Apreciată ca singură modalitate de emancipare de sub tirania simțului comun, cunoașterea științifică a dominat autoritar exercițiul de trecere din aria empiricului în sfera epistemicului începând cu filosofia greacă , până în cel mai imediat prezent. Perioada Iluminismului european, chiar a promovat la rang de principiu infailibil idea că progresul uman este inevitabil prin asumarea paradigmei cunoașterii științifice, iar tot ceea ce a urmat contura imaginea unei emancipări generalizate ca urmare a ”punerii rezultatelor descoperirilor științifice în slujba umanității”. Până când războaiele au demonstrat că euforia alianței dintre știință și condiția umană nu poate valora nimic mai mult decât un simplu capitol de istorie… Principiul a degenerat într-un stereotip a cărui longevitate nu i-a adus nici credibilitate, nici atractivitate în raport nu noile generații care s-au succedat.
În cel mai imediat prezent, producția de cunoaștere, ajunsă la cote fără precedent, reclamă constituirea unor noi obiecte epistemice, deși chiar și cele mai noi științe au promovat – nu neaparat ca produse secundare—și noi sterotipuri și noi clișee în raportarea la fenomenul științific în ansamblul său.
În consecință, raportul dintre tradiție și inovație, se cuvine analizat și sub acest aspect…
Fără a inventaria totalitatea stereotipurilor raportării la știință (în același timp ca formă a conștiinței sociale , dar și ca fenomen social aflat în desfășurare) le vom grupa în :
- Sterotipuri longevive ;
- Poncife în curs de clasicizare.
Pe aceste coordonate, dacă vom lua ca punct de plecare clasica butadă ”știința înseamnă putere” ni s-ar putea reproșa, probabil, că recurgem la o banalitate consacrată, fapt nu lipsit de potențial polemic, dar imposibil de eludat… Cu titlu personal, îmi însușesc, anticipat, obiecția cu pricina, obligat să Vă mărturisesc de această manieră motivul alegerii acestui reper explicativ : el aparține lui Fr. Bacon, care trăind într-un secol însetat de obiectivitate și adevăr a formulat primul program metodic de demascare a obstacolelor, greu surmontabile, din cunoașterea științifică. Fiind mai multe, le-a numit ”idoli” și le-a relevat rolul în posibila deturnare a aspirațiilor individului, însetat de certitudine, către zonele marginale ale cunoașterii comune, tributară aproximațiilor și aprecierilor de factură impresionistă.
Astfel :
— idola tribus, comun speciei umane, reprezintă reflectarea denaturată a lucrurilor ca urmare a subiectivității percepțiilor, a simplificării și uniformizării realității, a amestecării naturii umane, cu natura lucrurilor.
— idola specus : definesc erorile gnoseologice generate de particularitățile individuale ale fiecărui om ( temperament, educație, mental colectiv de proveniență, prejudecăți, etc).
— idola fori : cuprind toate erorile generate de folosirea incorectă a cuvintelor, de sărăcia terminologică a oratorilor, de caracterul nedefinit sau echivoc al unor termeni vehiculați în spațiul public;
—idola teatri se referă la doctrinele și ideile false care, asemenea reprezentărilor teatrale pompoase, senzaționale îi ademenesc pe oameni ( de exemplu : gândirea scolastică, cea empirică, alchimia, superstițiile, clișeele de raționament și comportament ) dar nu le oferă decât iluzia cunoașterii științifice.
”Science is power” a fost, așadar, deviza mobilizării generale la lupta împotriva autorității cutumiare a simțului comun. Ca rezultat : victoria spiritului științific, care nu s-a mulțumit doar cu detronarea simțului comun, ci l-a și ostracizat din cetatea cunoașterii, inexpugnabilă pentru individul precar instruit. Știința a devenit, astfel o formă legitimă de exercitare a puterii spirituale, tot mai secularizată de sub autoritatea Religiei ca exercițiu de cunoaștere și asumare a adevărului existențial.
Obiectivarea progresivă a valorilor științei în tehnică a demonstrat finalitatea instrumentală, și mai puțin umanistă a științei ca investiție gnoseologică în optimzarea condiției umane. In aceste circumstanțe umanismul, acest sponsor axiologic al științei, a fost, la rândul său pe jumătate excomunicat din viața științei suprasolicitate imperativ de nevoile materiale primare și presante, mereu crescute și niciodată complet satisfăcute la nivelul de masă al societății. Tocmai ca răspuns acestei nevoi de întemeiere științifică a tuturor domeniilor de activitate, s-a infiripat, a luat naștere și s-a cultivat complexul de superioritate al comunității ștințifice, restrânse, preocupate cu descifrarea problemelor fundamentale ale naturii, societății, omului și gândirii. În mod paradoxal, știința a fost ridicată la rangul de zeitate și invocată aproape mitologic ca singură modalitate de rezolvare a tuturor categoriilor de probleme.
