Libertatea de a gândi 

Libertatea de a gândi a fost totdeauna un fel de boală. Iată-ne vindecați! Asta o spunea eseistul Philippe Muray în anii 1990.

Zilele astea mi-am amintit de analiza psihanalitică a socialismului din România,  pe care o face Vasile Dem Vasilescu în cartea În căutarea sinelui (2014). El vorbește de sindromul infantilizării și spune că dependența economică absolută a individului față de Stat era un mijloc prin care socialismul real a infantilizat adulții, reducândui la condiția de simpli executanți. Fiecare salariat în parte era supus deciziilor luate în vârful piramidei. Inițiativa individuală și responsabilizarea erau inutile, dăunătoare și reprimate. Doar Statul Părinte știa ce trebuie făcut. Economia hipercentralizată nu motiva individul decât prin constrângere și frică, veritabile pârghii ale economiei socialiste. Minciuna deliberată presupunea cifre și statistici trucate. Toată lumea accepta minciuna de înfrumusețare (economia multilateral dezvoltată) și minciuna cinică (o să fie din ce în ce mai bine). Reducerea individului în planul politic, economic și spiritual la neputință, era o regresiune a adultului către copilărie, ca un copil livrat părinților și pedagogiei pedepsei. Individul infantilizat ar fi arhetipul epocii socialiste, spune Zamfirescu.

Aș vrea să vorbesc aici despre criza de neîncredere,  declanșată de discursul politic din timpul crizei sanitare din 2020-2021. În cazul României aș evoca strategia de infantilizare a cetățeanului, prin reducerea lui la neputință, în planul politic, economic și spiritual. Aș evoca chiar minciuna cinică (merge din ce în ce mai rău),  asortata zilnic cu cifre și statistici într-un soi de propagandă a morții, ca pedagogie a pedepsei.   

Ipoteza noastră ? Fabricând un șir nesfârșit de crize, un guvern își poate prelungi autoritatea la nesfârșit. Starea de urgență devine strategie de lungă durată. Dacă discursul poate invoca solidaritatea,  măsurile autoritare impun distanța, izolarea și suspiciunea față de celalt. Dacă discursul invocă  Binele, autoritatea se exercită printr-un șir  de ordine, decrete și amenințări :  

Martie 2020. Pandemia de iarnă. Covidul ucigaș ! Stați în casă!  Altfel vine izoleta care sperie pe vecini.  

Pandemia de vară: Pune-ți masca, păstrează distanțarea socială ! Altfel vom avea ATI-urile pline.  

Toamna alegerilor : Mergeți la vot ! Totul va fi bine! 

Primăvara 2021: Vaccinare pentru imunitatea colectivă !  

Martie 2021: Dacă sunteți vaccinați nu înseamnă că nu vă veți infecta și nu îi veți infecta și pe ceilalți! 

Aprilie 2021 : Dacă oamenii se vaccinează POATE nu vor mai exista restricții mai dure ! 

Cum  «să cazi» pe teoria cea bună ? 

Nevoia de a ști ne ajută să fim mai critici, să fim mai puțin turmă de oi, mai autonomi, mai puțin formatați, previzibili și manipulabili. Asta o spunea Nietzsche. Remarca a devenit aproape o observație profană. 

Din ce perspectivă să interpelăm strategiile politice care «ne împiedică să trăim, pentru a nu muri» ? Statul de bine ? Secretomanie ? Lipsă de transparență? Incompetență ? Strategia amenințărilor ? Se spune adesea că în științele sociale este greu «să cazi» pe teoria cea bună. Pentru a aborda mecanismul psihopatologiei vieții politice vom recurge la o serie de propoziții explicative, pe care le considerăm complementare. Iată câteva din aceste propoziții explicative pe care levom evoca aici pe scurt  : imperiul Binelui, bio-puterea, paradigma securității,  anarho-tirania, pan-medicalizarea și statul Big Mother. 

Este evident că nu vorbim aici de un conspiraționism politic, ci de conjuncția între o serie de oportunisme și lașități (de partea puterii) și plierea și supunerea celor mulți prin presiunea amenințărilor și a decretelor.  

