1.  Problema «adevărului»

Natura funcționează azi așa cum a funcționat și ieri și va funcționa și mâine la fel. Poate de asta avem impresia că adevărul este mai evident în științele naturii. De fapt uităm lungile căutări și miile de pagini elaborate de oamenii de știință în căutarea «adevărului incontestabil» din științele exacte și ne amintim doar de ideile înscrise pentru totdeauna (sau aproape) în lista de adevăruri demonstrate. Este cazul mărului lui Newton și a teoriei gravitației. Este cazul evoluției adaptative a speciilor, teoria lui Darwin. Este cazul teoriei relativității despre care Einstein spunea că ar fi putut purta numele de «teoria punctelor de vedere».   

În științele sociale și umane ne ferim de tentația de a confirma premize și ipoteze.Și asta mai ales din cauza subiectivității cercetătorului, care vine cu propriile sale «credințe» despre lumea socială. Dar nu numai; cercetătorul adoptă o viziune teoretică care intervine ca un veritabil filtru între el și realitate. Până la urmă vedem ceea ce teoria ne lasă să vedem. Adevărul în științele sociale seamănă cu un șantier de confruntări de interpretare. Nu de puține ori constatăm că în trecerea de la analiza de rezultate la interpretarea lor, cercetarea se întoarce cu fața spre teorie. Nu se spune că lucrul cel mai practic într-o cercetare este «să cazi pe teoria cea bună» ?  Mă gândesc și la expresia evocată de Sartre: «boala idealistă» în interpretarea realității sociale. Dacă realitatea infirmă teoria, tentația este de a da dreptate teoriei. Aș spune că  «boala idealistă»  este una din dificultățile epistemologice în științele sociale și umane.   

O altă « durere» în cercetarea din științele sociale este «statutul adevărurilor teoretice»; ele sunt  mai degrabă adevăruri parțiale și temporare. Cum mi se întâmplă să recitesc frecvent Le petit prince a lui Antoine de Saint-Exupéry, într-o zi am găsit un pasaj pe care l-am ridicat la statutul de postulat epistemologic. Este vorba de întâlnirea între micul prinț și geograf : 

 M.P. :  Ce faceți cu aceste hărți?  G.: Păi, sunt geograf.  

M.P. : Și ce înseamnă geograf ?  G.: Este un savant care știe unde se află mările, fluviile, orașele,munții,deșerturile. 

M. P.: Interesant. Iată o adevărată meserie! G.: Da, geografiile sunt cărțile cele mai serioase. Nu se demodează niciodată. E rar ca un munte să-și schimbe locul. E rar ca un ocean să rămînă fără apă. Noi, geografii scriem lucruri eterne, nu efemere.

M.P.: Dar ce înseamnă efemere? G.: Înseamnă «ceva care este amenințat de dispariție apropiată». 

Acest dialog, aparent naiv ,ne permite să captăm ca într-o revelație imediată, esența insesizabilă a adevărului în științele sociale și umane: el este efemer, el este tributar unui anumit context.

2. Științe sociale și științe umane

Expresia  «sciences humaines» a fost inițial o manieră de a numi studiile de psihologie și de sociologie în Franța. Printr-un decret din 23 iulie 1958, facultățile de litere au devenit facultăți de litere și științe umane. Dar în câmpul științelor umane nu intra de exemplu istoria și antropologia. În mediul academic anglofon se folosește mai degrabă expresia de social sciences. 

În Universitatea din Quebec la Montreal (pe care o cunosc mai bine) se folosește formula științe umane și sociale. Poate și pentru că la Montreal cultura academică se plasează între pragmatismul nord-american (adevărul trebuie să fie util; el va fi evaluat în funcție de fructele pe care le produce) și raționalitatea franceză (adevărul este o explicație rațională, argumentată și servește la progresul cunoașterii). La UQAM se face următoarea distincție între științele umane și cele sociale. Șiințele umane ar aborda omul ca totalitate: sociologie, antropologie, psihologie, lingvistică, educație. Iar științele sociale ar aborda dimensiuni particulare ale vieții sociale: științe economice, științele gestiunii, științele politice, științele juridice.Aceste categorii sunt operaționale la nivel de gestiune a facultăților. Comunicarea a fost plasată în Faculté de lettres, langues et communications.  În comunicare, veritabil arhipelag disciplinar, facem față unei largi oferte de teorii și paradigme. Ne simțim uneori ca în fața unui bufet suedez. Oferta este multiplă. Ce și cum alegem ? De «declarația teoretică» depinde în mare parte coerența și legitimitatea cercetării. Dealtfel și în sociologie și psihosociologie cercetarea presupune plasarea într-o paradigmă sau alta. Cum bine spune Michel Foucault : Cercetarea nu este inocentă; așadar trebuie precizat de la ce tribună vorbim !

