În urmă cu ceva timp Înaltele Instanțe Financiare ale Planetei, au lansat în public numele țării care va ocupa, începând cu 2019, lideranța mondială a dezvoltării economice: acesta se numeste  Republica Populară China! Care să fie cauza acestei spectaculoase evoluții de la statutul de țară săracă în deceniul 6 al secolului trecut, la locul unu mondial la dezvoltare economică, în prezent?

Pentru propagandiști, partizani  ca întotdeauna, explicația este simplă: China a renunțat la socialism și a trecut la capitalism!

„Atunci, ce rol mai are Partidul Comunist în această ecuație?!” – au început să devină vocali și cei care, până acum, formulau numai dubitații carteziene.

În acestă adevărată aporie epistemologică, au intervenit și „greii” capitalismului doctrinar: Imanuel Walerstein, John Naisbitt și Francis Fukuyama, ca să-i nomializăm doar pe unii dintre „corifei”. Aceștia au tranșat disputa, în felul lor: în China contemporană s-a instaurat un „capitalism de stat!” Iată o etichetă care-i satisface, probabil, pe cei lipsiți de o cultură socială sistematic asimilată care cochetau cu sintagma „o țară, două sisteme”; altă etichetă simplist formulată după încetarea „protectoratului” englez asupra Taiwanului.

Ca profesor care toată cariera sa a studiat geneza și dinamica sistemelor sociale, mă disociez categoric de diagnosticul propus de doctrinarii capitalismului, invocați  mai sus. Și iată de ce:

1. La recentul Congres al Partidului Comunist Chinez (cel de al 19-lea) a fost  promovat obiectivul strategic: până în anul 2050 China va fi o țară socialistă dezvoltată, prin continuarea actualului model de dezvoltare.
2. Dacă am accepta sintagma „capitalism de stat”, cum va putea acest capitalism de stat, să construiască socialismul cu specific chinezesc?, iată o aporie peste care nu se poate trece.
3. În plus, formula „capitalism de stat” nu se poate susține nici doctrinar, deoarece capitalismul este focalizat de puterea și legitimitatea exclusivă a piețelor în generarea echlibrelor sectoriale și intersectoriale („cât mai puțin stat” clamează și capitaliștii neoliberali de astăzi), în timp ce socialismul (de tip sovietic) se centrează pe  legitimitatea și puterea statului de a proiecta ritmul și proporțiile dezvoltării prin planuri (trimestriale, semestriale, anuale și cincinale), prin controlarea costurilor de producție, precum și prin stabilirea prețurilor la bunurile și serviciilor necesare la nivel comunitar; piața are un rol subsidiar, adică numai acela al desfacerii produselor și bunurilor la prețuri fixe, mercurializate. Iată inconsistența semantică a unei ciudățenii conceptuale tocmai bună pentru toate tipurile de manipulare.

În realitate, lucrurile stau în felul următor: pe toată perioada „războiului rece” s-a acreditat ideea că spațiile sociale pot fi or capitaliste, or socialiste ; terțium non datur! Aceasta este poziția lui Alvin Toffler, apreciat ca  fiind „cel mai mare viitorolog” și unul dintre întemeietorii fururologiei ca ramură de știință; a promovat teoria divergenței la infinit a sistemelor (socialist și capitalist).

Din 1978, însă, când la conducerea Partidului Comunist Chinez a ajuns un tânăr mai rebel, Deng Xiaoping, maniheismul  a încetat, iar ideologia a trecut pe planul doi : „vom include în proiectele noastre tot ceea ce produce dezvoltare, fără deosebire de sistemele sociale din care provin respectivele abordări. Deviza „Prosperitate pentru toți, cu participarea     fiecăruia”!, a generat nu doar popularitate tânărului lider, ci și o coeziune socială în care fiecare cetățean a devenit un vector de compunere pozitivă în programul de generare a prosperității comunitare și de refacere a prestigiului multimilenar al mentalului colectiv al Chinei. În aria acestei devize, a devenit posibilă și eliminarea șomajului, iar asistența socială activă, prin care autoritățile investesc în crearea locurilor de muncă, nu în ajutoare sociale, a promovat o nouă pedagogie a muncii: prin munca onestă poți cîștiga nelimitat cu condiția să nu acționezi împotriva intereselor naționale! Milionarii și miliardarii chinezi sunt o realitate, la ora actuală, iar contribuția (și) acestora la lichidarea pungilor de sărăcie este o dovadă de nouă filosofie a dezvoltării care merită a fi studiată sine ira.