(1) Imperiul Binelui 

În cartea Imperiul Binelui, Philippe Muray spune că teroarea binelui ține loc de politică de stat și de securitate afectivă pentru mulțimea redusă la tăcere. Forța polemică a lui Philippe Muray constă în critica absurdităților epocii prin formule inspirate. Aceste formule par să se aplice foarte bine la ce trăim acum : imposturile epocii, toleranța care nu tolerează nimic, delațiunea, dorința penală, teroarea moale. Pentru Muray, Imperiul Binelui se declină cu teroarea birocratică, delațiunea, ștergerea spiritului critic, dresajul obscen al maselor, aneantizarea Istoriei, apelul kitsch la emoții contra rațiunii, ura față de trecut, uniformizarea stilurilor de viață. 

Putem foarte bine evoca « teroare binecuvîntată a Binelui», în gestiunea pandemiei. Restrângerea dreptului de circulație, de expresie, de manifestări culturale, de practicarea de sport. Restrângerea practicării altor protocoale de tratament și recomandări de medicamente, altele decât cele impuse birocrația administrării sanitare. Binele a luat și forma vaccinării, care s-a dovedit o operație experimentală. Administrarea birocratică a îngrijirii medicale a privilegiat pe cei mari și puternici,  în defavoarea celor mici,  care au trebuit să stopeze activitățile economice (piețe, mici întreprinderi, activități culturale, servicii considerate ne-esențiale). Am trăit și dorința penală, acest reflex de a penaliza orice mică abatere de la Binele decretat. De exemplu, amenzi și amenințarea cu dosar penal pentru o presupusă zădărnicire a sănătății publice acolo unde masca nu era purtată cum se cuvine, chiar dacă masca era o recomandare. Ca să nu pomenim de internarea cu forța a celor nesimptomatici în primăvara 2020 și de o serie de tratamentele abuzive a bolnavilor (sedare, legare de pat, întreruperea contactului cu familia, lipsa de acces la fișa medicală).      

(2) De la bioputere la stat de control și securitate 

Conceptul de bioputere a fost enunțat în anii 1970 de Michel Foucault. El vorbea de conjuncția dintre puterea politică și puterea medicală. Medicina riscă să se impune individului, bolnav sau nu, ca un act de autoritate. Adică, suntem bolnavi pentru că societatea ne spune că suntem bolnavi. Ce altceva este  medicalizarea vieții decît mentalitatea prin care societatea își definește Binele, Fericirea și Nenorocirea ? În 2020 am trăit medicalizării vieții cotidiene și extinderea bio-puterii. OMS a devenit vedeta medicalizării planetare, iar Big Pharma pârghia comercială a tratamentului de Covid 19 pe o piață liberă, dar nu chiar așa de liberă. Statul ne-a dictat cum să ne comportăm în viața de zi cu zi. 

Există, spune Giorgio Agamben în plină pandemie,  tendința ca Statul să declare starea de urgență ca o paradigmă de guvernare. Așa cum s-a întîmplat pe fondul unor acte teroriste. Odată ce terorismul a putut sluji de justificare a măsurilor de excepție, ideea unei epidemii devastatoare este un pretext ideal pentru a extinde starea de urgență în toate regiunile și pentru multă vreme. Crearea de situații de panică colectivă permite guvernelor să intervină în numele protecției și al securității cetățenilor și să preia controlul autoritar. Riscul este ca paradigma «rațiunea de stat» să fie înlocuită cu paradigma stat de control și securitate. Guvernele securitare nu produc o situație de excepție, dar o exploatează atunci când ea se produce. Agamben se întreabă dacă un guvern totalitar, cum e cel din China, nu a folosit epidemia ca un mijloc de a testa posibilitatea de a izola și controla o regiune, o populație. Oricum, declarația guvernului chinez că epidemia în China s-a terminat la comandă a fost primită ca o tactică de instrumentalizare a succesului  unui  Stat de control și securitate.

Alianța incestuoasă între puterea politică și puterea medicală a permis strategia declarării repetate a stării de urgență. Dar echilibrul între restricțiile impuse și limitarea libertăților individuale a fost diferit de la o țară la alta. Exemplul țărilor scandinave a dovedit că politica de recomandări și responsabilizare a cetățenilor a dat rezultate mult mai benefice (la nivel medical și de mentalul colectiv) ca politica amenințărilor, a decretelor, a amenzilor și a infantilizării.   