Ca orice exagerare, și aceasta a avut o parte de adevăr : smulgerea procesului de cunoaștere din fluxul spontanului și articularea unor platforme metodologice de integrare epistemică a realității. Și chiar dacă pretenția de a o fi făcut sub speciae perenis (deoarece cunoașterea este relativă la nivelul de gândire al epocii, dar rămâne absolută prin conținut, prin procentul de absolut smuls necunoscutului—cazul etapei newtoniene a științei, de exemplu ) această infatuare s-a dovedit, în esență, utilă : a cultivat eficace optimismul, posibilitatea omului ca ființă generică, de a cunoaște realitatea infinită spațial, temporal, structural și calitativ. Dar tot pe această cale s-a adus și un argument deosebit de valoros în susținerea adevărului incontestabil potrivit căruia știința este o construcție permanentă în care molozul ipotezelor este semn nu de provizorat alethic, ci de creație permanentă sub semnul valorii oricând perfectibile.
Exclusiviștii, fanaticii cunoașterii științifice (sper să nu se simtă agresați cei ultraspecializați, într-un singur domeniu , apreciat ca având o legătură foarte mediată cu ansamblul cunoașterii, sau cu proximitatea existențială ) au mers mai departe : numai ceea ce se poate exprima în limbaj matematic se poate numi știință ! Restul este literatură…. Dixit, acest segment de public specializat…
–Dacă așa stau lucrurile, atunci de ce știința nu-și asumă și eșecurile problemelor nerezolvate ?, a venit, pe drept cuvânt, o replică de stringentă actualitate.
— Dar nici arta nu le rezolvă ! s-a replicat ritos, în registrul unei ofense explicite.
Și adevărul, chiar acesta poate fi… pentru că arta (ne referim l cea autentică, desigur!) nu este instrumentală ; ei îi revine rolul, deloc comod, de a sesiza și de formula în termenii săi specifici problemele de fond ale existenței. In cel mai bun caz, ea oferă soluții artistice problemelor fundamentale ale vremii, respectiv prin sugerarea unor căi posibile de rezolvare eficientă a unor situații problematice aferente condiției umane. Funcția sa catarctică o scoate , cu certitudine, din sfera instrumentalului…
Având, însă, în vedere faptul că valoarea cercetării științifice se evaluează nu numai prin numărul de probleme soluționate, ci și prin noile câmpuri problematice deschise spre orizontul nelimitat al cunoașterii și acțiunii, distanța se dovedește a fi mult mai mică decât ar părea la o privire superficială, iar exclusivismele se dovedesc a fi exact ceea ce sunt : angajamente emoționale precare și inutile sub aspect științific. Ca să nu mai vorbim că și formularea problemelor este o etapă inevitabilă din structura demersului științific : numai după formularea în limbajul specializat al științei devine posibilă punerea în ecuație epistemologică și rezolvarea problemelor reale. Mai mult, ceea ce la nivelul cunoașterii comune este relativ clar și rezolvat prin bunele oficii ale intuiției, cum intră în raza de acțiune a omului de știință devine o problemă, uneori destul de greu solubilă, etern problematizată.
Problematizarea realului este, desigur, necesară și nu acest aspect doresc să-l relev, ci altceva : anume, faptul că și arta face exact același lucru, atunci când, transfigurând artistic, relevă alte nișe ontice ale realului, în completarea nișelor epistemologice descoperite de știință. Neânțelegerea corectă a acestei relații poate conduce, cu certitudine, nu spre explicarea ori transfigurarea, ci spre o desfigurare a realității ! Natura demersului trebuie să urmeze natura (esența) lucrurilor, nu aspectele lor fenomenale inevitabil glazurate cu aprecieri de factură impresionistă. Altminteri, nici modelarea, nici schematizarea, ori calculele elaborate nu pot oferi decât aspecte parțiale : fragmente de om, nu și omul deplin cu întregul său univers problematic .
Formalizarea cu orice preț oferă spectacolul atractiv și inteligibil pentru multe segmente ale opiniei publice, însă prețiozitatea matematizării tinde să instituie autoritatea cam prea longevivă a acestui clișeu al depărtării ostentative de limbajul natural și de logica naturală. Acestui fals monopol al exactității I se poate da următoarea replică : producția neântreruptă de informație determină noi feluri de a fi ale științificului. În această perspectivă, nu numai argoul matematic trebuie asociat științificului, ci orice formă de rigoare, orice enunț care exprimă predicții testabile sau verificabile , ca și cele compatibile în sfera autenticității umanului.
