Începând cu toamna anului 2021, fenomenul Z stârnește atracție și repulsie, interes și pasiuni. Și asta nu numai în Franța, ci și în întreaga Europă. Agitația mediatică și politică în jurul acestui fenomen mă îndeamnă la o scurtă analiză de comunicare politică. Mă întreb de ce vocea lui Zemmour este mai audibilă și mai legitimă între celalte voci politice? Ipoteza care ne servește de fir problematic este următoarea: Saltul percutant în intențiile de vot înregistrat de acest candidat la preșidenția Franței se datorează originalității programului (viziune pe termen lung și narativul de renaștere națională) și originalității retoricii. Analiza noastră se va centra, așadar, pe narativ și retorică; ea va fi urmată de câteva comentarii epistemologice.  

Să amintim că Eric Zemmour este un cunoscut jurnalist, eseist, polemist francez. Autor de cărți de analiză politică de mare succes. Ultima sa carte La France n’a pas dit son dernier mot (2021) este în topul vânzărilor de librărie și pe Amazon. Cartea sa precedentă, Le Suicide français (2014) a fost de asemenea un succes record de librărie. Am citit cu atenție și curiozitate sporită aceste două cărți.  De la 1 decembrie 2021, Zemmour a creat propriul partid: RECONQUÊTE (Recucerirea). Este candidat oficial la alegerile prezidențiale din aprilie 2022, candidat de dreapta. Zemmour ar putea fi viitorul președinte al Franței. Chiar dacă va pierde alegerile (ceea ce poate fi previzibil) Fenomenul Z a modificat sever orientarea confruntărilor politice. Niciun partid nu mai poate evita tematica avansată de el în dialogul politic și social: suveranitate națională, revalorizarea patrimoniului, educația laică, imigrație selectată și asimilarea imigranților.  

1. Originalitatea programului  

Citim în anunțul partidului RECONQUÊTE (Recucerirea): «Acest partid refuză declinul Franței și vrea să asigure apărarea identității noastre, a familiilor noastre, a patrimoniului nostru. Partidul pornește la recucerirea deplină a securității noastre, a libertăților noastre, a puterii și suveranității noastre. El este re-unirea poporului francez care se bate pentru supraviețuire, viitorul Franței și apărarea civilizației noastre». Zemmour precizează de altfel că ținta sa politică este nu de a reforma Franța ci de a salva.  

Zemmour vorbește in numele guvernaților și a «înrădăcinaților», a majorității înrădăcinată în teritoriu, limbă și cultură, o majoritate atașată națiunii, istoriei și tradițiilor. Această majoritate se simte amenințată în sentimentul de identitate națională prin daunele identitare și patrimoniale produse de mondializare pe de o parte și de ideologiile neo-progresiste pe de altă parte.  Față de elitele mondializate delocalizate care sunt rupte de identități naționale și de atașamente locale și trăiesc o «mondializare fericită», «înrădăcinații» vor să conserve un patrimoniu imaterial, un stil de viață, valori comune, o solidaritate și o respirație națională. Ei fac din identitatea teritorială și culturală o valoare de atașament, de continuitate și de mândrie națională.

Discursul clar și transparent a lui Zemmour deranjează jurnaliștii. Spune el: jurnaliștii sunt 99% de stânga și eu sunt de dreapta. Eu vorbesc franceza, ei vorbesc corectitudine politică. Eu sunt contra curent, ei sunt mainstream. Discursul său deranjează guvernanții și celalte partide politice, obligate să-și revadă programele cu riscul de a-și pierde electorii. Deranjează elitele cosmopolite, pentru că valorizează identitatea și suveranitatea națională ca orizont de renaștere națională. Deranjează minoritățile ivite din imigrație, pentru că pledează pentru asimilare. 

De altfel, Zemmour se prezintă ca fiu de emigrant din Algeria, asimilat la cultura și valorile Franței. El îl citează adesea pe scritorul Roman Gary care spunea: în sângele meu nu este nicio picătură de sânge francez, dar Franța curge în venele mele (…). Nu e de mirare că este taxat de stânga progresistă (deviată adesea spre woke, cancel culture și culpabilizarea majorității) ca fiind reacționar, conservator, revizionist și rasist. Zemmour deconstruiește acest discursuri ca fiind ideologii la modă care  crează diviziune națională și tensiune socială. 

2. Originalitatea narațiunii     

După ce am analizat originalitatea programului, să analizăm și originalitatea tramei narativă a discursului său, structurată în trei timpi: valorizarea trecutului, specificitatea națională și critica elitelor. Discursul se folosește de trecut pentru a diagnostica prezentul și a pleda renașterea națională.  