Am sublinia cu Mathieu Laine (Dictionnaire amoureux de la libertă. 2016) inflația legislativă a numărului de recomandări de tot soiul, care emană de la Stat. « Statul nounoun »  ne promite o lume curată, ordonată, fără risc. Este vorba de protecție sau de inchiziție ? Este vorba de sănătatea publică sau de o politica liberticidă ? Sau  de Statul care își exercită privilegiul violenței legale ? Laine vorbește de o « nouă ideologie liberticidă, igienistă și precauționistă » care ne supune și ne deresponsabilizează. 

Ar putea fi interesantă o analiză a apropierilor ideologice și strategice între corectitudinea politică și corectitudinea sanitară. 

(3) Anarho-tirania

Am mai pomenit de Samuel Todd Francis care, într-un eseu intitulat Leviatan, definește conceptul de anarho-tirani. Într-un Stat de anarho-tiranie, guvernul nu aplică legea și nu îndeplinește funcțiile pe care datoria sa legitimă i-o impune dar, în același timp, Statul inventează legi și funcții care nu au nicio rațiune validă de a exista și nu răspund unei datorii legitime. Una din caracteristicile anarho-tiraniei este această propensiune a Statului de a criminaliza și a pedepsi cetățeni inocenți care se supun legii, dar în același timp de a refuza să pedeapsească delincvenții. O altă caracteristică este refuzul Statului de aplica legi existente și de a crea mereu alte legi și reguli, care nu au niciun efect asupra criminalității, dar criminalizează și mai mult pe inocenți, restrângând astfel libertățile civile. 

Așa am putut explica afacerea sparanghel din martie 2020 în România, ca și multiplicarea de ordine și decrete în absența respectării Constituției țării. Pe de o parte, Statul a inventat legi și decrete, pe de altă nu le-a respectat pe cele existente. Pe de o parte, Statul invocă puterea Parlamentului, pe de altă parte deciziile se iau prin ordine și decrete care trec peste capul Parlamentului, care își caută vocația.    

(4) Pan-medicalism

André Compte-Sponville în Dictionnaire amoureux de Montaigne (2020), vorbește de doctrina panmedicalizării, după care at trebuie să sacrificăm totul sănătații. Dacă sănătatea era în serviciul libertății și a fericirii, acum totul este în serviciul sănătații. Nici măcar legile țării nu mai sunt respectate. În acest concert de medicalizare, apare și fenomenul de infantilizare a cetățeanului. 

Am adăuga și o altă observați; asistăm la un fel de presiune de corectitudinea sanitară așa cum se manifestă și corectitudinea politică. Cu tot ce presupun ele, inclusiv o novlangue.  

Infantilizare sau responsabilizare ? 

Alain Laurent (Réactiver la responsabilité individuelle. 2020) evocă deresponsabilizarea instituțională prin inventarea unui Stat pe care-l numește Big Mother, ca o psihopatologie a vieții politice. Un Stat care ne maternează prin despotismul său sanitar. Autorul ne invită să-l recitim pe Kant: Un guvern paternalist în care cetățenii sunt tratați ca niște copii minori și sunt reduși la a aștepta decizia șefului de Stat care să decidă ce e bine pentru ei, un astfel de guvern practică de fapt despotismul. Și pe Tocqueville : Deasupra indivizilor este o imensă putere paternalistă, o putere tutelară care (..) vrea să fie unicul agent și singurul arbitru ; el se ocupă de nevoile indivizilor, le facilitează plăcerile, îi dirijează în propriile lor afaceri.  

Cum am fost reduși la condiția de individ infantilizat? Statul, agent sanitar ne-a repetat : stai acasă ! poartă mască ! spală-te pe mâini !  stai la distanță ! nu-ți vizita familia ! nu te duce la biserică, fiindcă după sărbători vom avea mai multe înmormântări! A merge la manifestare este un act de zădărnicire a sănătații publice ! X a murit de covid pentru că nu credea ca virusul există !  Dacă nu crezi în covid, te vei îmbolnăvi și să vezi atunci că nu vei avea acces la spital!  s.a.m.d. 

Care este echilibrul între a trăi liber sau a muri sănătos ? Freamătul străzii are importanță pentru guvernare ? Un lucru e sigur:  Experiența țărilor scandinave și a Canadei,  care au valorizat responsabilizarea și nu infantilizarea, s-a dovedit benefică pentru starea de sănătate a populației și pentru starea de spirit a nației.