Un exemplu de virtuozitate in slujba unui proiect comunitar
Tanarul violonist roman Alexandru Tomescu a sustinut in luna mai 2015, la Sala Radio din Bucuresti un concert alaturi de pianistul Eduard Kunz (Rusia), cuprinzand Integrala lucrarilor pentru vioara si pian de George Enescu. Detinator al viorii Stradivarius din anul 2007, Alexandru Tomescu a castigat in 2013 dreptul de mai canta inca cinci ani la valorosul instrument (vioara Elder-Voicu-Stradivarius). Cu aceasta ocazie, Tomescu si-a facut promisiunea ca “sunetul acestei viori va fi auzit de toti romanii”, iar turneul sǎu a trecut, in 2015, prin multe orase din tara, urmand sa plece apoi spre Paris, si in final, la Quimper (in Bretania, Franta). In 2016, tanarul violonist continua proiectul sau Turneul Stradivarius in Catedralele Romano-catolice, urmand sa concerteze anul acesta in 14 orase din Romania, la Bucuresti ajungand luni, 23 mai. Scopul final al demersului sau: crearea unui centru cultural la Mihaileni, in judetul Botosani.
Chiar daca articolul de fata se refera la un eveniment ce apartine deja anului trecut, legatura acestuia cu prezentul este foarte simpla. Am pornit de la ideea ca orice act cultural – procesul de culturalizare insusi – fac parte intrutotul din ceea ce s-ar putea numi ‘proiectul social general’ al unei natiuni, al unui popor. Cred ca acest text ce realizeaza cronica unui concert desfasurat nu chiar recent isi gaseste locul in paginile virtuale ale Romaniei Sociale nu doar prin legatura directa si intrinseca a culturii cu societatea, ci prin chiar valenta sociala a proiectului initiat de acest tanar artist roman: refacerea casei de la Mihaileni ce i-a apartinut lui George Enescu, continuarea popularizarii operei marelui compozitor in Romania si peste hotare, oferirea actului cultural tuturor romanilor, deci si celor fara prea multe mijloace, prin sustinerea acestor concerte cu intrare libera in catedralele din Romania, si nu in ultimul rand, intentia de a crea in judetul Botosani, la Mihaileni, un centru cultural. Care sa poata aduce, ar fi bine, bunastare zonei respective.
Ce au in comun George Enescu si Alexandru Tomescu? Cu siguranta, dragostea absoluta pentru muzica si vioara, dar mai important – si acest lucru transpare din intreaga activitate – dragostea pentru ceea ce este romanesc, pentru cultura romana, de ce nu, pentru oameni. Tanarul violonist se afla deja la al patrulea an din ciclul de concerte (o datorie de suflet) Turneul Stradivarius, care in 2015 a capatat si valenta Enescu (Enescu Experience, a fost titlul seriei de concerte de anul trecut).
Iata mai jos cateva note despre acel concert, alaturi de cateva evocari frumoase din viata si activitatea compozitorului George Enescu:
In deschidere a fost interpretata Balada, compusa de Enescu cand avea doar sapte ani in timp ce urma cursurile Conservatorului din Viena (1888-1894). (Aceasta bucata a fost cantata de doua ori: in deschidere si in final, la bisuri, Tomescu facand aprecierea ca publicul va auzi ‘cu alte urechi si alt suflet’ piesa, dupa auditia intregului concert). Au fost doua ore de concert incandescent, asa cum l-a numit tanarul violonist; premium brand quality event (s-a cantat fara pauza).
A urmat Sonata I, compusa de Enescu la varsta de 16 ani, in adolescenta: alerta, impetuoasa, sonora, la fel ca varsta la care a fost compusa. Intre interpretari, Tomescu a prezentat fiecare bucata, realizand si o ‘poveste’ a parcursului enescian legat de aceste patru bucati muzicale, facand, in acelasi timp, legatura cu proiectul ce sta la baza intregii serii de concerte: restaurarea casei de la Mihaileni, jud. Botosani, a marelui muzician roman, fapt care, aflam ca s-a si realizat anul trecut.
