Probabil va șoca ideea acestui eseu: pentru România nu este foarte important cine va câștiga aceste alegeri prezidențiale, ci însăși poziția de președinte în sistemul nostru politic^[1].

Noul președinte intră în poziția care este predefinită. Desigur el are personalitatea sa, cu preferințele și proiectele sale. Dar spațiul în care intră îi conține opțiunile posibile și inevitabil generează conflicte și blocaje. În sistemul nostru politic actual, președintele nostru se confruntă cu un set de probleme structurale. 

Autoritatea președintelui român. Poziția de președinte definită în sistemul nostru politic generează o problemă structurală: ea conferă o autoritate abstractă. Votul universal creează iluzia că președintele va exprima voința întregii populații și este responsabil de cum promovează programul său politic. Dar nu i se oferă autoritate executivă, guvernul o are, și nici o autoritate legislativă, pe care parlamentul o are. Poziția președintelui român este parțial similară cu poziția împăratului în lumea modernă, dar foarte frustrantă. Regele nu trebuie să facă politică și nici legi. Nu se presupune că vine cu un program și nu este responsabil de starea națiunii. Regele nu este ales de populație, ci de o tradiție care de fapt nu-i conferă o autoritate decât simbolică. Tradiția presupune că el nu va fi membru al vreunui partid politic și va avea o autoritate foarte limitată. Doar să se bucure de situația sa social-economică privilegiată.

Președintele este un fel de rege pe 5 ani. Ales printr-un vot universal, are iluzia că are  o mult mai mare autoritate decât regele. Se presupune că trebuie să vină cu un program și va fi responsabil de starea națiunii. Dar care este programul președintelui ?  Nu poate veni cu un program executiv sau legislativ, ci doar un program abstract:  o societate ”modernă”, „să fie bine”, să lupte împotriva corupției (cum ?), România să fie o țară europeană, românii să fie fericiți. Acest ultim obiectiv l-am văzut pe un mare perete în care era programul unui candidat. În această situație, candidații la președinție nu pot avea programe prea diferite, dar jocul politic îi forțează să mimeze diferențe. Și atunci, acestea pot fi doar de cum ele sunt formulate. 

Constituția cere ca președintele să nu fie angajat politic. Dar cum poate fi el așa când este susținut de o grupare politică în competiție cu alta? La alegeri, candidații nu trebuie să se prezinte ca reprezentând o grupare politice, dar, fără să o declare, o vor da de înțeles pentru că altfel vor pierde suportul politic. Așa se întâmplă în actualele alegeri prezidențiale. Candidații cu șanse sunt promovați de principalele partide: PNL, PSD, USR PLUS. În fapt partidele din care fac parte mobilizează electoratul. Partidele aleg deci președintele. Inevitabil Președintele este un instrument al partidelor în lupta lor pentru putere.

Neputând să se prezinte ca membrii ai unui partid politic, se vor prezent doar ca persoane: sunt „oameni de bine”, oameni de încredere, zâmbesc, dau mâna cu oamenii și fac promisiuni abstracte.

Candidații independenți sau susținuți de partide mici, sunt forțați să invoce doar programe neutre politic: asigurarea unui echilibru politic, corectitudinea și competența personală, evitând vreo apartenență politică care nici nu le-ar aduce vreun avantaj. 

Doar în momentul de criză profundă a întregului sistem politic, o persoană independentă poate fi aleasă. Așa s-a petrecut în Ucraina unde a fost ales cu 70% din voturi un actor fără afiliere politică.             

Conflictul între cele două surse de autoritate. Prin votul său, populația conferă autoritate celor aleși. Dar populația alege pe de o parte parlamentul și prin acesta guvernul, iar pe de altă parte pe președinte. Inevitabil, sistemul cu două surse de autoritate duce inevitabil la un conflict structural. Toți președinții de până acum s-au confruntat cu tensiuni, duse până la conflict cu guvernul, implicit cu parlamentul. Iliescu l-a înlăturat pe Petre Roman, profitând de criza socială a tranziției, și a instaurat o guvernare în acord cu viziunea sa. Constantinescu a fost mereu în relații tensionate cu guvernele, care se schimbau frecvent. Și lipsit de suport politic, nu a mai candidat. 200-2004, PSD a avut și guvernul și președintele. Asta nu înseamnă că a fost o perioadă de consens. Tensiunea a fost în creștere, Năstase reușind să-și impună voința în relația cu Iliescu. Apoi a alternat tensiunea Tăriceanu/Băsescu, Băsescu domină complet pe Boc și a sfârșit într-un conflictul cu guvernarea PSD și cu populația: cei aproape 7 milioane și jumătate de români au votat demiterea lui Băsescu, dar acesta este salvat de intervenția Occidentului.  Cum putem explica asta ? Mie îmi vine în minte doar o explicație: Occidentul are alergie la orice orientare politică mai de stânga. Dar să fim mai preciși. PSD nu este de stânga, ci un partid tot de dreapta. Dar cu o anumită înțelegere pentru starea socială a populației. Johannis nu s-a înțeles de la început cu guvernarea PSD-ALDE, sfârșind cu un adevărat război.