Pe aceste coordonate a început o creștere economică de peste patru decenii, fără întrerupere, până în cel mai imediat prezent; sociologic aceasta este o relitate care merită a fi exploatată sociologic, nu politicianist, până la aflarea cauzelor care au generat-o.

Din preluarea, selectivă, a componentelor care s-au dovedit viabile în socialism și a componentelor sistemului capitalist, care s-au dovedit compatibie cu mentalul colectiv chinezesc, s-a născut un nou model de dezvoltare care a și fost denumit „economie socialistă de piață”. Acest mix managerial a complementarizat elemente care păreau mutual exclusive și care au produs și produc dezvoltare; este cu totul altceva decât Daniel Bell înțelegea, la jumătatea secolului trecut prin teoria „convergenței sistemelor”. Pe aceste intinerarii procedurale, remarcăm că experimentul social reușit al chinezilor este, în același timp, și o sursă de creativitate managerială: partidul a păstrat autoritatea, dar a liberalizat proprietatea.

De la socialism s-au reținut: planificarea ca garanție pentru continuitatea programelor, dreptul, garantat de stat, la muncă, garantarea obținerii veniturilor numai din munca depusă, dreptul la educație, obligația de a valorifica tradițiile, inclusiv ale minorităților etc, iar de la capitalism s-a reținut importanța piețelor în motivarea producătorilor de a stabili prețurile în funcție de cerere și ofertă.

Acest experiment social reușit, dincolo de performanțele strict economice, a clarificat și diferențele dintre dezvoltarea durabilă și dezvoltarea sustenabilă după cum urmează :

1. Dezvoltarea durabilă  este posibilă (și) prin infuzia de resurse externe în procesul intern de dezvoltare, chiar dacă participarea resurselor endogene este modică, respectiv din credite externe se poate menține creșterea economică, dar dependențele de factorii exogeni nu pot asigura o siguranță  a continuării procesului pe termen lung;
2. Dezvoltarea sustenabilă presupune generarea resurselor de susținere a proiectelor de către factorii endogeni ai creșterii economice, respectiv din exporturile proprii, fără a angaja  împrumuturi care pot greva ritmurile și proporțiile dezvoltării sistemului social global.

Pentru a fi mai convingători, exemplificăm cu „dictatura de dezvoltare” din perioada guvernări comuniste de la noi: pe toată perioada, de peste două decenii de „dezvoltare  multilaterală” România a avut o creștere durabilă, dar cu aportul  majoritar al  contractării și rulării investițiilor facute din datoria externă a țării. Când împrumuturile externe au încetat, proiecte de dezvoltare s-au prăbușit, deoarece resursele, naționale, din propriile exporturi nu au mai putut  susține dezvoltarea!

Faptul că dicționarele anglofone și francofone apreciază  cele două concepte ca sinonime, nu este o dovadă care să poată infirma această discriminare semantică, probată de efectele practice ale managementului chinezesc.

Acest experiment social reușit, a mai infirmat încă o legendă globalistă: aceea a diminuării importanței națiunilor în procesul de globalizare. Astfel, spre deosebire de analiștii înregimentați în cohortele apologiei globalismului, ca sens „ireversibil” al mișcării istorice, performanțele inovării mecanismelor  dezvoltării au demonstrat că națiunea nu și-a epuizat resursele de creativitate istorică, iar statul rămâne singurul garant al eticii în afaceri.

La aniversarea a 70 de ani de la debutul relațiilor diplomatice dintre China și România, celebrată în incinta Universității de Vest din Timișoara pe 1o decembrie 2019, un participant a avansat chiar un punct de vedere singular: modelul chinezesc al „economiei socialiste de piață” este a treia cale de dezvoltare a Omenirii! Poate că această aserțiune, oarecum euforică, nu va genera o dezbatere și vreo analiză lucidă, mai ales din partea celor care de peste 500 de ani au susținut capitalismul ca fiind singurl model de dezvoltare „conform cu natura umană”, „capabil să se rebranduiască”, etc, dar experimentul social reușit al Chinei produce un nou tip de dezvoltare care nu trebuie ignorat; este obligația comunității cercetătorilor din științele sociale de a formula un punct de vedere neideologic, lucid și cu o încadrare epistemologică fără complexe, față de numele ilustre ale domeniului, care au derapat în peisajul propagandei partizane.

Ca oameni, putem trăi o dramă, o tragedie, sau chiar o farsă; istoria nu ne întreabă, ci doar înregistrează. Să fim de partea Istoriei, pentru a nu rătăci!