O altă precizare epsitemologică este cea legată de problema construcției și producerii de cunoștințe,  în funcție de comunități epistemologice diferite. Există instituții de cercetare (Școli) care se înscriu într-o paradigmă delimitată. Mă gândesc de exemplu la Școala de la Palo Alto și la teoriile sistemice, interacționiste. La Școala de la Chicago orientată spre noțiunea cheie de «definiție a situației»; cel care trăiește dezorganizarea și reorganizarea vieții sociale (prin urbanizare, emigrare, integrare) are propria sa percepție despre schimbări în funcție de istoria sa personală. Vrem să subliniem așadar și rolul instituționalizării cercetărilor în științele sociale și umane. Cunoașterea în științele sociale și umane presupun și un angajament de cercetare,  într-un context instituțional. Nu evoca Pierre Bourdieu faptul că instituțiile de cercetare și universitățile au tendința de a se reproduce în jurul unui capital simbolic; pentru asta ele dezvoltă o serie de strategii de protecție și continuitate,  menite să asigură beneficii și privilegii celor angajați în instituție.    

3. Epistemologia: durere și salvare

O altă dificultate în cercetarea din științele sociale și umane o constituie propria noastră formație care vine cu o serie de tentații de cercetător. Să mă refer la exemplul personal. Cum vin din filozofie și comunicare, îmi (re)cunosc o anumită tentația speculative și o tentație retorică. De multe ori m-am gândit că studiile de filozofie m-au condus exact în direcția opusă, adică dincolo de «ideile moarte»; m-au condus de fapt spre «ideile vii» legate de practicile culturale și sociale cotidiene. 

Și astfel am intrat în comunicare, care este un domeniu de cercetare, un  «veritabil arhipelag disciplinar». Și aici am cunoscut din plin deruta epistemologică. A spune despre comunicare că este un fapt social total și că ai nevoie de «gândirea complexă» este ceva declarativ, chiar teatral. A invoca multidisciplinaritatea și interdisciplinaritatea este o derută suplimentară. Ce înseamnă la drept vorbind un fapt social total? O realitate multiplă. O realitate care există realmente obiectiv (prin tehnologii și limbaje), o percepție subiectivă, un raport de putere, o realitate trăită în interacțiuni interpersonale, instituționale, interculturale sau internaționale. Minunat. Și atunci cum organizezi cercetarea ? 

Cel mai complicat curs de metodologie este să explici ce este epistemologia. Este logica cercetării, spuneam eu. Adică? Adică clarificarea cercetării. Adică? Adică trebuie să faci în fiecare etapă precizări. Care îți este întrebarea, curiozitatea? Care îți este obiectul de studiu ? Care este contextul  larg și contextul cerectării ?  Care îți este declarația teoretică ? Cum îți organizezi demersul ? Cum vei știi ceea ce vrei să știi?  Ce ai aflat, ce nu ai aflat? Care au fost erorile de parcurs? Cum faci ca ideile altora (teoriile) să te slujească pe tine și nu tu să le slujești pe ele? 

Așadar, epistemologia este când știi ce faci și știi cum faci. Desigur implici autori și teorii, dar cu ghilimele și surse. Și cum preiei rezultatele altor cercetări? Citezi mereu sursele. Și ce rămâne după ce ai scuturat pomii din grădina altora și ai cules fructele? Aici revine marea întrebare: Care îți este originalitatea?   

