În urmă cu peste un secol și aproape jumătate, gazetarul Mihai Eminescu, umilit peste măsură de temenelele autorităților românești, din  acel timp, față de un Occident care suferea de complexe de superioritate (glazurate de  megalomanie egolatră)  cu nimic diferite față de cele de astăzi, facând un succint examen  al etiologiei lipsei de demnitate națională a contemporanilor formula  aprecierea că acest comportament al actorilor  decizionali de  atunci, nu era un simplu derapaj al unor indivizi cu  un echipament  intelectual  precar. Opinia sa era dură : acest comportament vine din Istorie, din secolele de obediență față de cele trei imperii megieșe aflate în competiție seculară : Imperiul Otoman pretindea că ar avea dreptul legitim, că stăpânește Țările Române de drept, Imperiul țarist pretindea că le stăpânește de fapt, iar Imperiul  Habsburgic pretindea și una și alta… Din aceste permanente ipostaze de obediență, îndelung exersate, deci din așteptarea unor ”măsuri” din  afara comunității noastre étnico-sociale s-a adiționat, cu timpul, în mentalul nostru colectiv, impresia că acest comportament  este o normalitate, diminuând , astfel, sentimentul patriotic în favoarea unui comportament de supraviețuire individuală și colectivă în fața oricărei agresiuni străine care ”nu ar putea să aducă ceva  mai rău”… Dispariția  simțului ”baricadei” a-mbrăcat forma culturală a comportamentului mioritic, transformând modestia într-o valoare  generică pentru  un popor ospitalier și tolerant , chiar față de minoritățile cele mai  vocale … Pe aceste coordonate s-a născut și a evoluat un  pagubitor complex de inferioritate care a atins cotele filoxeniei, adică a prețuirii exagerate a străinilor (xenos=străin, etim gr.), în detrimentul valorilor  autohtone, cu mult mai vechi, care coboară din  istoria milenară, de dincolo de Zalmoxis…

Dacă înainte de 1989 nu aveam voie să abordăm aceste probleme din cauza ”corectitudinii politice” de tip sovietic, după schimbarea de paradigmă ideologică postdecembristă, prezumându-mă de publicarea scrierilor Românului Exemplar, mă simt, tot mai mult, un umil contemporan, observând, de la gradena Istoriei osanalele celor care ”au îndrăgit streinii” și ne reproșează mai mult sau mai puțin voalat condiția de român; cetățean/european de second hand, Țară europeana  de viteza a doua … Orice sentiment patriotic este etichetat ca naționalism, iar vuvuzelele mass-media amplifică în stil sado-masochist diversiunea care inflamează idolatrizarea străinilor ca singurii capabili să ofere soluții la problemele noastre, când, în realitate, toți acești alogeni sunt o parte, consistentă, a problemei ! După aproape  trei decenii de la reinstaurarea capitalismului în România, se invocă, obsesiv, limitele reale dar mult mai mult cele imaginare ale românismului, ortodoxismul, vechiul regim, etc.etc. ; este foarte comod să arăți cu degetul (l’Infern c’est l’autre, spunea Jean Paul Sartre), dar cu așa ceva nu se rezolvă problemele, iar noile autorități paneuropene se-ntrec în a ne oferi ”redomandări”, ”atenționări”, ”mecanisme de verificare” și alte asemenea  instrumente ale neocolonizării de tip soft pe care anglofonii  au   botezat-o ”globalizare”, iar francofonii, ”mondializare”. Pensionarii, insultați de doamna Lagarde pe motiv ca riscăm să punem în discuție dezvoltarea globală, deoarece trăim prea mult (!?) ( asta așa… pentru a nu muri înainte de a înțelege și cei de vârsta a III-a subtilitățile europenismului bruxellez) , repetă ori de câte ori vine vorba , că pensiile sunt un drept, nu un venit ; prin urmare nu trebuie impozitate[1], deoarece sursa pensiilor nu are nici un fel de legătură cu economia reală din cel mai imediat prezent , ecartul  financiar necesar fiind constituit din cumulul depunerilor fiecărui pensionar pe întreaga sa perioadă activă. Dacă ”structurile europene” fac legătura între numărul populației active si numărul de pensionari, acesta este algoritmul  și trebuie să ne ”aliniem”, intervin politicienii europeniști în regim de muclestnosti! Dacă la Bruxelles plouă trebuie să deschidem și noi umbrelele; obligatoriu ! Că aceste corelații aparțin  sistemului bolșevic , numai contează : proferăm democrație , dar exersăm, în practică, un stalinism a rebours, iar cei cu o cultură de internet, superficiali și grăbiți, sunt convinși că dacă se adună cât mai mulți protestatari, în mod imperativ au dreptate, deoarece numai ei fac istorie ! În timpul guvernării CDR-iste, pretindeau că au descoperit kilometrul zero al democrației, în numele căreia s-a continuat (cu succes!) demantelizarea întregii economii naționale…

(Logica aristotelică, de peste două mii de ani, a demonstrat că falsul nu se poate transforma în adevăr,  chiar dacă este susținut de mai mulți oameni… Știința este aristocratică, nu funcționează după regulile democratiei. Nu se poate supune la vot, de exemplu, Legea atracției universale!).

De ce s-a putut face asta? Răspunsul politicienilor de toate culorile este scurt: sistemul legislativ ”postrevoluționar” a permis unele ”neconcordanțe  normative” în legislația din România!

Sa presupunem că acceptăm și astfel de sofisme, dar dacă inițiativa corijării acestor ”neconcordanțe” a fost, inițial, etichetată ca oportună și deplin necesară, la nielul întregului eșichier politic, atunci din ce cauză se invocă ajutorul, din afara țării noastre ?! Câțiva europrăpădiți, cu aer doct și reflexe staliniste, vituperează pentru acceptarea necondiționată a ”expertizei europene”, cu virulența vechilor boieri care cereau ”ajutorul” la înalta poartă, și cu agresivitatea burgheziei compradore din perioada vechiului capitalism românesc…

Noi,  cei care atunci când eram tineri ni se spunea că lumina vine de la Răsărit, iar acum ni se spune că lumina vine numai de la Apus, facem apel la resursele de demnitate și patriotism ale mentalului nostru colectiv, începând cu Dimitrie  Cantemir care, după ce se afirmase ca unul dintre cei mai mari învățați ai timpului său, invitat să accepte titlul de membru al Academiei din Berlin, a scris lucarea Descriptio  Moldaviae, fără să se jeneze că provine dintr-un neam cu certe ascendențe de analfabeți …

Recentele preocupări pentru corijarea unor grave carențe procedurele din legislația postdecembristă, susținute de un expert al problemei, universitar de carieră, dar și Ministru al Justiției în exercițiul funcțiunii, întâmpinate de un asalt mahalagesc al  detractorilor și oengiștilor de toate  culorile, mi-au aminit de o  replică antologică : ”atunci când poetul arată luna, prostul se uită la deget” . Mă simt absolvit să nominalizez sursa, deoarece ”Academia” Străzii se prezumă că le știe pe toate…

[1] În România de ce se impozitează ?!