De la moarte la mortalitate

De la psihologie la sociologie

În primăvara 2020, boala și moartea au revenit cu brutalitate în prim plan. S-a vorbit de dimineață pîna seara de boală și de moarte. De fapt s-a vorbit de mortalitatea covid. Irupția brutală a îmbolnăvirii și a morții a fost percepută ca un sinistru  electroșoc.  De ce ?

Ne-am obișnuit să considerăm moartea un subiect tabu, precum era sexul în epoca puritană. Este emblematică tăcerea de care dau dovadă medicii, oamenii bisericii și politicienii când e vorba de boală și de moarte. De fapt ele au fost evacuate din viața socială și considerate probleme personale, familiale. Moartea este sinonimă de o «pierdere», expresie care cristalizează bine personalizarea morții. Și era indecent să deranjezi pe cineva cu problemele tale personale. Moartea cuiva apropiat și doliul aunt în general  considerate traume, probleme emoționale care se tratează la psihologi. Așa cum există terapii de grup pentru mame monoparentale, alcoolici sau drogați, victime ale violenței conjugale, soldați care au cunoscut ororile războiului, polițiști și pompieri care fac față unor situații traumatice, tot așa există și terapii pentru îndoliați. În întâlnirile de grup, fiecare participant ascultă confesiunile celuilalt și la rândul lui își povestește stările. Datorită grupului, el se simte mai puțin singur și izolat în pierderea lui.

Individualismul ca ideologie liberală a găsit antidotul pentru moarte și doliu : terapia de grup.  Satul care venea la inmormântarea unui vecin a fost înlocuit cu terapia de grup. Totuși, marele concurent al terapiei de grup rămâne totuși Dumnezeu. Dumnezeu ca sursă de reconfort personal în situații limită.  

Și iată ! Așa cum alte generații au trăit mortalitatea în context de război sau foamete, noi am trăit-o prin pandemia covid-19. Ne credeam imunizați contra morții. Credeam că medicina a reușit să respingă moartea, ba chiar să o învingă. Și iată că imaginea unor sicrie evacuate de armată (în Italia, în Brazilia ) și avalanșa de restricții în acompanierea morților au frapat spiritele.

S-a vorbit de îmbolnăvire covid și de mortalitate în termeni statistici. Cifre, curbe, procente. Nu s-a vorbit de maorte ci de riscul de a intra într-o statistică de  infectați sau de mortalitate covid-19. S-a vorbit chiar de apocalipsă. Din fericire, dimensiunile mortalității « cu covid» au fost mult mai reduse decît cele imaginate în scenariile modelizate.

În schimb, celalte boli au fost adesea ocultate. Federația asociațiilor bolnavilor de cancer din România a adresat un mesaj de urgență în luna mai : Deschideți spitalele pentru bolnavi cronici ! În această scrisoare deschisă este și întrebarea : Cine va răspunde pentru « decesele evitabile»? Pentru că decesele de cancer din vremea pandemiei s-au dublat, chiar triplat. În absența de diagnostic și tratament, afecțiunile oncologice care ar fi putut fi evitate au devenit cancere incurabile, iar bolnavii de cancer au fost «victime colaterale». În situația de urgență, aceste decese evitabile nu au fost contabilizate; nici cifre, nici curbe, nici procente.

Mortalitatea, problemă de darvinism social ? 

Medicii care au făcut față acestei pandemii au trăit și ei traumatisme profesionale și psihologice. Au trebuit să facă față unor întrebări de genul : Este intervenția medicală invazivă  o terapie potrivită ? Pîna unde fixăm limitele corpului ? Care sunt limitele decenței clinice ? Cînd considerăm că a venit momentul în care nu mai trebuie mers mai departe ? Au fost salvate vieți; oare am fi putut evita unele decese ? Cum triem pacienții în condițiile unor resurse clinice reduse ? Cum facem față unei epidemii ? Care este raportul de forță între decizia politică și cea clinică?

