În 1989 Francisc Fukuyama a publicat o carte care a stârnit un interes mondial. O carte de 49 de pagini. Foarte concentrat, dar cu o capacitate remarcabilă de sineză, cartea face o estimare a stării de atunci a omenirii: lumea a începu deja să părăsească istoria ei. Pentru Fukuyama istoria începe să nu mai aibă un sens. 

Aranjând biblioteca mea, dau peste această ”carte”. Mărturisesc că la începutul anilor 90, zile fierbinți pentru România, auzisem de ea, dar nu am citit-o. România părăsea o istorie, dar intra într-o altă istorie. Terminând cartea mea despre Criza României… aveam un timp de liberate. Ce voia să spună Fukuyama ? 

Am avut o surpriză extraordinară. Cartea pune în discuție probleme critice ale lumii care sunt actuale și după aproape 35 de ani. Iată, pe scurt, care sunt ideile principale. 

Suntem în momentul în care s-a produs deja o ruptură între naționalism și liberalism.  Ce înțelege Fukuyama prin naționalism ? Termenul este folosit și pentru varianta extremă pentru programul ”fascist”, tentativa unei națiuni de a extinde controlul ei asupra altor țări, dar și pentru sensul ei curent  a ”unei dulci nostalgii culturale”. O identificare cu trecutul cultural-etnic al popoarelor, cu propria noastră istorie. Dar liberalismul ? Nu găsesc o definiție clară, dar aș rezuma-o în spiritul cărții: o lume bazată pe calculul economic generalizat la nivel mondial în care libertatea persoanei este definită ca eliminare a oricărei constrângeri social-culturale, cu singura restricție fiind cerințele legii. În schimb, partea mai puțin dezvoltată a lumii, Lumea a Treia, ”rămâne (încă) adânc împotmolită în istorie”. 

Ce este viitorul care deja s-a instalat în partea dezvoltată a lumii? În locul țărilor, națiunilor, care au colorat întreaga istorie, este în curs de instaurare un stat omogen universal. Sfârșitul istoriei va instaura o nouă lume în care ”voința de a-ți risca viața pentru un ideal pur abstract, lupta ideologică mondială care a pus la lumină îndrăzneala, curajul, imaginația și idealismul vor fi înlocuite de calculul economic, de nesfârșita rezolvare a problemelor tehnice, de preocupări legate de mediu și de satisfacerea cererilor sofisticate ale consumatorului. În perioada postistorică nu va mai exista nici artă, nici filosofie”. 

Fukuyama are și o îngrijorare: „va fi o epocă foarte tristă” în care o lungă perioadă va domina ”o puternică nostalgie pentru timpurile în care istoria exista”.

Ultima propoziție exprimă și tristețea autorului pentru reacția naturii umane: ”Poate că tocmai această perspectivă  a secolelor de plictiseală de la sfârșitul istoriei va face istoria să înceapă din nou.”

Scriind aceste rânduri, în minte îmi vine un gând îngrijorător: România a început deja să iasă din Istorie ?