Interzise în
perioada guvernării comuniste din rațiuni care depășesc obiectivele eseului nostru, și ridicate la nivelul unui fel de mitologie a
prognozelor și previziunilor după schimbarea de paradigmă ideologică din
Decembrie 1989, sondajele de opinie continuă, mai ales în vremea campaniilor electorale, să fie prilej
de controverse, cu prioritate în segmentele de opinie lipsite de minimă cultură
sociologică. Astfel, ființe aparent bine intenționate și vorbitori de o
romgleză satisfăcătoare, se pronunță doct, cu aroganță de apărători ai unor
cauze cu acoperire comunitară, asupra scorurilor rezultate în urma unor sondaje de opinie, pentru a propune corijarea
cifrelor și a tempera încrederea publicului prin trimitere în derizoriu a
rezultatelor, sau, după caz, pentru a amplifica tendințele fenomenului social
care a făcut obiectul sondajului în chestiune… În ambele cazuri, „sondorii”
sunt expuși decredibilizării cu suspiciuni de
tipul „cine i-a plătit de data
asta ?”, sau, și mai categoric ”dacă
scorurile electorale publicate săptămâna asta nu coincid cu cele de săptămâna
trecută, este evident că e vorba de manipulare!”….
Fără să formulez, la rândul meu dubitații, fie ele doar carteziene, voi încerca, pe scurt și fără jargon de specialitate, să încerc clarificarea problemei pentru a fi înțeleasă și de fauna „vorbeților” de televiziune, care diseminează confuzii certe, cu aerul de deținători ai adevărului irefutabil nu doar asupra subiectului cercetării în cauză, ci și asupra locului și rolului sondajului de opinie în cercetarea socială, punctând cu zglobie superioritate: „știm noi cum se fac astea”, deși opinentul este inginer, fizician etc., sau orice alt fel de ins mai mult sau mai puțin școlarizat, dar fără expertiză sociologică.
Pentru a simplifica
puțin lucrurile și a crește procentul de persuasiune, voi lua ca punct de
plecare statutul epistemologic al sociologiei, căreia îi aparține sondajul de
opinie.
Sociologia este,
pentru sistemul social, cam ceea ce este medicina pentru sistemul fiziologic al
omului. Pentru a ne verifica starea sistemului nostru fiziologic, cel puțin la
șase luni de zile, mergem la medic pentru analize în scopul de a controla dacă
au intervenit anumite disfuncții în sistemul nostru fiziologic și pentru a
urma, profilactic, un stil de viață
centrat pe evitarea unor situații existențiale nedorite.
Similar, sondajele de opinie realizate de
profesioniști (sociologii, nu jurnaliștii!) și cu o metodologie acreditată, pot
releva tendințele de evoluție ale unui fenomen social aflat în desfășurare, și
propun un diagnostic calificat asupra stării fenomenului, de la un moment dat,
al respectivei evoluții.
De exemplu, dacă am
simțit o tahicardie oarecare, iar cei apropiați au intrat în panică asupra
posibilei hipertensiuni arteriale, nu părerile acestora contează, ci
diagnosticul medicului care evaluează starea noastră de sănătate și ne comunică
scorurile tensiunii arteriale, recomandându-ne un regim de viață conform cu
situația în speță, precizând că valorile respective se pot schimba, dacă și noi
schimbăm condițiile de viață, în sensul general al cuvântului. Precizarea
merită a fi reținută : valorile presiunii arteriale sunt valabile numai pe perioada în care noi
menținem condițiile noastre existențiale identice, sau sensibil similare; dacă
vom schimba situațiile existențiale, se vor modifica și valorile presiunii
arteriale.
Raportându-ne la
această analogie, sondajele de opinie, evalueaza o anumită valoare a unor
tendințe generate de evoluția spațiului social/comunitar; ele nu sunt decât valori
relative ale mișcării istorice a spațiului social; cine se lamentează că în
momente diferite, scorurile sondejelor diferă, relevă fie un deficit de cultură
sociologică, fie o rea intenție, fie și
una și alta… Ca radiografie a unui context comunitar, la un moment dat,
sondajul de opinie oferă o imagine a unei secvențe de evoluție a fenomenului
studiat, și nimic mai mult! Valorile sale rămân incontestabile ca validitate
pentru momentul respectiv și nu se pot extrapola pentru viitor când,
inevitabil, alte contexte comunitare vor conferi profil identitar comunității
locale, zonale sau naționale în speță.
Iată din ce cauză, manipulare voluntară sau involuntară, fac persoanele care compară sondaje diferite, pentru a formula pretinse concluzii și a formula/prevedea evoluții, de multe ori glazurate partinic. Din punct de vedere logic, asemenea comportamente de comunicare, sunt paralogisme: se compară lucruri care nu sunt comparabile. Este tot așa cum ai compara mere cu pere, pe motiv că tot fructe sunt!
