Într-o împrejurare, am constatat că în jurul nostru sunt mult mai multe conflicte între persoane decât ne așteptăm. Constat că sociologia a acordat puțină atenție acestei probleme. Și am pus pe hârtie câteva gânduri.
Relația interumană s-a diversificat enorm: de la dragoste și prietenie, la încredere și cooperare, diferențe de opinii care evoluează spre luptă și chiar cu ură.
În domeniul animal, lupta între indivizii aceleiași specii este, se pare, foarte limitată. Sunt specii animale în care lupta ”internă” este inexistentă. Este cred cazul pinguinilor. Leii se luptă între ei, dar doar în unele situații: lupta pentru ”teritoriu” sau pentru o pradă sau pentru femele. Dar la lei lupta dintre ei duce doar în situații de excepție la moarte. Încercau să se muște, să se zgârie, iar cei învinși fugeau scălălăind. În specia umană lupta poate forme dure, ducând până la moarte.
Formele de luptă umană s-a diversificat rapid. Nu e suficient să mârâi și să lovești cu mâinile și picioarele. Este nevoie de ”instrumente” mai puternice. Nu știu care a fost prima funcție a limbajului. Dar cu siguranță limbajul a fost printre primele instrumente de luptă. Înspăimântarea/ discreditarea adversarului a fost cu siguranță o funcție foarte importantă.
Comunicarea a devenit un instrument de relaționare. La început ”limbajul” nu era compus din cuvinte, ci din țipete. Mult mai târziu, odată cu limbajul propriu-zis, adică cuvintele, au apărut înjurăturile ca instrument de luptă. Altă armă, nu zbieretele, ci limbajul injurios care s-a sofisticat tot mai mult. Nu cred că a existat vreo comunitate umană care să nu fi dezvoltat seturi complexe de înjurături.
Limitele limbajului și ale mâinilor ca armă de luptă l-a îndemnat pe om să pună mâna și pe ciomag. Ciomagul și înjurătura au fost primele mijloace de luptă ale omului cu celălalt om. E prea mult să spui că ciomagul și înjurătura au fost una dintre invențiile care l-au transformat pe maimuță în om ?
Poate doar în mod excepțional animalele se omoară în interiorul speciei lor. Ciomagul însă l-a făcut pe om un criminal. Cu mâinile și picioarele puteai doar să-l alungi pe adversar. Dar cu înjurătura și ciomagul îl puteai omorî. E neplăcut să acceptăm că omul a evoluat și ca criminal. Animalele erau între ele foarte pașnici. La om, uciderea a devenit un instrument de obținere a unui set tot mai larg de bunuri. Au apărut oameni care ucid nu pentru că le e foame, ci pentru că începe să le placă. E un mijloc de a-și manifesta puterea. Patologia criminalității este specific umană.
Odată cu creșterea complexității vieții umane, formele de criminalitate s-au diversificat enorm. Următorul obiectiv al luptei a fost extinderea victoriei supra celui învins în diferite forme de dependență continuă. Cel învins e făcut sclav: să servească pe vecie pe învingător.
Și ciomagul și înjurătura au fost treptat extinse la noi forme de putere. Societatea este, printre altele, un sistem de putere al unui om asupra altui om. Nu pui mâna pe ciomag, ci te declari șef și-l faci subaltern pe cel învins. Relația șef/ subaltern este cea mai importantă relație socială de putere. Dacă obții puterea socială, nu e nevoie să-l înjuri și să-l bați pe celălalt, ¸dar poți să-l duci la disperare. Dar poți să-l înjuri și în spațiul public. A devenit dreptul la opinie.
Omul a început însă să înlocuiască lupta cu efectele ei negative cu o activitate de care este mândru: competiția constructivă. Ea nu distruge, ci stimulează dezvoltarea umană. Sportul este o asemenea competiție non-distructivă. Vârful competiție este ”competiția” pentru descoperirea adevărului. Adevărul se stabilește prin competiție între ipoteze diferite, prin depășirea necunoscutului prin cunoaștere mai bună. Cunoașterea ascute nu ciomagul, ci mintea. Au apărut, exact ca în sport, reguli ale competiției pentru obținerea adevărului.
Grecia Antică a rămas ca un exemplu și pentru lumea actuală: dialogurile lui Socrate/ Platon. Acum, peste două mii de ani, în agora, oamenii nu se băteau și nu se înjurau, ci discutau, se confruntau cu argumente. Socrate a crezut că prin dialog se depășesc diferențele de opinii inițiale și se ajunge la adevăr. Citind cu entuziasm dialogurile socratice, am crezut că se atinsese atunci un vârf al cunoaștrii. Iată, se ajunge la consens nu cu ciomagul, ci cu mintea. Un lucru nu putea explica Platon: condamnarea lui Socrate. Aici e ceva care nu se potrivește. Socrate este o personalitate absolut superioară moral și intelectual. Dar a fost condamnat de greci la moarte! Singura explicație posibilă e că grecii s-au ”săturat” de pretenția lui Socrate că el deține adevărul absolut. În cunoașterea reală fiecare este un Socrate care încearcă să-i convingă pe ceilalți și de mult ori nu reușește.
Credeam că știința este un spațiu al non-violenței. Disputele științifice nu duc la lupte, ci se rezolvă prin cooperare colegială și prietenoasă pentru a ajunge la adevăr. În fapt, uneori diversitatea opiniilor supără și generează conflicte. Insultele sunt surprinzător de prezente. Când nu poți aduce argumente inteligente, e ușor să recurgi la ”înjurături științifice”. Mai mult. Disputele în știință ascund uneori conflicte între persoane. Cred că suntem încă destul de departe să iubim pe ”adversarul” nostru intelectual care s-a dovedit că are dreptate.
Sper că suntem într-o fază de creștere. Cred că ar trebui cu toți să facem efortul de a instaura o stare de spirit pozitivă, în care diferențele de puncte de vedere sunt promovate cu curaj, dar civilizat, cu respectarea reciprocă. Poate greșesc, dar explozia în spațiul public a injuriilor de care nu ne asumăm responsabilitatea ne degradează climatul.