Problema plagiatului (de idei, de teorii, de explicații, de rezultate) este inconturnabilă astăzi, când biblioteca a fost înlocuită cu internetul și cu descărcarea de date și teorii. Nu suntem neapărat în plagiat, dar alunecăm adesea în piraterie. Impostura devine gradul extrem al statutului cercetării. Plătești pe cineva care știe cum se face o cercetare, și așa scapi de epistemologie. 

Pe scurt, a face epistemologie este o mare dificultate, dar și cea mai bună strategie de apărare a credibilității și originalității unei cercetări. 

4. Raționalitatea în cercetare: noi obstacole 

Adevăr, experiment, comerț? Pandemia Coranavirus 19 ne-a amintit fragilitatea raționalității în știință. Nu anunțau companiile farmaceutice Pfizer și Moderna certitudinea că până în vara lui 2021, ieșim din pandemie prin vaccin? De fapt, era vorba de experimente, marketing și comercializare.  

În cartea sa  «The Truth about Drug companies, How They deceive us & what to do about it», (2004), doctora Marcia Angel, directoarea prestigioasei reviste le New England Journal of Medicine, constată că fabricarea și distribuirea de medicamente au devenit veritabile mașinării de marketing, a căror singură preocupare sunt câștigurile faraminoase. Societățile farmaceutice sunt interesate să domine piața, să producă și să distribuie rapid produsele lor, pe baza unor experimente scurte. Aceste societăți farmaceutice exercită o enormă infuență asupra cercetării medicale, asupra educației medicale și a practicii medicale. Metodologia utilizată de BigPharma seamănă cu cea utilizată de Bill Gates cu IBM și Marc Zuckerberg cu Facebook: ei nu vând brevete, ei vând logiciele. 

Concepte ca programatori mentali. O dispută foarte recentă mi-a atras atenția. Unii analiști propun conceptul vaccinul-bun comun (gestionat de națiune), alții propun conceptul de vaccinul-bun comun mondial (gestionat global și mondial). Sunt confruntări aparent nevinovate, doar că formulările nu sunt nevinovate; ele au un veritabil rol de programatori mentali.  

Amenințarea ideologică. Michael Shermer, jurnalist științific și istoric al științelor, fondator al revistei americane Skeptic, după ce a publicat peste 200 cronici s-a oprit în 2019. Și s-a explicat public. S-a oprit pentru că  i s-a reproșat a nu fi în linia de corectitudine politică, a nu fi destul de militant. În universității a crescut numărul de cercetări suvenționate de instituții private. Și avem astfel, pe terenul științelor umane și sociale, efectul pervers al producției și difuzării cercetării științifice. Instituțiile care subvenționeaza determină obiectul de cercetare și își rezervă dreptul asupra rezultatelor (brevete) și a difuzării și publicării lor. 

Adevăr și contexte. În științele sociale și umane există o serie de teorii care sunt mai degrabă o colecție de sugestii într-un context praticular, dar care nu sunt aplicabile în afara contextului lor. Teoria drepturilor omului nu este o teorie occidentală, valabilă în contextul unor societăți  bazate pe centralitatea individului ? Neoliberalismul nu este o credință care a dogmatizat o anumită gândire economică?  

Tentația imposturii. Într-o publicație recentă, Anna Abalkina, profesoară la Freie Universität de Berlin, evoca prezența unor veritabile uzine de fraudă universitară, în particular de fabricare de teze de doctorat. Aceste uzine generează venituri importante. Ea evocă o filieră în zig zag. Intreprinderi ca International Publisher LLC, oferă posibilitatea de a deveni co-autor al unui manuscris deja acceptat pentru publicare. Contra cost. Ea identifică 303 articole fraudă, care se folosesc de materiale plagiate după reviste editate în Ukraina în limba rusă, traduse apoi în engleză.  Psihanalistul Roland Gori autor al cărții «La fabrique des imposteurs» consideră că impostura este favorizată de competiție, concurență, noile forme  de darvinism social. Cursa este rapidă și intensă și impostura devine strategie de reușită, urcuș ierahic, recunoaștere socială și câștig. 

*

Problema adevărului în științele umane și sociale este delicată. De aceea cred că ea trebuie pusă în termeni de dificultăți și dureri epistemologice, dar și de exigență în cercetare. Vrem , nu vrem, în științele sociale și umane  suntem obligați să facem epistemologie.