Apoi Sonata a II-a, o piesa mai studiata, compusa la 17 ani, la Paris unde Enescu a fost coleg cu viitorii compozitori Maurice Ravel si Camille Saint Saëns, simtindu-se influenta scolii franceze.
Sonata a III-a “In caracter popular romanesc” (1926) si Sonata “Impresii din copilarie”, incontestabil vedetele serii: o muzica ireala, nepamanteana parca, cu accente clare de folclor romanesc, dar si cu acele sunete mitice, universale, as putea spune, care iti patrund pana in adancul fiintei, ducandu-te parca in alte lumi. Trilurile pasarilor, vioara unui virtuoz popular ce canta cu jale, dar si cateva acorduri pure, originare, apartinand parca intregii umanitati si, desigur, asa cum si Tomescu spunea in prezentare, transpare si natura superba de la Mihaileni, de care violonistul a fost pur si simplu fermecat, ‘acolo unde, practic, se agata harta tarii in cui’: parca puteai vedea un apus de soare in ceea ce era odinioara satul romanesc.
Enescu a fost un mare iubitor al poporului sǎu, dar mai ales al folclorului si nu numai: al satului, al taranilor, al tarii. De aceea am si considerat ca, desi concertul a ramas in trecut, cititorii vor fi interesati de el pentru ca Romania sociala cu siguranta ‘este’ si despre realizari in societatea noastra, si de ce nu, despre mari romani.
In final in acea seara s-au cantat trei bisuri, printre care din nou Balada si Hora Unirii, ultima, compusa de Enescu pentru acest eveniment important din istoria Romaniei (Unirea din 1918).
Vorbind despre mari romani, mi s-a parut ca George Enescu ar putea fi considerat ca o personalitate-geamana cu aceea a lui Dimitrie Gusti, mi se par ‘inruditi’ incontestabil peste timp si istorie (dar si in timp si istorie, fiind contemporani), inclusiv prin dragostea amandurora pentru satul romanesc si viata de la tara, dar si pentru ca produsul cultural de calitate isi gaseste locul sǎu intre indicatorii unei calitati bune a vietii: consumul de acest gen de cultura, precum au fost aceste concerte, ‘consumul’ de cultura in general. Sa mai amintim in plus, George Enescu a înfiinţat Orchestra Simfonica din Iasi, fiind dirijor al acesteia intre anii 1918-1920, conducand si Filarmonica din Bucuresti intre anii 1920 si 1946. Compozitor al mult cunoscutelor Rapsodii Romane (1901-1902), alaturi de atatea alte titluri sonore, a fost o personalitate multipla, cantand pentru raniti in spitale, in timpul primului razboi mondial; a fondat Societatea Compozitorilor Romani din Bucuresti, in anul 1920, fiindu-i presedinte intre 1920 si 1948, “a instituit şi susţinut din fonduri personale Premiul naţional de compoziţie George Enescu, acordat anual până în 1946, în vederea încurajării creaţiei româneşti”. Clar, un spirit pro-activ, in societatea vremii, la fel ca si Dimitrie Gusti, si profund pro-romanesc, la fel ca si marele sociolog. M-am uitat (prea) putin peste cifre si date, vazand ca, astazi, in Romania exista, totusi, 19 sau 20 de orchestre filarmonice (datele nu au fost foarte ‘hotarate’), aproape fiecare regiune istorica avand orchestra sa filarmonica.
Am putut asista la un concert de o mare tinuta, in care A. Tomescu a interpretat cu pasiune si daruire, dar si cu empatie si umor, desprinzandu-se uneori, literalmente de sol, acolo unde vioara ţâşnea uimitor de sus si de ascutit. Sa nu uitam de pian, la inaltimea viorii: un instrument Yamaha, existand doar sapte instrumente de acest fel in Europa. Pianistul Eduard Kunz de origine rusa, a realizat in cadrul concertului sunete desprinse parca de pamant; uneori nici nu semana a pian, ci a contrabas sau furtuna, artistul fiind unul dintre cei doar 20 de pianisti ai selectului Club Yamaha.