Prezent și valorizarea trecutului. În prezent, spune Zemmour, Franța se culcă, Franța moare. De la Revoluția franceză încoace, Franța a impus ideile sale despre libertate, fraternitate, egalitate. A impus limba, cultura și civilizația franceză. A reușit rezistența în fața nazismului. Acum Franța se hrănește cu valori și moravuri opuse celor edificate timp de secole. În cartea Le Suicide français citim: Trecutul nostru glorios pledează pentru viitorul nostru. Romanul național predat la școală trebuie să-i facă pe copii să fie mândrii de Franța; critica și revizuirea istoriei este treaba academicienilor, nu a educației naționale. Școala trebuie să fie neutră în raport cu ideologiile minoritare de sex, gen, etnie, rasă. Educația națională trebuie să asimileze  și  sa unifice, nu să divizeze.  

Specificitatea franceză. Discursul lui Zemmour rezonează cu ideile istoricului Ernest Renan (pe care îl citează) din celebra conferință la Sorbona în martie 1882; definiția unei națiuni leagă două lucruri, spunea Renan. Trecutul ca posesiune a unei moșteniri bogată în amintiri și consimțământul actual, dorința de a trăi împreună și a pune în valoare  moștenirea trecutului. Existența unei națiuni, este un plebiscit de fiecare zi. Și asta este patria, nația.  

Critica elitelor. Elitele politice, economice, intelectuale și mediatice se felicită de moștenirea lui mai 1968, dar aceste elite au dezintegrat poporul privându-l de memoria sa națională, prin deculturare. Elita mondializată percepe oamenii obișnuiți ca mediocri, provinciali și incapabili să se gestioneze și să voteze cum trebuie.  Ceea ce poporul dorește ca protecție socială și atașament pentru țara și regiunea lor, elita mondializată consideră un obstacol la extinderea pieții și a capitalizării financiare. Vocea celor mulți trebuie luată în considerație ca element de unitate și democrație. 

3. Originalitatea retorică   

Discursul lui Zemmour este recunoscut ca fiind cel mai articulat din punct de vedere analitic și intelectual. În comunicarea politică știm bine că elementele de limbaj sunt pline de sens. Din analiza narațiunii și a retoricii discursului, constatăm apelul constant la elemente ce provin din toate cele trei registre de cunoaștere: gândirea cotidiană, ideologiile dominante (pe care le deconstruiește) și elemente din științele sociale și istorice. 

Când se raportează la gândirea cotidiană și la omul de pe stradă. Zemmour spune: nu discursul meu  generează frică. Discursul meu exprimă temerile, durerile majorității populației din Franța. Temele de dezbatere națională sunt cele care îi preocupă pe francezi: suveranitatea națională,  laicitatea, imigrația, islamul, insecuritatea culturală, insecuritatea civică și pericolul terorist. De altfel, Zemmour se sprijină adesea pe sondaje când se adresează omului de rând. De exemplu, o majoritate de francezi invocă neîncrederea în guvernanți, disprețul guvernaților pentru așa numită «Franța periferică»  și pentru «micul popor» .  Zemmour vorbește în numele celor uitați de guvernanți.    

Discursul său este structurat pe idei și argumente. Analizele îi sunt acompaniate de referințe savante din sociologie și istorie și de analogii mentale și referințe literare. Așa se explică de ce cărțile lui sunt foarte citite. Între altele, el face referiri la Ellie Kedourie, specialist în analiza naționalismului, care propune trei timpi ai naționalismului: înflorirea națiunii, declinul și renașterea. Ori, am văzut că trama narativă a discursului candidatului Zemmour este structurată în trei timpi: valorizarea trecutului, specificitatea națională și critica elitelor. 

În multe privințe, discursul lui despre nație rezonează cu ideile istoricului irlandez Benedict Anderson. În cartea Imagined Communities, Anderson se întreba: Ce face posibil ca oameni care se încrucișează pe stradă și nu se cunosc să se simtă legați unii de ceilalți?  Răspunsul? Acești oameni se includ unii pe alții într-o formă imaginată. Forțe afective fac posibilă acest sentiment de includere. Membrii unei comunități naționale locuiesc împreună pentru că-și imaginează că fac parte din Statul-națiune. Co-naționalii tricotează un soi de membrană morfologică, invizibilă,  abstractă, imaginată. Un soi de  potențial imunitar, care se poate actualiza sub forme concrete de manifestare și mobilizare națională, când comunitatea imaginată se simte amenințată de forțe din afară. Se știe că acest concept comunitate imaginată a făcut carieră academică, pentru că el apare  ca o dublă construcție: obiectivă și simbolică. Națiunea apare ca o communitate politică, imaginată ca fiind limitată și suverană; limitată de frontiere și suverană ca politică.  