Un alt clișeu cu vechi state de servicii în munca științifică îl constituie erudiția. Uneori, sufocantă pentru idee în tratatele de specialitate, mai nou a trecut la ofensivă și în literatură, în unele romane chiar concurând compilația cu care încearcă să se identifice. Frecvența nepermis de mare a citatelor este, de cele mai multe ori, semnul sigur al lipsei de idee personală ; al vidului gnoseologic. Și chiar dacă citatele sunt, cum s-a și spus, porți de aur , prin ele de prea multe ori intri în încăperi insalubre, marcate de igrasia poncifelor și a locurilor commune care dau marca… personalității autorului…
Știința are, cu certitudine, un specific al său : se constituie cumulativ, revendicând ca valori de patrimoniu ideile care au fost validate de comunitatea de profil, cât și de întreaga societate umană. Omul de știință veritabil, însă, nu este un simplu colportor de idei, ci creator de cunoaștere. Un adevărat architect al cunoașterii care folosește ideile confirmate de exercițiul epistemic din specialitatea sa pentru a ridica noi structuri și noi spații de exprimare pentru inovația epistemică permanentă cerută de procesul infinit al cunoașterii. Atomii de cunoaștere el îi zidește cu Ideea de știință ; simpla adiționare, agregare mecanică de citate, fraze și parafraze nu creează automat, valoare. Saltul calitativ, trecerea la o nouă paradigmă (Thomas Kuhn), deși indisociabil de acumulările anterioare nu se reduce la acestea, ci presupune o sinteză a fundamentelor în cadre conceptuale și metodologice noi, dar și un nou set de idei și un plus de cunoaștere.
De altfel, parodiind metoda prozei scurte, și producția științifică a-nceput să lanseze lucrări de tip eseistic : acestea împacă și criteriul interdisciplinarității (prin libertatea totală a filiațiilor explicative din domenii foarte variate ) și exigențele digest-ului tocmai bun pentru gusturile și așteptările insului grăbit, de multe ori superficial chiar. Relativa noutate a clișeului este de așteptat, desigur, să releve stângăcii, inadvertențe metodice, chiar aporii semantice. Iar dacă sub raportul conținutului, noutatea rămâne un deziderat, procentul de inedit este posibil în eseu sub spect stilistic. Fie și ca aranjament ikebana al unor idei deja cunoscute, eseul rămâne cea mai puțin ostentativă opțiune pentru nou și pentru exercițiile de înnoire.
Tentația enciclopedismului, care dintotdeauna a fost fiica ignoranței, constituie oaspetele predilect al superficialilor vanitoși, capabili fie de euforii apologetice, fie de contestări zgomotoase. Alimentată de diversificarea neâncetată de stimuli gnoseologici, această aventură spre universalitatea cunoașterii sfârșește, inevitabil, în eșec; în ceea ce s-a și numit, ignoranță enciclopedică.
În replică, interdisciplinaritatea ca proiect de reconstrucție umană a Științei, nu ne cere să știm totul despre toate, ci să stăpânim o metodă de cunoaștere validă , în măsură să ne racordeze efficient la întregul univers problematic de cunoaștere și de cultură al vremii. Tocmai pentru a fi oameni ai vremii nostre și irevocabil de partea vremii noastre, programele școlare au propus o formulă credibilă ca ofertă educativă : materii de studiu obligatoriu, centrate pe asumarea ireproșabilă a specialității, completată cu informația disciplinelor opționale de studiu, adiacente specializării, pe fondul unei nuanțate informații din cultura generală și social-umanistă,[1] ca subsisteme articulate funcțional de concepția proprie despre geneza și finalitățile științei. Pe aceste coordonate, o pregătire în registru larg nu ambiționează să formeze oameni care să posede, aprioric, soluții pentru toate problemele, ci personalități lucide care să nu demobilizeze în fața dificultăților, ci să se implice activ și responsabil în problematizarea umană a realului.
Căci, dacă arta nu rezolvă, ci ridică probleme, știința este și ea tot o formă de problematizare a realului[2], nu soluția magică de rezolvare facilă și certă a problemelor, chiar dacă aceasta este imaginea kitsch a științei în clișeele receptării comune: ”Fundamantală, imparțială, lipsită de îndoieli și ezitări, urmând numai drumuri drepte – astfel ne înfățișează simțul comun știința modernă ” (V.Komarov, 1987).