Inca de anul trecut violonistul Alexandru Tomescu a anuntat ca doreste sa initieze infiintarea unui Centru Cultural la Mihaileni, chiar acolo unde se afla aceasta casa modesta a marelui compozitor roman, cu obiecte atinse de el, in stil sobru taranesc, in devenire monument de patrimoniu. Un centru cultural pentru tineri artisti, pentru copiii care se pregatesc in domeniul muzical, dar si pentru artistii din alte domenii, de exemplu, cel al artelor vizuale; doar asa s-ar putea descoperi, un viitor geniu al culturii romane, a mai amintit artistul in urma cu un an. Iata ca anul acesta (2016) Turneul Stradivarius (Experience 2.0) in Catedrale continua, cum spuneam fiind asteptat si la Bucuresti pe 23 mai, la catedrala Sfantul Iosif, acolo unde, prima oara l-am ascultat pe Tomescu, (impreuna cu fiul meu), interpetand J. S. Bach (‘Bach to basiscs’), alaturi de un public numeros, de fapt, supra-numeric, umpland pana la refuz spatiul frumoasei catedrale. Anul acesta violonistul va interpreta o sonata de Bela Bartok, o sonata de Serghei Prokofiev si sase capricii in stil romanesc de Vasile Filip. O va avea ca invitata pe sand-artistul Ana Munteanu.
***
Mie personal mi se pare ca acest proiect face parte din acea `paradigma a schimbarii proiectate’ de care vorbim cand ne referim la conceptul de sociologie constructiva, la actiunea sociala care aduce schimbari pozitive in societate. Astfel se inrudeste acest act de cultura cu profesia sociologilor.
Acest tipuri de evenimente, chiar daca aparent intereseaza un public mai degraba cunoscator, dar care sunt axate pe promovarea culturii romane, pe personalitati romanesti, ar trebui mediatizate mai mult, facute cunoscute publicului roman, tinerilor in special, pentru ca ele contribuie la crearea coeziunii societatii, cultivand spiritul national, dar si pe acela de colectivitate activa. Sunt sigura insa si am vazut cu ochii mei ca romanii sunt insetati de cultura si ‘aspira’ pur si simplu acest gen de even create special sa fie accesibile, lucrand pe mai multe planuri, aducand oamenii sa asculte muzica buna in spatii neconventionale ptr muzica, dar pline de semnificatie spirituala…
Proiectul este un exemplu de colaborare inter-domenii, avand in vedere si implicarea, in 2015, a comunitatii arhitectilor si a Comisiei de Patrimoniu. Sa nu uitam ca George Enescu era mebru activ al Academiei Romane din 1933 (si al altor academii din strainatate), de aceea eu cred ca poate Academia Romana ar trebui invitata sa ia parte la un asemenea eveniment de actiune comunitara; marturisesc, nu am auzit sa faca parte din acest proiect. Printre sprijinitorii proiectul se afla si Institutul Cultural Roman, Societatea Romana de Radio si Televiziune. Personal cred ca nu numai Academia ar trebui sa se implice, conferind o si mai mare importanta proiectului, ci si Muzeul satului Dimitrie Gusti ar putea fi un partener valoros… Aceste discutii insa din pacate nu au legatura niciodata cu arta, cultura sau dezvoltarea sociala, ci cu (inca) prezenta ne-colaborare intre institutii, in Romania…
Ca simplu spectator neavizat, dar iubitor de muzica buna si de muzica in general, pe mine m-au fermecat auditiile la care am avut nemaipomenita ocazie sa particip, cu deosebire spectacolul in care s-a intrepretat Enescu si nu cred ca este intamplator ca acest tanar artist duce mai departe, cu evidenta mandrie si tinuta, vioara pe care a cantat celebrul nostru violonist Ion Voicu, vioara Stradivarius a tarii noastre. Daca am dori cu totii, am putea folosi aceasta expresie si la modul figurat: ‘vioara Stradivarius a Romaniei’, insemnand intoarcerea la valori si la calitate.
Bibliografie
Zamfir, C., Filipescu, I. (coord.), Sociologia romaneasca:1900-2010. O istorie sociala, Ed. Eikon, Cluj-Napoca, 2015
Brosura Enescu Experience – Turneul international Stradivarius 2015
Site-uri consultate:
