere completă. Cunoașterea realității trecute și prezente este mereu parțială și poate fi chiar distorsionată.   

Dar viitorul este un fapt? El nu există încă, ci va exista, așa cum noi, oamenii, încercăm să-l proiectăm și chiar să-l „facem”. Proiectul oamenilor este și el un fapt. Dar despre ce va fi, avem o înțelegere mult mai parțială. Viitorul va fi rezultatul nu numai al acțiunii noastre, ci și al unei mulțimi de factori pe care îi cunoaștem doar parțial.

Viitorul, așa cum va fi, este și el un fapt ca prezentul? Deci, pentru prezent, viitorul nu este un fapt pe care ar trebui să-l descriem și să încercăm să-l cunoaștem așa cum putem face cu trecutul și cu prezentul. În prezent, viitorul nu este un fapt real. Viitorul va fi într-un fel sau altul. De regulă, el va fi diferit de intențiile oamenilor. Viitorul va fi o realitate. Chiar dacă am avea o cunoaștere completă, viitorul nu este un fapt decât parțial predictibil. Viitorul este un pachet de posibile dezvoltări. Un pachet el însuși deschis.

Pentru noi, oamenii prezenți, viitorul este un domeniu al „speranței”. Facem proiecte de construcție a viitorului nostru. Proiectul nostru este și el un fapt al prezentului, dar un altfel de fapt. Acum noi avem doar o intenție de acțiune, un proiect.

Viitorul în conștiința publică

Până la capitalism, în secoleleXVII-XVIII, oamenii nu se preocupau de cum va fi viitorul. Viitorul va fi aproximativ cum este prezentul, poate mai prost datorită unor factori ostili, sau ceva mai bine. Nu știm. Erau oamenii satisfăcuți cu prezentul? Da și nu, dar nu prea știau cum va fi viitorul.

Foarte rar au existat preocupări pentru viitor, în sensul de mai mult decât un „vis”. Au fost tentative nu de „prezicere” a viitorului, ci cel mult de a crea modele „ideale” de societate considerate a fi mai bune, care puteau fi realizate în viitor nu ca rezultat al unui proces de schimbare socială inevitabilă, ci ca urmare a opțiunilor oamenilor. S-au introdus termenii „utopie”, „țara de nicăieri”, care nu există în niciun loc. Viitorul era un spațiu deschis „utopiei”. Platon a scris o carte despre viitor, citită mult: un model de societate care nu există nicăieri, ci doar în viziunea filosofului. 

Capitalismul deschide interesul pentru viitor

Conceptul de progres: societatea, în ansamblul ei, evoluează „inevitabil” spre o societate mai bună. Ciudat, termenul de progres nu a fost utilizat timp de multe milenii, ci a fost lansat de filosofie abia în secolele XVII-XVIII. Bazat mai mult pe speranțe, dar și ele insuficient clare.

Termenul de progres din filosofie a tins să fie înlocuit de termenul mai precis: creșterea economică. Nu știm dacă oamenii vor fi mai fericiți în viitor, dar cu siguranță vor avea o viață mai prosperă. PIB-ul, ca indicator sintetic al stării economiei, este utilizat, împreună cu alți indicatori economici, pentru a diagnostica nu doar starea prezentă a economiei, ci și pentru a face predicții despre ce economie va fi în viitor. 

 Proiectul economic al viitorului. Capitalismul a deschis viitorul ca o stare economică care poate fi prezisă cu mijloace științifice. Economia capitalistă a conținut în sine un mecanism de creștere economică. Viitorul va fi caracterizat printr-un nivel economic tot mai ridicat. Iar creșterea economică va avea, inevitabil, efecte pozitive asupra tuturor sferelor vieții sociale. Societatea viitoare va fi caracterizată printr-o economie mai bună, iar aceasta va afecta întreaga viață socială. Putem să prevedem viitorul cu claritate, dacă nu intervin alți factori: o economie tot mai eficientă. În viitor economia va cunoaște o evoluție pozitivă în viitor și putem să facem unele predicții ale efectelor creșterii economice asupra vieții sociale. Dar a existat mereu o tensiune între paradigma creșterii economice, care consideră că aceasta va avea efecte asupra vieții sociale, și paradigma filosofică a progresului social. Paradigma filosofică, bazată pe conceptul de progres, cunoaște o tendință de marginalizare. Dacă societatea se „dezvoltă”,  dacă ea progresează, e o întrebare care nu poate avea un răspuns suficient de clar.

Prin anii 60 ai secolului trecut, în Occident, a devenit tot mai popular un nou concept: calitatea vieții. Cum putem explica interesul pentru acest nou concept? Probabil, raportarea numai la creșterea economică a început să fie tot mai puțin satisfăcătoare. Economia a crescut, dar oamenii au devenit mai satisfăcuți, mai mulțumiți cu viața lor? Va fi societatea cu siguranță mai bună și putem face predicții suficient de clare despre cum va fi în viitor? 

Tema calității vieții a deplasat interesul de la starea subiectivă a indivizilor, fericirea, la noul concept care lua în considerare, pe lângă resursele individuale, înțelepciunea și resursele sociale globale ale întregii colectivități: condițiile de viață ale colectivității, desigur, și „înțelepciunea” persoanelor. Calitatea vieții include nu numai viața persoanelor, ci și condițiile de viață, naturale, sociale și culturale ale persoanelor. Societatea, în ansamblul ei, a devenit obiectiv al politicii publice: calitatea vieții. Se înregistrează o tentativă de a dezvolta o politică de creștere a calității vieții. În anii 1980-1990, însă, s-a schimbat contextul economic și social. Interesul pentru o temă globală a calității vieții cunoaște o tendință de (re)marginalizare.

În sistemul socialist, conceptul de calitate a vieții a fost respins: filosofia sovietică considera că avea un concept mai precis, „modul de viață”; nu era nevoie de un alt concept. România a fost singura țară din sistemul socialist care a adoptat calitatea vieții ca o temă de mare interes științific și politic. Regimul ceaușist a considerat că tema calității vieții oferă oportunitatea unei diferențieri politice față de sistemul sovietic. În filosofie și sociologie, specialiștii au găsit aici o temă acceptată politic, care poate însă oferi oportunitatea dezvoltăii unei presiuni a filosofilor și sociologilor asupra sistemului ceaușist. În anii 70-80, în România s-au publicat multe lucrări filosofice, ceea ce a reprezentat un grad mai ridicat de libertate. În sociologie, calitatea vieții a fost un spațiu de confruntare ideologică suficient de liberă. Tema calității vieții a devenit, în anii 1970-80, un subiect de interes special pentru sociologie.

Chiar de la începutul Revoluției din 1989, România a adoptat calitatea vieții ca o temă nu numai de interes științific, ci și politic. Un viceprim-ministru al Guvernului României, după Revoluția din 1989, a avut calitatea vieții ca responsabilitate politică.  S-a înființat un institut de Cercetare a Calității Vieții prin decret al Consiliului Frontului Salvării Naționale în 2 ianuarie 1990. După câte știu, a fost primul institut de cercetare din lume pe această temă. Din acel moment, tema calității vieții a devenit o componentă importantă în discursul politic. Dar și aici, evoluția dezamăgitoare a programului tranziției a generat o rezervă politică în ceea ce privește tema calității vieții.

În fața viitorului, sociologul nu trebuie să asume doar o singură paradigmă, ci se confruntă cu două paradigme complementare: paradigma explorării viitoare a societății, completată

cu paradigma dezvoltării sociale proiectate, politica socială a construirii stării

sociale dorite.