Volumul Asistența socială a persoanelor vârstnice în România postdecembristă (2025), semnat de dr. Carmen Marcela Ciornei, îmbină analiza politicilor sociale cu experiența directă din practică. Lucrarea urmărește evoluția îngrijirii persoanelor vârstnice după 1989, de la modelul instituțional la dezvoltarea serviciilor comunitare și a îngrijirii la domiciliu, analizând legislația și strategiile relevante. Autoarea evidențiază diferențele teritoriale, resursele inegale și capacitatea variabilă a instituțiilor, propunând soluții pentru servicii mai coordonate și centrate pe nevoile reale ale vârstnicilor. Cartea se adresează profesioniștilor și decidenților interesați de îmbunătățirea calității vieții la vârsta a treia și afirmă că respectul față de vârstnici înseamnă acces la servicii adecvate, demnitate relațională și participare în comunitate. Capitolul I (p. 15–32) prezintă vârsta a treia ca etapă cu sens și demnitate, nu doar ca limită cronologică. Îmbătrânirea are dimensiuni fizice, psihologice și sociale, iar experiența ei depinde de mediul de viață și accesul la servicii (p. 15). România „îmbătrânește rapid, dar nu cu grijă” (p. 16): există vârstnici activi, dar și mulți aflați în izolare și vulnerabilitate, în contextul slăbirii rolului familiei și al resurselor comunitare insuficiente (p. 17–18). Limbajul public stigmatizant („pensionari”, „asistați”) contribuie la marginalizare (p. 20). Carmen Ciornei subliniază necesitatea dezvoltării îngrijirii la domiciliu, a centrelor de zi și a profesioniștilor specializați, în complementaritate cu sprijinul comunitar informal (p. 17–19). Sunt prezentate principalele teorii despre îmbătrânire (p. 24–25) și distincția între îmbătrânirea normală și cea patologică (p. 26), analizate în plan fizic, psihic și social (p. 29). Ideea centrală: nu vârsta din acte contează, ci funcționalitatea și rețeaua de sprijin (p. 30). Longevitatea are valoare doar dacă este însoțită de demnitate și apartenență (p. 31), iar îmbătrânirea poate fi o etapă de creștere interioară și conexiune (p. 32). Capitolul II (p. 33–44) arată că vulnerabilitatea vârstnicilor nu se reduce la sărăcie, ci include lipsa de recunoaștere, participare și respect (p. 33). Nevoile centrale sunt siguranța materială, îngrijirea adecvată, apartenența, sensul personal și protecția împotriva abuzului (p. 33–35). Fragilitatea este prezentată ca rezultat al unui cumul de pierderi fizice și emoționale (p. 36), amplificate de boli cronice, locuințe precare, lipsa sprijinului social și dependența în activitățile zilnice (p. 36–40). Sunt evidențiate forme de excluziune economică, administrativă, digitală, relațională și instituțională (p. 40–42), alimentate de „tăcerile” familiei, comunității și instituțiilor (p. 41), care fac ca vârstnicul să devină invizibil, chiar și atunci când se află în sistem. Capitolul avertizează că, în contexte birocratice, vârstnicii riscă să fie tratați ca „dosare” și nu ca persoane cu identitate și istorie. Se propune o abordare umanizată a îngrijirii, în care serviciile sociale sunt relații vii, nu simple proceduri (p. 43). Capitolul III (p. 45–56) prezintă îngrijirea ca formă de solidaritate și relație, nu doar ca serviciu tehnic. În România, serviciile sociale și medicale rămân adesea separate, deși vârstnicii au nevoie de sprijin integrat (p. 46). Sunt expuse principalele modele europene de îngrijire (p. 48–55), de la universalismul nordic la sprijinul familial preponderent din țările mediteraneene și la modelul est-european, încă marcat de instituționalizare. În România, dificultățile țin de lipsa unei viziuni comune, de deficitul de personal și de faptul că nevoile beneficiarilor sunt rareori formulate împreună cu ei (p. 48–55). Capitolul indică direcții de dezvoltare: extinderea îngrijirii la domiciliu, echipe comunitare integrate, protejarea îngrijitorilor, digitalizare cu sens și colaborare instituțională inspirată din exemple