În timpul pandemiei, mortalitatea s-a impus ca o problemă sociologică. Tatarea celor infectați cu Covid-19 a impus o perspectivă utilitaristă. Trierea bolnavilor care au mers la reanimare s-a făcut adesea în funcție de categoria de vârstă și de co-morbiditate. Pîna la ce vârstă  se cuvine să îngrijești bolnavii ? 65, 75, 80 ?  Trierea de urgență a operat implicit o separare a celor destinați să supraviețuiască de ceilalți.

În termeni sociologici, pandemia cu coronavirus a marcat o ruptură cu bioputerea, acea putere a statului de a asuma sănătatea publică. Modelul de «bio-putere» enunțat de sociologul Michel Foucault, presupunea controlul indivizilor prin igiena publică, securitatea socială, dosare medicale, campanii de vaccinare, de prevenție. În numele grijii de a menține populația într-o stare de sănătate productivă și de a reduce cheltuielile de securitate publică, statul și-a asumat bio-puterea, adică grija de a «face să trăiască».

Era pe vremea statului-providență și a grijei publice pentru sănătate. Nu întîmplător, după criza sanitară, o serie de medici din România au alertat statul asupra necesității unor politici de prevedere, care să atenueze riscul vulnerabilității în fața unor epidemii. Analiza statististicilor celor decedați de coronavirus în România, a arătat că aproape 90 % dintre decedați sufereau de afecțiuni cardiovasculare, diabet sau (și) obezitate. Aceste boli trebuiesc tratate la timp dacă vorbim de sănătate publică și de politici de prevenție.       

Foucault nu a trăit neoliberalismul anilor 2000, care a venit cu sărăcirea sistemului public de sănătate și cu multiplicarea clinicilor private. S-a trecut la individualizarea parcursului de tratament și la dezangajarea statului în problema sănătații publice. Libertatea de a se îngriji a fost descrisă ca o liberare a individului față de «bio-putere». Fiecare individ în parte devine responsabil de parcursul său sanitar (prevenție, diagnosticare, tratament). Așa a apărut și dezangajarea statului în raport cu persoanele în vârstă, care au trebuit să se îndrepte către rezidențele private.

Și iata-ne, afirmă antropologul francez Jean-Loup Amselle (nouvelobs. 8.04/2020) într-un regim în care se triază și se sacrifică viața. Nu mai este vorba de «a face să trăiască și a lăsa să moară», ci de a «face să rămână în viață capitalul» și a «face să moară» improductivii. Altfel spus, pandemia cu coronavirus a pus în evidență o mentalitate de darvinism social. Și nu am protestat când s-a găsit o categorie abstractă pentru decedații în vârstă și cu boli cronice: «morți acceptabile». Ca și cum aceștia erau socotiți deja morți.

Dealtfel, o serie de economiști de renume au vorbit la rândul lor, de politica de darvinism economic. Starea prelungită de urgență medicală a permis să supraviețuiască doar marile companii, ceea ce este perfect în fază cu logica acestui virus care a omorât pe cei mai fragili. Putem spune că din punct de vedere clinic și economic,  cei mai puternici au putut supraviețui. Și această constatare ni se pare cea mai relevantă dimensiune sociologică  de reținut ca lecție a crizei  sanitare și economice din 2020.  

Moartea tăcută, moartea interzisă

Iată o mărturie despre dimensiunea umană, tragică a bolii și a morții în starea de urgentă. Este mărturia lui J,  care a trăit moartea mamei, contaminată cu coronavirus și internată la spital, unde a decedat. Este un strigăt de revoltă la adresa instanțelor care au dezumanizat moartea mamei. Mărturia, postată pe facebook a fost intitulată  «Nu vă voi ierta» ( Radio France, lundimatin # 238, 13 aprilie 2020).

