Apariția memoriilor profesorului Septimiu Chelcea coincide cu împlinirea a 50 de ani de la reinstituționalizarea sociologiei în România. Profesorul Septimiu Chelcea a avut o contribuție didactică la Universitatea din București, care merită menționată și care s-a desfășurat timp de aproape cinci decenii.

Am avut privilegiul să citesc printre primii manuscrisul și să realizez că ne aflăm în prezența nu numai a unui om de știință, dar și a unui memorialist autentic. Un har pe care l-am găsit și la tatăl său, ilustrul etnolog Ion Chelcea, fondatorul Muzeului Etnografic al Moldovei. O dovadă o găsim în următorul citat: „Trecutul apare așa cum și-l amintesc oamenii, fiecare individ în parte și largi categorii sociale, generații după generații. Este memoria socială povestită și repovestită. Cu toții contribuim într-o măsură sau alta la cristalizarea memoriei sociale […]. Schimbările sociale ne aruncă dintr-o parte în alta, ne dau cu capul de pereți. Ce ne face să ne redobândim echilibrul este identitatea din noi. Ori, identitatea psihosociologică rezultă din intersectarea eredității biologice și sociale cu istoria și cu amănuntul biografic care ne face să credem că avem un destin. Apoi ne construim singuri ’destinul’: credem că rostul nostru în lume este de a-i ajuta pe alții sau de a te bucura de viață fără să-ți pese de nenorocirile din jur, credem că suntem destinați unei profesii și ne pregătim pentru ea. Ajungem să fim ceea ce am crezut că acesta a fost destinul nostru. Dar amănuntul biografic nu explică în întregime drumul omului în viață. Intervin evenimentele istorice, războiul, revoluția, alături de dezastrele naturale, seismele, seceta, inundațiile. Autobiografia, volens nolens, este povestea vieții tale, dar și povestea despre trecut, este istoria așa cum ai trăit-o” (Chelcea, 2016, pp. 9-10).

În parte, lucrarea profesorului Septimiu Chelcea este și biografia generației noastre (1960). Sunt contexte sociale care ne permit alegeri faste, după cum constatăm spre asfințitul vieții. Astfel, reinstituționalizarea sociologiei românești, ca și în alte țări foste socialiste, are loc în perioada „dezghețului ideologic”, marcat de procesul de destalinizare, declanșat de discursul ținut de Nikita Hrușciov la Cel de-al XX-lea Congres al PCUS, din 1956. Anii 1960 sunt cel mai adesea calificați ca „renaștere a sociologiei” și, în mod curent, ca desemnând o perioadă de activitate vie și fecundă a cercetării și învățământului sovietic în această disciplină (Martine Mespoulet, „La « renaissance » de la sociologie en URSS (1958-1972): Une voie étroite entre matérialisme historique et «recherches sociologiques concrètes»”, Revue D’histoire Des Sciences Humaines, 2007, vol. 16, no. 1, p. 1). Un prim moment în intrarea în grațiile politicului a sociologiei în Uniunea Sovietică l-a reprezentat constituirea unei delegații sovietice, care a participat la Cel de-al III-lea Congres Mondial de Sociologie, organizat de Asociația Internațională de Sociologie la Amsterdam, 22-29 august, 1956. Un al doilea moment  decisiv îl reprezintă și organizarea, la Moscova, de către UNESCO și Asociația Internațională de Sociologie a Conferinței Internaționale de Sociologie (6 – 11 ianuarie 1958). Ea evidenția revenirea oficială a sociologiei sovietice în era „internaționalismul științific” (Mespoulet, 2007, p. 27).  În acest context, se înființează Asociația Sovietică de Sociologie (1958). În octombrie 1956, în Polonia se constituie Asociația Poloneză de Sociologie. În anul următor se înființează Asociația Bulgară de Sociologie. În același an, 1959, se constituie și în țara noastră Consiliul Național de Sociologie. Se reluau astfel contactele cu celelalte instituții internaționale interesate de problematica sociologică, de întărirea legăturilor cu organizațiile similare, din străinătate. În anul 1966, prin HCM se înființează Secția și Catedra de sociologie, la Facultatea de Filozofie a Universității din București, Laboratorul de Sociologie al Universității din București și Centrul de Cercetări Sociologice. Reinstituționalizarea psihologiei sociale, prin apariția cursului de profil la catedrele de psihologie din țară (1966), precum și crearea sectorului de psihologie socială la Institutul de Psihologie al Academiei Române, datorită personalităților Mihai Ralea și Traian Herseni, îi permit lui Septimiu Chelcea să se specializeze în domeniul psihosociologiei. Ceea ce a făcut ca biografiile noastre să se intersecteze, să se suprapună la un moment dat.

Pe profesorul Septimiu Chelcea l-am cunoscut în anul 1967, prin intermediul unui coleg comun, regretatul sociolog Dumitru Tuchilă. Ne-am reîntâlnit în luna mai 1968, în fața Universității din București, când generalul Charles de Gaulle, aflat în vizită oficială, a primit titlul de Doctor Honoris Causa. Atunci mi-a spus că va ține cursul de sociologie industrială la secția noastră, un curs profesionist, așa cum o dovedește și manualul scris de Septimiu Chelcea împreună cu Adrian Neculau, Elemente de sociologie industrială (Universitatea „Al. I Cuza”, Iași, 1975).

Autorul volumului de amintiri are o capacitate deosebită de a creiona personalitățile semnificative. Rând pe rând, trec prin fața noastră profesori precum Vasile Pavelcu, Adrian Neculau, Gheorghe Zapan, Paul Popescu-Neveanu, Traian Herseni, Mihai Beniuc, Miron Constantinescu. Astfel, Septimiu Chelcea spune: „Profesorul Henri H. Stahl îmi apărea ca desprins dintr-o carte de istorie a învățământului universitar românesc, pe care nu o avusesem decât în închipuirea mea: era sociologia în persoană! Reușea ca nimeni altul să simplifice încâlceala metodologică și epistemologică până la esență (Chelcea, 2016, p. 117)

În încheiere, profesorul Septimiu Chelcea afirmă și își pune, în mod legitim, întrebarea: „Am vrut să fiu un cronicar onest. Am reușit oare?”. Citind pe nerăsuflate memoriile sale și comparându-le cu amintirile mele, pot spune, fără șovăială, probabil ca și colegii și studenții săi, că Profesorul este un cronicar onest!