Apariție editorială: Septimiu Chelcea,Despre om și lume. Studii și reflecții psihosociologice, Suceava, Editura Alexandria Publishing House,2020 (215 de pagini)
Ne face plăcere să anunțăm publicarea lucrării profesorului Septimiu Chelcea. Cartea cuprinde două părți: I) Studii psihosociologice (152 pagini) și II) Reflecții psihosociologice (53 pagini). Prima parte include cinci studii actualizate, despre care autorul declară în Cuvânt înainte: „Apreciez că mă definesc”. Acestea sunt: „Psihosociologia: No man’s land?”; „Da patriotismului, nu naționalismului!”; „Psihologia poporului român: despre self-ul românesc”; „Ubicuitatea zvonurilor” și „Starea de urgență COVID-19”. A doua parte a cărții,„Reflecții psihosociologice”, include capitolele:„Persoane, personaje, situații și instituții sociale”, „Procese, fenomene și stări psihologice” și „Miscellanea”. Volumul se încheie cu „Indici tematici”, urmat de o amplă bibliografie (13 pagini).
Profesorul Septimiu Chelcea ne-a acordat acest interviu.
– Bună ziua! Felicitări pentru această nouă apariție editorială! În 2020 ați publicat trei cărți: „Emoțiile sociale. Despre rușine, vinovăție, regret și dezamăgire”, în iunie; „Opinia publică. Persuasiune, propagandă, manipulare”, în noiembrie; „Despre om și lume. Studii și reflecții sociologice”, în decembrie. Vă rugăm să ne spunețicare este secretul acestui succes?
– Nu știu dacă este un succes, dar vă pot spune că nu este vorba despre niciun secret. Ca orice octogenar, m-am autoizolat la domiciliu: mă culc târziu, la o oră, două după miezul nopții… Mărturisesc însă că nu mă apuc de lucru de cum se ivesc zorii, așa cum făceam când eram mai tânăr, în urmă cu 40-50 de ani. Succesul este al celor care se culcă târziu și se scoală de dimineață, fără să se autocompătimească. Doar parțial este cazul meu: nu mă autocompătimesc!
– Primul capitol al cărții dvs. este dedicat psihosociologiei și definiției acestui fenomen deosebit de complex. De ce No man’s land?
– În psihosociologie, Metafora„No man’s land” a fost utilizată de Kurt Lewin într-un articol publicat în 1939 în American Journal of Sociology. Am preluat această metaforă, punând-o sub semnul întrebării. Psihologia socială nu este „O țară a nimănui”. Nu oricine, cu studii în domeniul științelor sociale sau al filozofiei, este automat psihosociolog, cu atât mai puțin ceilalți intelectuali sau pseudointelectuali, care abordează în mass-media fenomene și procese din domeniul psihosociologiei.
Prin anii 1980, Jean Maisonneuve, profesor la Universitatea Paris X, considera psihologia socială o ştiinţă de legătură (science charnière), rezultată din „incapacitatea sociologiei sau a psihologiei de a explica singure în integralitate conduitele umane concrete”. În prezent, o astfel de viziune asupra psihologiei sociale nu mai poate fi susținută. Ca orice știință sau domeniu al cunoașterii științifice, psihologia socială sau psihosociologia, cum cred că este mai adecvat să fie denumită, are o dinamică intrinsecă, îşi lărgește sau restrânge aria de investigaţie, îşi modifică centrul de interes; cunoștințele psihosociologice nu sunt blocuri de date inerte, delimitate de graniţe rigide. În perimetrul psihosociologiei, sunt adunate continuu fapte de observație, se testează ipoteze surprinzătoare pentru simțul comun, se conturează teorii cu diferite grade de generalitate.
Psihosociologia contemporană se caracterizează prin „unitate şi diversitate”. Sunt evidente procesele de diferenţiere: psihologia socială nord-americană versus psihologia socială europeană; psihologia socială psihologicăversus psihologia socială sociologică; psihologia socială versus psihosociologie. Se discută despre „globalizarea psihosociologiei” spre a nu mai fi doar psihosociologia țărilor dezvoltate economic cu democrație consolidată, ci a întregului mapamond. În ceea ce mă priveşte, cred că trebuie să vedem ambele laturi ale fenomenului de globalizare şi să distingem între subprocesele globalizării: glocalizare (integrarea globalului cu localul) şi grobalizare (impunerea globalului asupra localului).Mă pronunţ pentru „glocalizarea psihologiei sociale”, pentru „indigenizarea” ei şi pentru construirea unei psihosociologii globale, o psihologie socială a umanităţii. Mă raliez punctului de vedere al profesorului John G. Adair de la University of Manitoba (Canada), care într-un studiu din 2009 (Beyond indigenization: International dissemination of research by majority-world psychologists) suținea că „Pentru ca să devină cu adevărat internaţională este important ca această disciplină să se adapteze cultural sau, altfel spus, să se indigenizeze şi psihologii să-şi facă cunoscute cercetările lor şi să contribuie la domeniul larg al psihologiei”. Cred că cele spuse de John G. Adair despre psihologie sunt valabile și pentru sociologie, ca și pentru psihosociologie.
– Cel de-al doilea capitol al volumului ne invită să reflectăm la discuțiile actuale din spațiul public despre relația dintre patriotism și naționalism. Ce doriți să împărtășiți cu cititorii platformei România Socialăreferitor la acest subiect?