internaționale (p. 55–56). Capitolul IV (p. 57–80) prezintă etica îngrijirii ca o relație umană, nu doar ca aplicare de proceduri. A fi etic înseamnă a vedea persoana, a asculta cu răbdare și a respecta demnitatea și identitatea fiecărui vârstnic (p. 57). Printre principii se află consimțământul informat, comunicarea clară și adaptată, explicarea intervenției și oferirea de timp real pentru decizii, fără grabă sau atitudine de superioritate (p. 59–60). Valorile de bază în lucrul cu vârstnicii sunt demnitatea, autonomia, justiția și empatia, susținute de competențe precum ascultare activă, reflecție critică, comunicare atentă și reziliență profesională (p. 61–71). Autoarea arată că slăbirea rețelelor tradiționale de sprijin a făcut necesară trecerea de la grija informală la intervenția specializată. Sunt prezentate principalele metode de lucru: intervenția individuală (casework), intervenția de grup, terapia prin reminiscență, abordarea Trauma-Informed Care și modelele de self-management și îmbătrânire activă, care pun persoana în propriul rol de agent al schimbării (p. 71–77). Capitolul se încheie cu menționarea intervențiilor psihosociale precum terapia cognitiv-comportamentală și consilierea sistemică (p. 79–80). Capitolul V (p. 81–94) abordează tema abuzului și neglijării persoanelor vârstnice, un fenomen adesea invizibil în discursul public. Neglijarea este descrisă ca una dintre cele mai frecvente forme de abuz și poate însemna lipsa atenției afective, excluderea din decizii, tratarea rece și impersonală sau minimalizarea prezenței vârstnicului (p. 81). Capitolul prezintă atât o perspectivă diagnostică, prin identificarea tipurilor de abuz și a condițiilor în care acestea apar, cât și una relațională, care analizează cum familia, instituțiile și societatea pot tolera sau ascunde fenomenul (p. 81–82). Sunt definite noțiunile de abuz și neglijare (p. 82) și sunt menționate principalele acte normative în domeniu, precum Legea 17/2000 și ordinele recente care reglementează intervenția (p. 86). Autoarea subliniază însă limite importante ale cadrului legislativ: procedurile de semnalare există, dar lipsesc mecanisme clare pentru investigarea cazurilor, colaborarea între instituții și aplicarea efectivă a măsurilor de protecție (p. 86). Un aspect esențial evidențiat este faptul că, în majoritatea situațiilor, abuzul nu este comis de străini, ci chiar de membrii familiei. Această parte se încheie prin prezentarea semnelor care pot indica abuzul și a unor modele europene de intervenție și prevenție (p. 89–94). Capitolul VI, Cadrul normativ și instituțional privind protecția persoanelor vârstnice (p. 95–100), deschide analiza politicilor sociale privind îngrijirea. Întrebarea de fond este: ce fel de societate devenim prin felul în care ne raportăm la bătrânețe? (p. 95). România are numeroase legi și reglementări, însă problema majoră nu este lipsa lor, ci faptul că ele nu sunt coerent conectate și nu se traduc eficient în practică (p. 98). Autoarea prezintă instituțiile care ar trebui să protejeze drepturile vârstnicilor la nivel central, județean și local, evidențiind și rolul organizațiilor neguvernamentale, al cultelor religioase și al rețelelor de sprijin informal (p. 98–100). Totuși, există o tensiune între principiul descentralizării și capacitatea reală a autorităților de a oferi servicii unitare și de calitate, ceea ce duce la inegalități și la excluziune (p. 100). În încheiere, Carmen Ciornei trece în revistă cele cinci tipuri de servicii sociale destinate vârstnicilor, subliniind că acestea sunt insuficiente și distribuite inegal în teritoriu (p. 100). Capitolul Evoluția politicilor sociale pentru vârstnici în România postdecembristă (p. 103–158) urmărește transformările din ultimii 35 de ani, grupate în patru etape. Așadar, prima etapă 1990–2000: sistemul de asistență socială este reconstruit cu sprijin internațional. Vârstnicii fără resurse erau încă asimilați categoriei „handicapați” și internați în cămine (p. 107–108). Lipsa unui nomenclator al serviciilor a dus la soluții improvizate, dar unele orașe (Cluj-Napoca, Bistrița, Arad, Brașov) au deschis centre noi chiar înainte de 2000 (p. 111–112). Urmează etapa a doua 2000–2014: apare prima lege dedicată explicit persoanelor vârstnice, Legea 17/2000, se înființează Consiliul Național al Persoanelor Vârstnice și ONG-urile capătă rol în furnizarea serviciilor (p. 116–121). Se introduc standarde de calitate (p. 127–129) și Statutul inspectorului social (p. 132), dar vârstnicii nu sunt încă o prioritate în politicile publice (p. 133). În etapa a treia 2014–2022: se schimbă perspectiva. Ministerul Muncii include explicit sintagma „persoane vârstnice” (p. 142). Apare Strategia națională pentru îmbătrânire activă 2015–2020, cu un plan de acțiuni dedicat (p. 143). Și ultima etapă 2022–prezent: este adoptată Strategia 2023–2030, orientată spre menținerea independenței cât mai mult timp și acces la servicii adecvate pentru cei dependenți (p. 148). Se introduce managementul de caz (2023, p. 149) și metodologia de evaluare a nevoilor comunitare (2024, p. 150). Capitolul se încheie evidențiind provocările persistente: servicii insuficiente și distribuite inegal, lipsa personalului specializat și absența unei finanțări stabile, adaptate realităților locale (p. 155–158).

Capitolul III, Îngrijirea informală (p. 159–170), analizează sprijinul oferit vârstnicilor de familie, prieteni sau vecini, fără contract sau plată (p. 159). Deși esențială în multe comunități, această formă de îngrijire poate afecta sănătatea fizică și psihică a îngrijitorilor, aspect încă prea puțin discutat public. În România, statutul îngrijitorului informal a primit recunoaștere abia în 2023, printr-un ordin care stabilește responsabilități și posibilități de sprijin pentru cei care îngrijesc persoane dependente (p. 162). În multe țări din OECD, îngrijitorii informali beneficiază deja de concedii, formare gratuită, consiliere și rețele locale de sprijin (p. 164). Autoarea trece în revistă modele de organizare din nordul Europei, din statele continentale, din Marea Britanie, Irlanda și Spania (p. 164–166). Capitolul se încheie subliniind principalele dificultăți ale îngrijitorilor: lipsa recunoașterii oficiale, epuizarea emoțională și fizică, riscul de sărăcie, izolarea și sprijinul instituțional încă insuficient (p. 167–170). Capitolul IV, Evaluarea nevoilor persoanelor vârstnice, intervenția și planificarea serviciilor de îngrijire de lungă durată (p. 171–180), subliniază necesitatea unei evaluări atente înainte de orice intervenție. Practicienii sunt încurajați să observe nu doar situația individuală, ci și contextul de viață și resursele comunitare (p. 172). Capitolul prezintă tipurile de evaluare și etapele intervenției (p. 173–175), apoi indică exemple europene (Franța, Danemarca, Germania) care pot ghida o reorganizare a serviciilor în România (p. 178–179). Concluziile (p. 181–184) insistă asupra consolidării instituționale și reumanizării limbajului despre vârstnici. Se propune trecerea de la modele centralizate la responsabilitate comunitară, valorizarea îngrijirii la domiciliu și a muncii îngrijitorilor informali, precum și colaborarea cu ONG-uri. Bibliografia (p. 185–213) este amplă, iar Anexele (p. 214–250) au utilitate practică: evoluția instituțională a Ministerului Muncii, structura de personal în servicii locale, ghid pentru planuri comunitare de îngrijire și un glosar pentru un limbaj profesional mai uman. Postfața (p. 251–253) explică motivația autoarei, care vede îmbătrânirea ca oglindă a modului în care societatea înțelege demnitatea. Îngrijirea vârstnicilor este prezentată ca act de solidaritate intergenerațională și responsabilitate publică.

Sergiu-Lucian Raiu, lect. univ. dr.

Universitatea „Ștefan cel Mare” din Suceava

Facultatea de Istorie, Geografie și Științe Sociale