Ideile lui Zemmour converg către ideea de populism patrimonial, termen propus de specialistul în științe politice Reynié Dominique. Este un sindrom resimțit de marea majoritate a populației care trăiește, pe propria sa piele, excesele mondializării cu un sentiment de deposedare de resurse naturale, mobiliare, economice și culturale. Populismul patrimonial exprimă sentimentul celor care consideră că satul lor, regiunea lor, țara lor sunt locuri de atașament profund pentru orice individ cultural construit. El exprimă teama de deposedare de bogății naturale, de tradiții culinare, de tradiții culturale. Ori, acest populism patrimonial mobilizează toate categoriile sociale în fața elitei mondializate. El cristalizează și teama de supraviețuire a culturii  occidentale în fața unui globalism cultural. Printre argumentele savante ale discurului său regăsim și sensul populismului de azi, analizat de geograful Christophe Guilluy, după care neoliberalismul nu mai vorbește în termeni de clase, majoritate, populație sau de working class. Aceștia au devenit cei uitații: invizibilii. Pentru neoliberalism, societatea este un «arhipelag social»  fracturat  și divizat de revendicări de sex, rasă, religie. 

Considerații epistemologice personale. Fenomenul Z este exemplar în plan politic. Dar el este exemplar și în plan epistemologic, ceea ce pentru cercetare devine foarte interesant. 

Pe plan politic programul său pune problema vizionară despre CALEA DE URMAT. Calea este salvarea Franței, renașterea națională. Stâlpii de susținere ai căii de urmat sunt: mândria națională,  patriotismul, apărarea unei civilizații vechi și respectate și apărarea patrimoniului arhitectural, gastronomic, cultural,  republican. Ca politician se exprimă clar, evitând limba de lemn, ca nici un alt candidat. Un exemplu în plus ca ilustrare:  Imigrația trebuie stopată. Nu sunt Moș Craciun al umanității. Eu vreau să salvez Franța!  

Dacă ceilalți candidați la cea mai înaltă funcție a țării au propuneri reformiste și pe termen scurt, Zemmour vine cu o viziune pe termen lung. El evocă CALEA de urmat. Asta mă duce cu gândul la teoria marelui istoric Fernand Braudel despre temporalitatea în istorie. Braudel spune că Istoria poate fi privită din perspectiva a trei categorii de timp: timpul lung, timpul mediu și timpul scurt. Timpul lung este «timpul geografic», este geoistorie. Timpul mediu este  «timpul social»,  istoria socială, timpul Statelor. Timpul scurt este timpul politic, istorie evenimențială, agitația politică de suprafață, timpul evenimentelor politice. Ori, constatăm că discursul lui Zemmour nu este axat pe timpul evenimențial, zgomotos și efemer. Pasionat de istoria Franței, el recuperează temporalitatea în istoria țării pentru a releva calea de renaștere națională.  

Pe plan epistemologic nu putem  să nu constatăm priceperea candidatului de a juca în toate trei registrele de cunoaștere: gândirea cotidiană, ideologiile dominante și gândirea savantă. Elemente din aceste trei registre de cunoaștere sunt împletite și transmise în spațiul mediatic, veritabila cutie de rezonanță a confruntărilor politice. Am spune că jurnalistul, iubitorul de istorie și intelectualul Zemmour își dau mâna pentru a crea un univers politic simbolic care depășește discursurile politiciene, zgomotoase și efemere, a căror țintă este mai ales atacul adversarilor.    

*

Un alt strălucit intelectual în spațiul public francez, Michel Onfray, are un diagnostic asemănător cu a lui Zemmour: decăderea Franței și nevoia de a face ceva pentru a o evita. Zemmour și Onfray, care dezbat adesea public, se acordă în diagnostic dar viziunea lor despre viitor diferă. Onfray nu crede în ideea platoniciană a filozofului rege și a regelui filozof; Zemmour ar fi într-o astfel de postură platoniciană. În acest sens, Onfray vorbește de «aventura Zemmour». Onfray crede mai degrabă în viziunea ciclică a Istoriei (Oswald Spengler): o civilizație se naște, crește, atinge o epocă de aur, apoi descrește și intră în declin. Altfel spus, decadența actuală a Franței ar face parte din dinamica civilizațiilor pe termen lung: ele se nasc, strălucesc, decad și mor.  

În spațiul politic și mediatic românesc prezent se evocă constant decăderea nației și derivele politice. Se evocă constant pesimismul și rușinea nației în față unor boli sociale și politice impuse de politicieni corupți și incompetenți. Un partid nou pe eșichierul politic evocă renașterea nației prin cultivarea gloriei și tradițiilor neamului și compromiterea politicienilor corupți. Rămîne de văzut în ce măsura «calea de urmat» a acestui partid este sau va fi acompaniată de strategii și tactici politice eficiente și performante în lupta electorală feroce, efemeră și zgomotoasă din ultima vreme.   

Ceea ce apare ca o evidență în noua confruntare politică din lumea în care trăim, este nevoia de a creiona o cale de lungă durată în politică. Cele două căi de urmat par să fie: «calea suveranității» și « calea  globalismului ».  Quo vadis?