Cîteva fragmente din această mărturie:

« Mama a fost spitalizată acum cîteva zile. Îndată ce am aflat că a fost transportată la spital, am mers să o văd. Doctorii mi-au spus că nu pot să o vizitez și că trebuie să aștept. M-am instalat într-un mic hotel aproape de spital. Și am așteptat. Nu după mult timp am primit un telefon de la spital. Mama murise. Din acel moment au urmat o serie de evenimente  de o violența insuportabilă. Mi s-a spus că trebuie să mă organizez ca să îi ridic corpul. Am început demersurile pe lîngă centrele de pompe funebre. Am sunat în multe centre și peste tot mi s-a spus același  lucru. Nu îmi pot vedea mama, pentru un ultim rămas bun. Nu o pot acompania la ceremonia incinerării. Nu pot organiza un ritual de adio. Plătesc factura, iar apoi va trebui să aștept două săptămîni, pîna la primirea urnei ».

Montaigne, cel mai emblematic autor al Renașterii, avea o viziune filozofică, benefică pe plan spiritual. Moartea, spunea el, nu vă preocupă nici mort, nici viu : viu pentru că sunteți, mort pentru că nu mai sunteți.

Este fascinant de privit moartea ca un fenomen existențial și filozofic, cultural și antropologic, pentru că asta ne permite să vorbim de moartea altora. Dar când moartea devine mortalitate și gestiune, ea este  o problemă colectivă, socială.     

Irupția bolii și a morții în cotidianul nostr m-a trimis la relectura eseurilor antropologului francez Philippe Ariès (Essais sur l’histoire de la mort en Occident du Moyen âge à nos jours. Seuil, 1975). Pentru Ariès, modernitatea a condus la evacuarea morții din societațile noastre. Este triumful « morții interzise ». Și aici suntem pe teritoriul antropologiei culturale. 

Recitind pe Ariès, am redescoperit referințe perfect transferabile la atitudinea noastră colectivă față de boală și de moarte. Iată cîteva reflecții alese din eseurile lui Ariès : 

« Este un fel de datorie a bolnavului de azi de a nu stîrni emoția morții, nici la cei apropiați și nici la personalul medical. A stîrni emoția morții devine indecent. Cel care este pe moarte trebuie să lase impresia că nu este pe moarte. Iar cei din jur nu îl va trata ca fiind pe moarte și nu îl va acompania în moarte. Iar după deces vom încerca să îl uităm, sau să ne facem că îl uităm. Și pare o impudoare să îi plictisim pe alții cu doliul nostru. »

« Medicina ezită din ce în ce mai des să reveleze bolnavului moartea ineluctabilă. Pentru a nu speria bolnavul, dar și pentru a evita să acompanieze emoțiile familiei. Nu se mai moare acasă, înconjurat de familie, se moare discret la spital, adeseori în singurătate. Spitalul devine și locul în care se moare. Adesea moartea este medicalizată. Moartea clinică este calculată, raționalizată științific. Se oprește tratamentul și cel care este încă în viață este lăsat să moară. De obicei medicii decid .»

« Am trecut de la moartea familiară, domesticită din Evul Mediu, la moartea «interzisă» din societățile contemporane. Moartea familiară era în centrul vieții, în centrul comunității; ea era domesticită prin ritualuri creștine, animate de credință în viața de dincolo. Vechea atitudine, în care moartea era în același timp familiară, apropiată dar și atenuată de ritualuri, e foarte diferită de atitudinea noastră de azi față de moarte, cînd nici nu îndrăznim să îi pronunțăm numele. Moartea era domesticită. În zilele noastre moartea a devenit sălbatică. »

« Moartea devine rușinoasă, obiect interzis. Tehnologia și progresul ne-au făcut să sperăm că putem scăpa de moarte. Și că medicalizarea ar fi antidotul. Este ca și cum nu se mai moare, se dispare undeva pe aleile unui spital sau pe culoarele rezidențelor pentru bătrâni, sau a unor institute specializate. Societatea a expulzat moartea ».

Administrarea morții ?

