Am fost impresionat când, nu demult, Președintele țarii a declarat că România este o societate a cunoașterii. Foarte frumos. Ce spune cea mai importantă personalitate politică nu este o simplă „vorbă” care „zboară” fără niciun efect. ”Vorba” Președintelui României poate avea trei semnificații. 1. O estimare, în cunoștință de cauză, a situației prezente a României. 2. Poate exprima totodată un program de acțiune pe care societatea trebuie să-l pună în practică. Un impuls politic pentru cercetarea științifică românească. 3. O simplă „vorbă goală”, ce nu este chiar neuzual pentru un om politic, o pretenție că realitatea este foarte bună, dar în fapt, ea nu este așa. 

Pentru a înțelege cum e realitatea actuală a cercetării științifice românești voi invoca cinci categorii de fapte.

Voi ilustra această analiză cu domeniul științelor sociale, mai precis al sociologiei. Sociologia românească nu este doar o știință teoretică universală, ci, cum excelent spunea Gusti, o știință a națiunii, o știință a societății în care trăim. Misiunea sociologiei românești este să contribuie la cristalizarea conștiinței de sine a societății românești, la identificarea problemelor cu care ea se confruntă și a direcțiilor de acțiune.

Fapt 1. Finanțarea publică a cercetării științifice pare a fi chiar cea mai mică din Uniunea Europeană: ultra modestul 0,17% din PIB în 2019. Mai mult. Finanțarea publică actuală a cercetării este rezultatul unei scăderi spectaculoase în ultimii ani: era 0,28% în 2016; chiar în anul de criză, 2009, era totuși 0,23%. În ritmul acesta, nu vor trebui decât câțiva ani ca știința românească să devină mai mult un vis.

Un exemplu din experiența mea: Institutul de Cercetare a Calității Vieții.  Misiunea noastră a sociologilor este să dezvoltăm cercetări importante pentru societatea noastră, programe de interes național sau zonal. În anii 90 Institutul a realizat 10 cercetări empirice pe eșantioane naționale asupra situației calității vieții, una asupra stării de sărăcie, două cercetări naționale asupra situației social-economice a populației de romi. Toate aceste cercetări pe eșantioane cu peste 2000 de gospodării: mers pe teren și cules date. S-au produs imens de multe date despre starea societății românești, cu bani foarte puțini. Mai mult u entuziasm.

În ultimii 20 de ani, nicio cercetare empirică nu a mai fost posibilă. Ei, nici chiar așa. Am încercat să mai găsim posibilități, dar foarte modeste. Mici proiecte, slab finanțate, mai mult „pentru tineri”, pe teme segmențiale sau chiar marginale. Nicio finanțare pentru programe mari de interes național. Și atunci, cum mai facem cercetări sociologice ? „Stăm pe scaun și privim pe geam realitatea”. 

Fapt 2. Finanțarea privată: marile întreprinderi au devenit, pe lângă consumatori de cercetare, și finanțatori și chiar organizatori de știință. Dar numărul marilor întreprinderi s-a prăbușit. Cele mai multe întreprinderi mari existente sunt filiale ale celor occidentale. În ultimii ani s-a înregistrat o nouă tendință: preluarea activităților de cercetare din România de către centrele lor din Occident. 

Fapt 3. În domeniul social, ani de zile a fost o politică anti-cercetare: o parte importantă din resursele modeste financiare publice au fost orientate nu spre cercetarea specializată, ci spre o nouă invenție care în domeniul cercetării cutez să spun a produs mai mult confuzie, decât rezultate. ONGurile nu sunt prin vocația lor instituții de cercetare științifică, bazate pe  metodologia și exigențele științei.

Fapt 4. Preluarea proiectelor de interes național românești de instituții internaționale. Este de exemplu cazul Băncii Mondiale. Aceste instituții nu sunt prin funcția lor instituții de cercetare științifică, bazate pe valorile fundamentale ale științei: obiectivitatea și independența. Instituțiile internaționale sunt fără doar și poate foarte importante prin funcțiile lor. Dar cercetarea științifică realizată de ele sau la comanda lor este preorientată de viziunea elaborată la nivelul conducerii politice a instituțiilor. Fapt: „produsele” de cercetare realizate astfel nu există cu statut de produse științifice în câmpul științei românești, deschise examinării critice, ci sunt protejate de rațiuni politice. Cel mai adesea ele nu sunt disponibile pentru public. Nu pot fi găsite în librării, în biblioteci și adesea sunt șterse și de pe internet.

Fapt 5. Sufocarea creativității cu mijloacele birocrației. Cercetarea științifică, prin natura ei, înseamnă creativitate. Mecanismul actual de finanțare a cercetării sufocă însă creativitatea. Se presupune că, de la început, se poate face o programare în detaliu a activității, a cheltuielilor, fazelor etc. Creativitatea poate începe cu o programare, dar ea rămâne deschisă: se modifică pe parcurs în funcție de noile probleme și noile cunoștințe descoperite. Dar, la sfârșit ești judecat la sânge în raport cu respectarea programului formulat la început. Cu greu, creativitatea își mai face loc, dar adesea cu prețul ocolirii regulilor impuse birocratic. Rezultatul: mortificarea cercetării; riscul e că, la sfârșit, produsul să fie „o mortăciune științifică”. Paradoxal, birocratizarea are ca rezultat produse cu inovativitate scăzută, dar costuri mult mai ridicate.

O concluzie care vrea să fie un semnal. Politica cercetării științifice din ultimii ani are ca efect nu încurajare, ci sufocarea cercetării științifice românești, prin subfinanțarea în accentuare, dar și prin birocratizarea în creștere.