De altfel, ambiționând să demoleze printr-o singură mișcare atât clișeele vehiculate la nivelul cunoașterii comune, cât și la nivelul cunoașterii științifice, filosoful și sociologul amarican John Sommerville, la un congres de specialitate a lansat următoarea cursă participanților :
Cu amara sa ironie, deosebit de caustică, ce-l caracteriza, a prezentat la Congres (anii 60 a secolului al XX-lea) o comunicare în care susținea că diversitatea civilizației de consum impune crearea unei noi științe căria el i-a dat numele de … Umbrelologie ! (Apariția unei noi științe este cerută în mod obiectiv când există un summum de fapte rezultate din cercetări—un nou obiect epistemic, când s-au conturat metode specifice de investigație, și noi concepte cu potențial explicativ de profil ; acestea sunt condițiile de suficiență ). Ca bază de date au fost aduse ”studiile”… aparținând cartierului Manhatan din New York. Din studierea multicriterială (dimensiunea, forma, culoarea, etc) a umbrelelor, el susținea că a stabilit două legi fundamentale ale… umbrelologiei : 1) legea corespondenței variațiilor de culoare cu sexul posesorului (adică umbrelele femeilor sunt pastelate , în timp ce ale bărbaților sunt aproape totdeauna negre); 2) legea creșterii tendinței de achiziționare a umbrelelor într-o vreme ploioasă.
Nesesizând puseul anecdotic , intrinsic, al ”studiului”, participanții au luat în serios propunerea și au dezbătut cu aplomb și sobrietate dacă ”umbrelologia” este o știință practică, sau una teoretică ! … Căutând o soluție iluzorie unei false probleme, participanții au încheiat dezbaterea doar atunci când Președintele Congresului a tras concluzia că umbrelologia nu este o știință aplicată, ci o știință … ”pură”!
Dincolo de întâmplarea în sine, rămâne să reflectăm și în prezent asupra puterii tiranice a automatismelor profesionale care blochează, uneori, nu numai vizibilitatea epistemologică, ci și firescul reacțiilor umane într-o lume care este și trebuie să rămână a oamenilor, dar pe măsura oamenilor, nu abreviată de formule sau prejudecăți.
Din multitudinea de poncife, speculate copios și cu largă audiență ( și tocmai de aceea aflate într-un îngrijorător curs de clasicizare), amintim suprasolicitarea argumentelor de natură audio-vizuală. În acest sens, tendința de a prezenta grafic, intuitiv, chiar și cele mai abstracte concepte, ori de a strânge în chinga convențiilor acreditate lingvistic, complexitatea realităților social-umane care manifestă rezistență epistemologică explicită, relevă o tendință de snobism strecurat în câmpul preocupărilor ce se revendică de la nivelul științific de cunoaștere a realității. Riscând să promoveze modele teoretic-explicative în violent dezacord cu esența și diversitatea fenomenelor, spectacolul succesiunii imaginilor se dovedește a fi un fals substitut pentru clasica argumentare. Coeficientul de persuasiune poate fi nuanțat, eventual amplifictat prin imagine ; în nici un caz și sub nici un aspect nu se poate reduce la aceasta !
Pe de altă parte, mass-media și internetul, reducând cultura la dimensiunile epidermice ale contactului superficial, puțin sau deloc reflexiv, cu informația, antrenează și plasarea mesajului științific la acest nivel ”comercial” al receptării. Suprasolicitarea ostentativă a audiovizualului, chiar pentru lanțurile logice care necesită o temeinică argumentare reflexivă în registru discursiv poate fi revendicată ca poncif relativ tânăr, dar cu nimic mai puțin nociv decât cele … longevive, „venerabile ” !
Veleitarismul este singurul clișeu asupra căruia mai intenționez , foarte succinct, să mai refer. Ca expresie a ignoranței agresive și arogante, veleitarismul suferă de complexul performanței redusă la aspectele ei finale și spectculare. De aceea a-nceput să concureze, chiar să conteste, preocupările din zona amatorismului. Mișcarea de amatori (artă, știință, tehnică, etc) constituie subiectul predilect al veleitarilor. Fiind o formă prea diversă și prezentând un interes cel puțin îndoielnic pentru analiză, ne rezumăm a formula doar o precizare . Personalități devenite de referință în știință, cultură și tehnica universală, s-au afirmat și în afara profesiei lor, respectiv au ajuns la geniale noutăți care i-au consacrat ca …amatori, dar de geniu : inventatori sau deschizători de noi orizonturi. Câteva exemple sunt edificatoare în acest sens : Louis Pasteur (chimist prin formație, afirmat în medicină, Fermat, jurist (afirmat în matematică),Danis, Papin, Galvani,Julius R. Mayer și Helmholtz medici prin formație, afirmați în tehnică, fizică, psihologie,filosofie, Benjamin Franklin—om politic ( în tehnică), Faraday—reper în fizică și electricitate , a fost un simplu legător de cărți, iar inventatorii Morse (alfabetul morse) și Daguerre (fotografia) au fost pictori; constructorii de dirijabile Zeppelin, Gross și Parseval, au fost ofițeri. Ca să nu mai vorbim de faptul că maestrul umorului modern, Raymond Queneau, a fost un remarcabil universitar în științele matematicii.
În acest context, amatorismul și diletantismul,[3]data fiind posibilitatea de a face abstracție de prejudecățile, stereotipurile sau chiar de banalitățile consecrate vehiculate în domeniile respective, induc sau chiar promovează un procent deloc neglijabil de noutate. Astfel, noua revoluție științifică și tehnică, prin diversificarea fără precedent a domeniilor muncii și vieții demonstrează că volumul muncii specializate depășește cu mult eșalonul disponibil de profesioniști în toate domeniile. Cum nevoia de studiere a acestor aspecte este obiectivă, deci nefacultativă la scara societății, îi revine tot societății datoria de a stimula și încuraja desfășurarea tuturor forțelor de cercetare de care dispune și la care contribuția amatorilor nu poate fi neglijată. Avem în vedere, evident, amatorismul de calitate, care poate contribui la creșterea ”rentabilității” timpului liber, care se prezumă că va fi disponibil în viitorul dezvoltat al ”democrației planetare ”. Căci, dacă ipostaza de mâine a omenirii va fi definită (și) prin creșterea timpului liber, încurajarea amatorismului în arealul tuturor profesiilor ca arie de expansiune și creativitate a acestora, nu erodează statutul științei ca autoritate incontestabilă în domeniul cunoașterii și creației, ci contribuie hotărâtor la asumarea diversității procesului de creație a cunoașterii prin intrarea mutual în roluri bine definite și productive epistemologic.
O formă periculoasă de veleitarism este cel politic : competiția deschisă a tuturor cetățenilor pentru o funcție/demnitate publică, în numele democrației, a relevat efecte cu impact devastator pentru comunități în perioadele în care au urcat în intervalul de autoritate al lideranței politice actori decizionali lipsiți de cultură social, sau cu vagi cunoțtințe despre geneza si dinamica sistemelor sociale. Păstrând proporțiile comparației, atunci când un proprietar de autoturism dorește să circule pe drumurile publice, nu i se permite decât după ce susține un examen de evaluare a competențelor referitoare la toate aspectele conducerii autoturismului pe drumuri publice. Actorului politic nu I se cere nici un fel de atestat ! După câștigarea alegerilor, I se permite să se așeze la ”volanul ” sistemului social și pretinde să fie nu doar respectat , ci acceptat ca autoritate absolute în… reformarea sistemului social ! Iată un clișeu care încearcă să se clasicizeze, cu efecte devastatoare la scară comunitară… Dar acest clișeu de comportament s-a replicat și alte eșaloane, iar generația de tineri manegeri au impus și alte poncife dintre care doar unul este imposibil de trecut cu vederea : generația seniorilor are viziuni depășite despre valorile viitorului… Oare !?
Peesonal, aștept producție de cunoaștere nouă, nu generarea de noi poncife, slișee sau stereotipuri.
Prof.univ.dr. Stefan Buzarnescu
[1]științele social-umaniste au rolul de a-l iniția pe educabil să-și asume profilul identitar al mentalului colectiv din care face parte ; neânțelegerea acestui aspect, a degenerat în transformarea științelor sociale în canale de propagandă, realitate pentru care nu această dimensiune a cunoașterii poate fi facută responsabilă, ci actorii decizionali de profil.
[2] Țările dezvoltate ale lumii investesc în cercetarea științifică pentru finalizarea unor proiecte aparent teoretice : explorarea problemelor posibile și redactarea unor soluții anticipate la probleme posibile care pot apărea în diverse domenii de activitate ; în situațiile de criză, aceste societăți au, deja, reserve de soluții alternative. Iată din ce cauză aceste societăți nu se lamentează că ar fi fost ”prinse nepregătite!”.
[3] Cei care se propie de artă, știință sau tehnică per il loro dilleto