–Aș dori ca cititorii platformei România Socială, și nu numai ei, să conștientizeze că a fi patriot este o virtute morală și că ar trebui cultivată în școală, în familie și societate, dar nu prin lozinci, ci prin exemple în viața de zi cu zi și în momentele critice, tensionate pe plan intern și extern. Mă refer la patriotismul constructiv, care, spre deosebire de naționalism, nu presupune ostilitate, prejudecăți etnice şi denigrarea altor populații sau națiuni, ci implică loialitate, atașament pozitiv faţă de propria naţiune, în înțelesul de ingroup. Președintele Academiei Române, istoricul Ioan-Aurel Pop, spunea: „Educarea românilor pentru dragostea de neam și țară se realizează greu în mijlocul unui popor dezamăgit, dar se poate face” (Gazeta de Cluj, 18 iulie 2020). Cred că psihosociologii ar trebui să își asume un rol mai susținut în studiul acestui fenomen multifațetat.
– Spațiul rezervat semnalării aparițiilor editoriale nu ne permite să discutăm despre fiecare capitol al cărții, deși ar merita. Psihologia poporului român, în legătură cucare prezentați rezultatele investigațiilor dvs. inițiate încă din 1988 și continuate după Revoluția din Decembrie 1989, ca și studiul zvonurilor, cu accent pe zvonurile care circulau în perioada comunistă, cum spuneți dvs., „de la gura clevetitoare la urechea avidă de știri senzaționale”, i-ar interesa cu siguranță pe cititorii publicației noastre. Vă propun să ne oprim doar la studiulde incontestabilă actualitate despre starea de urgențăCOVID-19. Ce aduce nou acest studiu? Ca psihosociolog, ce ne puteți spune despre această pandemie?
– Studiul „Starea de urgență COVID-19”, scris în iulie, după încheierea stării de urgență (15 mai 2020), a fost publicat într-o primă formă în „Revista de Psihologie”, numărul din septembrie. Dimensiunea dezastrului în iulie era mult mai redusă: spre sfârșitul lunii decembrie (21 decembrie a.c.), s-au raportat de la începutul pandemiei 587 944 cazuri de infectare și 14 296 decese, ceea ce înseamnă căîn interval de șase luni numărul persoanelor care au fost infectate s-a multiplicat de 36 de ori,iar decesele de 13 ori.Situația globală de la izbucnirea pandemiei în Wuhan (China) până la 21 decembrie era catastofală: 75,1 milioane de persoane infectate, 1,7 milioane de decese. Se spune că moartea unui om este o tragedie, dar decesul unui milion de oameni este o cifră statistică. Este și nu este adevărat. În ce mă privește, nu este deloc adevărat: „Toți pe lume frați noi suntem”.
Dar m-am întins la vorbă și nu v-am răspuns la întrebarea ce aduce nou acest studiu. Nou este studiul în sine. Nu știu să se fi publicat anterior un studiu pe această temă în vreo revistă de științe sociale. În conținutul studiului, am analizat frica socială produsă de COVID-19 și importanța inducerii fricii prin comunicatele oficiale pentru respectarea restricțiilor, semnalând greșelile făcute: apelul aproape exclusiv la pierderea propriei vieți. Oamenii se tem și de alte pierderi în pandemie: starea de bine, pierderea locului de muncă, pierderea viitorului copiilor lor, pierderea stimei de sine. A se vedea „Piramida fricilor sociale”, pe care am imaginat-o. M-am referit critic la scena actului de comunicare: apariția neinspirată la televizor a „celor trei de la Ministerul Afacerilor Interne” (ministrul Ion Marcel Vela și cei doi secretari de stat: chestorul general de poliție Bogdan Despescu și dr. Raed Arafat). Din perspectivă psihosociologică, am sugerat ce ar fi trebuit făcut pentru sporirea eficacității comunicării oficiale privind rata infectărilor și a deceselor, ca și a regulilor impuse pentru stăvilirea pandemiei.
– Partea a doua a cărții conține o sumă de aforisme despre om, personaje, moravuri, instuții și organizații (școală, partide politice, spitale ș.a.m.d.). Aceste aforisme se înscriu în direcția patriotismului constructiv despre care ați amintit?
–M-am ferit de cuvântul „aforisme”. Am botezat reflecțiile psihosociologice „expresii aforistice”. Cred că acest gen literar este consonant cu lumea de azi: grăbită, grăbită, foarte grăbită.
Veți întâlni în această a doua parte a lucrării diferite figuri de stil retorice sau figuri ale vorbirii: ambiguitatea – rezultată din omonimie sau polisemie –, amfibologia – bazată pe structura sintactică echivocă –, anagora – constând din repetarea unui cuvânt pentru a accentua o idee. Am cultivat anastrofa, calamburul, antiteza. Dintre toate figurile vorbirii cel mai mult m-a atras cea numită „Paraprosdokian” (gr, „παρά”, înțeles „contrar” + „προσδοκία”, înțeles „așteptat”, în mod logic): partea a doua a enunțului, a frazei sau discursului este neașteptată, produce surpriză și impune cititorului să regândească prima parte. Iată un exemplu lămuritor: „În spatele oricărui om de succes se află o femeie. În spatele eșecului unui om de succes se află o altă femeie”. Sunt sigur că cititorul sagace va identifica figurile vorbirii pe care le-am utilizat și va prinde gust să le plaseze în discursul său. Nu am căutat rima; dacă a apărut, nu-i vina mea.
–Vă mulțumesc pentru cele împărtășite cu cititorii platformei România Socială și vă urez, acum, la început de an, sănătate, putere de muncă și inspirație în continuare.