Adrian Năstase a introdus o ”bombă” care a produs o accentuare a incertitudinii în această relație. Parlamentul este ales pentru 4 ani și președintele pentru 5 ani. Chiar dacă la alegerile inițiale președintele și parlamentul a aceeași orientare politică, în ultimul an relația se poate schimba radical.

Ce va fi ”după” ? Presupunem că Iohannis va câștiga. Cristoiu, acum câteva zile, la TV a estimat că președintele, în virtutea stilului său comod, va ”merge la culcare” pentru următorii 5 ani, indiferent ce guvern va fi. Eu cred că o asemenea evoluție nu e probabilă. Va interveni și o nouă notă personală: Iohannis a căpătat gustul luptei. Comportamentul său va depinde de ce guvern va fi. Un guvern PSD: Iohannis va continua și mai violent războiul cu guvernul și cu partidul PSD. Problemele României vor continua și ele vor oferi argumente pentru războiul președintelui. Să presupunem că guvernul va fi al președintelui. Se va duce la ”culcare” cum a prezis Cristoiu? Nu cred.  La început, războiul împotriva PSD va ocupa politica prezidențială, dar e clar că treptat acesta nu va mai fi un dușman suficient. Și guvernul lui îi va tulbura somnul: guvernul PNL va fi slab datorită poziției sale politice fragile, a lipsei unui program coerent, conflictele interne și gravele probleme predictibile ale țării. Nemulțumit de performanța confuză a „guvernului său”, va prelua conducerea. Se va repeta perioada Băsescu/Boc. În faza a doua a mandatului, dacă guvernarea cum cred eu nu va merge prea bine, de abia atunci va merge la ”culcare”, dând vina pe ceilalți: am încercat să fac ce trebuie, dar ce să faci cu ”românii”.

Intrăm într-o nouă fază a tensiunii președinte/ guvern-parlament. Încălcând prevederile constituționale, președintele face declarații războinice. El nu vrea doar președinția, ci și guvernul său. E o premieră absolută: președintele pare să vrea clarificarea actualei situații confuze prin instaurarea unei formule politice prezidențiale. Dreapta politică este foarte fragilă, deși puternic susținută de Occident, și nu pare a fi pregătită pentru lupta politică. Singura șansă este ca președintele să i-a inițiativa să conducă procesul politic, să câștige nu numai alegerile de președinte, ci și să ”aibă guvernul și parlamentul său”.  Pentru asta, Iohannis vrea noi alegeri sau să modifice coalițiile politice. Dar PSD este singurul partid puternic care îi stă în cale și trebuie distrus. Iohannis deschide o nouă epocă politică: președintele în război cu un partid politic. De fapt, programul Iohannis este schimbarea radicală a profilului statului român: în locul unei democrații parlamentare cu un președinte cu o poziție importantă, dar lipsit de autoritate efectivă, un stat prezidențial care își produce propriul guvern și parlament.  

Dăncilă, dacă devine președinte, cu siguranță va adopta o strategie non-conflictuală. Cu un guvern PSD, tensiunile vor fi și ele inevitabile, dar mai atenuate datorită stilului său. Va încerca să apere guvernarea de criticile opoziției și va încerca să intervină în guvernare, dar mai degrabă discret. Dacă opoziția câștigă, la început va încerca să coopereze, dar dacă nu va fi posibil, își va restrânge activitatea la sarcinile de rutină ale unui președinte și va asista la dificultățile guvernării și aștepta viitoarea criză.

Câteva reflecții finale.

Democrația este un sistem similar cu cel din sport: mai multe echipe în competiție. Fiecare echipă vrea să câștige, dar respectând regulile jocului și pe adversari. O echipă poate fi „cea mai bună” doar jucând cu celelalte echipe, nu eliminându-le. Democrația este o competiție între partide. Desigur, poți câștiga distrugând partidul advers, dar ieși din sistemul democratic și aluneci în dictatură.

România se va confrunta în viitor cu o problemă vitală, ieșirea din subdezvoltarea europeană, și ar trebui să se concentreze nu pe conflictele pentru o putere care nu va fi decât fragilă, ci de a coagula o viziune despre cum am putea să ne angajăm într-un proces rapid de dezvoltare social-economică.

Situația României se agravează însă artificial: la marile dificultăți social-economice se adaugă conflictul cronic președinte/ guvernare. De aceea, urgent este să ne eliberăm de această problemă suprapusă.

Este vital nu cine va fi președinte, ci să reconsiderăm poziția președintelui. Să recunoaștem că un președinte pe deasupra partidelor politice a fost pură iluzie. Și efectele acestei iluzii le plătim de 30 de ani. Soluția, indiferent cine va câștiga acum alegerile prezidențiale, este să declanșăm urgent o dezbatere națională pe tema arhitecturii sistemului politic.

^[1] Aici pornesc de la o analiză pe care am schițat-o mai înainte: O nouă criză politică: Problema de fond nu este a Președintelui Klaus Johannis, ci a Constituției, 28.12.2016,  în Cătălin Zamfir, 51 eseuri despre starea socială actuală a României: 2015-2019, România socială sau în Biblioteca virtuală de sociologie.