Sigur, știm că întro zi va trebui să murim. Pe termen lung, toți murim; dar în toate celelalte zile vrem să trăim. Și ca individ percepem viața ca pe o continuitate. Cum să ne imaginăm o continuitate fără noi ? Cum să ne imaginăm o viață care ne precede și o alta care ne urmează ? Ne temem de moarte, pentru că cei care sunt pe moarte par că își pierd demnitate umană; ei devin eșuații, clandestinii, marginalii. Ei au părăsit cursa vieții. Asta îmi amintește de o știre într-un jurnal canadian despre un american care, în preajma morții, a cerut familiei să spună că a murit împușcat, pentru a avea  «o moarte onorabilă».

Moartea a devenit o chestiune administrativă care angajează o serie de aranjamente. Individul se întreabă: Când să îmi fac testamentul? Cât mai repede! Un anevrism, un accident, o paralizie, și iatăne inapți să mai luăm singuri hotărâri. Și când să mă gândesc la boli ? Înainte de a fi bolnavi! Întro societate în care individul anticipă, planifică, caută soluții, el trebuie să gestioneze și sfârșitul vieții. El poate chiar să revendice (în unele țări) o moarte asistată.

La Montreal, am asistat  la cîteva ceremonii organizate de pompele funebre. Desigur era vorba de persoane apropiate. Răceala administrativă m-a șocat. Mai întîi pentru că se moare la spital. Pompele funebre, aflate în contact permanent cu administrația spitalelor, sunt informate la timp despre starea progresivă a celora care le-a sunat ceasul. Morții pleacă discret către saloanele funerare. Se practică mai ales incinerarea, după care urmează recuperarea urnei. Adesea cenușa va fi răspîndită în natură, ca la începuturile omenirii.

Cimitirele au fost demult deplasate înafara orașului, înafara comunității, înafara vieții. În cimitirul satului, morții erau cunoscuți. Cei vii se întînleau la cimitir pentru aș cinsti morții. Cei vii se cunoșteau între ei, dar ei cunoșteau morții satului. Împreuna în viața, împreuna în moarte. 

În zilele noastre, tăcuți și ascunși morții traversează orașele noastre agitate, în mașini banalizate. Când sunt în trafic pe autorută am uneori coșmarul unui accident în care este implicată o astfel de mașină banalizată. Cum am călătorit adesea între două continente, am aflat că și morții călătoresc anonim și cuminți în suta avioanelor comerciale. Îi imaginez ca pe niște colete de transportat și de livrat. Am o prietenă care a călătorit în același timp cu trupul neînsuflețit al soțului, transportat din Montreal la București. Greu de imaginat. Era vorba de un secret de familie, un secret administrativ.

Nu avem nici o mărturie de la cei care au murit de coronavirus, pentru că au murit singuri în spitale. Moartea fiecăruia a fost o cifră în statisticile mediatizate. Populația a fost docilă, supusă. Din cauza fricei ? Din cauza amenzilor ? A fost ciudată această tăcere legată de dimensiunea tragică a morții, în timpul pandemiei. Și această moarte depersonalizată, a accentuat credința că boala și moartea țin de o greșeală personală de care ne facem vinovați.    

Încheiem cu o anecdotă plină de tîlc, auzită la București, în plină stare de urgență. Povestește C. 

Am văzut-o acum cîteva zile pe bunica mea, care trăiește la țară, într-un mic sat . Umbla toată ziua fără să se teamă de carcalac (cum a fost poreclit coronavirus). Am atenționat-o că e periculos virusul astă și că se poate îmbolnăvi. Ea mi-a răspuns netemătoare că ce o vrea Dumnezeu. Fatalism protector. I-am spus atunci, ca să o sperii. Bine, bine, dar dacă ai să mori acum, nu o să poată veni lume multă la înmormîntarea ta. Să știi că la ceremonie nu e voie mai mult de șase persoane, cu tot cu preot. Și nici parastas nu o să ai. Speriată, bunica lui C. i-a răspuns : atunci nu vreau să mor acum ! Ar fi trist să mor acum și să nu vină satul la înmormîntarea mea!