Frecvente sunt, în
mass-media prezentarea, de către unii jurnaliști, a câtorva opinii, luate la
întâmplare, ca sondeje de opinie! Aici este o altă greșeală gravă: sondajul de
opinie se bazează pe un eșantion
reprezentativ; în lipsa eșantionului și a reprezentativității acestuia nu se
poate vorbi de sondaj de opinie, deși jurnaliștii fără pregătire (și)
sociologică prezintă publicului acest kitsch
comunicațional ca sondaj! Aprecierile de factură impresionistă, luate la
întâmplare, nu aparțin sondajului de opinie, indiferent de ce instituție
mass-media ar fi vorba; acestea nu pot
fi altceva decât simple culegeri de date, nevalorificabile sociologic, deoarece
nu se raportează la nici un eșantion.
Unii amatori de
senzațional, țin să impresioneze cu numărul mare de subiecți participanți la
pretinsa lor cercetare. Pentru aceștia, ar fi necesar un curs de metodologia
cercetării sociologice, dar din lipsa de timp, precizăm că eșantionul,
sociologic calculat, are un prag de reprezentativitate în funcție de care se calculează
și dimensiunea eșantionului, în funcție de toți ceilalți parametri aferenți. Când se depășește numărul de
subiecți, nu se crește reprezentativitatea și nici credibilitatea rezultatelor,
singura consecință este creșterea, inutilă, a costurilor cercetării.
Cât privește
invocarea, ostentativă, a costurilor (necesare pentru operatorii de interviu,
pentru cei care concep și proiectează demersul empiric, precum si pentru licența softului de
procesare statistică a datelor, etc) făcută de un neprofesionist, scopul nu
poate fi altul decât manipularea grosieră, sau partizanatul; sau amândouă! Dacă
acceptăm truismul că orice activitate se cuvine a fi onorată prin achitarea
costurilor aferente, atunci și activitatea de cercetare sociologică trebuie
plătită. Dar, să ne înțelegem: se
plătește activitatea, în sine, nu se achită comanda ca rezultatele cercetării
să fie favorabile celui care plătește! Dacă, la policlinica cu plată, de
exemplu, cetățeanul plătește o radiografie, să zicem, medicul îi eliberează
rezultatele reale, fără nici o legătură cu simpatiile sau antipatiile dintre
medic și pacientul care a achitat costul consultației; nimic mai mult!
Sociologia pune un
diagnostic calificat, nu are ca scop să influențeze în vreun fel situația. Dacă
(și) vreun absolvent de sociologie cade pradă ispitei de a proceda de altă
manieră atunci el poate fi un mercenar, un activist, suporter, etc, etc, sau
orice altceva, dar sociolog nu!
În recenta campanie
electorală pentru europarlamentare, liderul foarte vocal al unui partid
politic, se lăuda în fața camerelor de luat vederi, că a plătit un sondaj
efectuat asupra a 37.ooo de respondenți sugerând că are controlul cert
asupra corectitudinii și impactului
rezultatelor. Acest procedeu este un exemplu despre cum nu trebuie să se facă
sondaje de opinie, deoarece lipsește eșantionul și reprezentativitatea
acestuia. Desigur, cei fără cultură sociologică, pot fi impresionați de
rezultate, dar acestea nu au altă valoare, decât aceea de manipulare. Cât
privește costurile cercetării, acestea nu au nicio legătură cu adevărata stare
de lucruri.
Prin urmare:
sondajele de opinie, nu sunt un instrument de manipulare, ci o formă de
cunoaștere calificată a evoluției spațiului social și a curentelor de opinie
care-și relevă potențialul de competiție la un moment dat. Deoarece ele
configurează o radiografie a unui spațiu social aflat în mișcare, rezultatele lor nu pot fi absolutizate nici
ca scoruri, nici ca durată; au valoare hic et nunc.
O sursă de
superficialitate și de confuzii o reprezintă întrebările, prin care operatorii
de interviu colectează informația, în timpul cercetării empirice, de teren.
Un sociolog a
învățat cum se formulează o întrebare, și va evita să formuleze întrebări care
pot sugera răspunsul, știe ce sunt întrebările filtru, știe ce rol au
întrebările închise, cele deschise, ce sunt interviurile structurate, cele
semistructurate s.a.m.d. prin urmare va folosi un instrument de cercetare
conform cu metodologia de profil.
În replică, un
neprofesionist, care crede că un chestionar, sau un ghid de interviu este o
simplă adunătură de întrebări, va colecta o bază de răspunsuri aleatorii care
nu reprezintă informație socială pentru a fi prelucrată statistic. Acest, (în
cel mai bun caz) amator, sau veleitar, diseminând prin mass-media „rezultatele”
la care a ajuns, chiar dacă le va boteza sondaj de opinie, ele vor rămâne
distanțate de sociologie, tot așa cum rămân diferite activitățile medicului de
cele a vraciului, deși ambele se revendică de la nobilul scop al îngrijirii sănătății. Nu există sociologi autodidacți, deoarece
metodologia cercetării , în toate domeniile, deci și în sociologie, nu se
deprinde prin bunul simț. Exemplu: când jurnaliștii culeg, la întâmplare,
câteva păreri ale unor cetățeni, pentru a-și argumenta ipotezele emisiunii sau
ale articolului lor, nu pot pretinde că au făcut un sondaj de opinie; acestea
sunt aprecieri de factură impersionistă fără valoare științifică, adică nu pot
constitui o bază de date cu valoare documentară.
In concluzie, sondajul de opinie poate contribui, semnificativ, la un diagnostic social calificat, dar cu condiția să fie făcut de sociologi!
